Ministrul interimar al Muncii, Dragoș Pîslaru, după eșecul legii salarizării: Sindicatele din educație și sănătate mi-au spus că nu le interesează de unde scoatem banii, că le-a venit rândul și că au deja o grilă agreată cu PSD, AUR, UDMR și minoritățile – asta pare doar o formă de șantaj

Ministrul interimar al Muncii, Dragoș Pîslaru, a acuzat sindicatele din educație și din sănătate, într-un mesaj publicat miercuri seara, pe 26 august 2026, că au încercat să ocolească negocierile cu ministerul sprijinindu-se pe înțelegeri paralele cu partidele politice, în loc să discute pe cifrele reale ale bugetului. Declarația vine în aceeași seară în care președintele Nicușor Dan a confirmat oficial eșecul negocierilor pe legea salarizării unitare și pierderea celor 770 de milioane de euro din PNRR.

„Dar, când am discuții cu aceste sindicate în care mi se spune, întâi, că nu îi interesează de unde scoatem banii, că le-a venit rândul și acum toate resursele trebuie duse către ei, și, apoi, că nu ar trebui să mă mai obosesc, pentru că au discutat deja cu PSD, AUR, UDMR și minoritățile și au grila agreată, atunci intrăm într-o zonă în care nu mai suntem pe aceeași pagină”, a scris Pîslaru. „Pare doar o formă de șantaj.”

Ministrul a legat această acuzație direct de reacția sindicatelor din educație și de SANITAS, pe care le descrie, cu puțin înainte în același text, drept „virulentă și, pe alocuri, violentă” față de ultima variantă a proiectului. Potrivit lui Pîslaru, ministerul a continuat totuși dialogul cu aceste sindicate, cu sprijinul Administrației Prezidențiale, și a testat inclusiv un scenariu de 7,6 miliarde de lei doar pentru educație, scenariu care, spune el, ar fi dus coeficientul profesorilor din învățământul preuniversitar la 2,8, aproape de nivelul de 2,9 cerut de sindicate. Acest scenariu, prezentat de ministru drept „oferta de nerefuzat”, nu a mai putut fi susținut, potrivit lui Pîslaru, după evaluarea agenției de rating Moody’s din 7 august, în urma căreia România a evitat la limită retrogradarea ratingului de țară la categoria junk, ceea ce ar fi impus o reducere a bugetului maxim disponibil pentru reformă, de la aproape 12 miliarde de lei către circa 10 miliarde de lei.

„Am avut o implicare mai mare din partea ministerelor Sănătății și Educației, am strâns și am analizat mai multe date, de mai bună calitate, și așa am ajuns la îmbunătățirile majore ale propunerii din 17 iulie.

Am creat și am simulat scenarii care să se îndrepte mai mult către educație — am ajuns, împreună cu Ministerul Educației, să simulăm inclusiv un scenariu de 7,6 miliarde lei doar pentru acest sector, care ar fi dus coeficienții profesorilor preuniversitari la 2,8, destul de aproape de 2,9, cât cereau sindicatele.

Aceasta era oferta de nerefuzat, la care am făcut referire în spațiul public. Ca să ne încadrăm cât mai bine în traiectoria fiscal-bugetară, am explorat eșalonarea — începerea la 1 septembrie 2027 sau 2028 — și orice combinație care ar fi mutat greul anului 2027 spre anii următori”, scrie ministrul.

În forma finală pe care ministrul spune că a prezentat-o partidelor, educația ar fi rămas totuși domeniul cu cea mai mare alocare dintre toate sectoarele bugetare, de 3,3 miliarde de lei, urmată de sănătate, cu 2,9 miliarde de lei, împreună aproape jumătate din bugetul total propus al legii. Pîslaru explică această pondere prin numărul mare de angajați din cele două domenii, peste 500.000 în total, dar susține că nici această sumă nu a fost suficientă pentru a mulțumi sindicatele, ale căror cereri cumulate ar fi depășit 27 de miliarde de lei.

„Am testat aceste scenarii cu Ministerul Finanțelor și cu Comisia Europeană, atât informal, cât și formal. Dar, după evaluarea Moody’s din 7 august, în care România a scăpat la limită de retrogradarea la junk a ratingului de țară, a existat, în mod evident, o schimbare de percepție și de abordare privind bugetul maxim pe care țara și-l poate permite în perioada următoare. S-a clarificat, din nou, că nu putem eșalona sectoarele mari, precum educația, și că trebuie să ne încadrăm mai degrabă spre 10 miliarde lei decât spre 12 miliarde lei.

Așa am ajuns ca educația să continue să aibă cea mai mare alocare, de 3,3 miliarde lei, iar sănătatea să fie pe locul al doilea, cu 2,9 miliarde lei — împreună, aproape jumătate din tot bugetul propus al legii. Este, într-un fel, firesc, având în vedere că sunt sectoare numeroase, cu peste 500.000 de angajați însumați.

Toate aceste elemente au fost prezentate partidelor și argumentate de Ministerul Finanțelor. Discutam de o alocare obiectivă și realistă, cu 4 miliarde lei în plus față de acordul inițial de 8 miliarde. Dar nu puteam aloca mai mult — pur și simplu nu ne permitem riscul pierderii ratingului și aveam obligația să acționăm cu precauție și diligență”, potrivit demnitarului.

Ministrul admite totuși, în același mesaj, că unele nemulțumiri sunt îndreptățite, printre acestea numărându-se situația personalului de execuție din cultură, afectat, spune el, de creșterile proporțional mai mari alocate educației și de reducerea temporară a valorii de referință la 4.000 de lei pentru primele nouă luni din 2027, pentru care recomandă amendamente ulterioare.

Pîslaru pune responsabilitatea eșecului negocierilor aproape în totalitate pe PSD, pe care îl acuză de sabotarea „fiecărui pas al acestui proces”, atât direct, în plan politic, cât și, spune el, indirect, prin sindicate. Ministrul amintește că PSD a condus Ministerul Muncii timp de patru ani și jumătate din perioada PNRR, cu trei miniștri succesivi, fără să pună pe masă un proiect de lege sau să organizeze consultări cu partenerii sociali, și trage o paralelă cu Legea 153/2017, adoptată, spune el, după ce PSD a promis sindicatelor din educație și SANITAS o variantă de lege cu un cost de 50 de miliarde de lei, deși Ministerul Finanțelor stabilise la acea vreme un plafon de cel mult 32 de miliarde de lei. Legea respectivă, notează Pîslaru, nu a fost implementată decât în proporție de 60%, iar inechitățile dintre domenii au crescut de atunci prin legi speciale și amendamente punctuale.

Comentariul integral al ministrului:

„Negocierile pentru legea salarizării unitare au eșuat oficial.

În ciuda tuturor eforturilor depuse de Guvern și Ministerul Muncii și în ciuda medierii asigurate de Administrația Prezidențială, consensul nu a putut fi atins.

Cine este principalul vinovat al acestui eșec? Răspunsul este unul singur: PSD.

Vreme de 4 ani și jumătate din PNRR, Ministerul Muncii a fost condus de PSD, cu 3 miniștri succesivi.

În toți acești ani, PSD nu a pus pe masă niciun proiect și nu a organizat nicio consultare cu sindicatele și partenerii sociali. Au făcut promisiuni despre care știau că nu pot fi onorate și apoi, în stilul caracteristic, au fugit de răspundere.

Am preluat mandatul de ministru interimar al Muncii luna în aprilie și, din păcate, spre deosebire de celelalte subiecte grele din PNRR, aici nu am reușit să realizez o minune.

Ce am pus pe masa partidelor: un proiect elaborat tehnic, nu politic, care pornește de la constrângerile puternice ale contextului bugetar și de la angajamentul României de a reveni la un minim de disciplină în finanțele publice, după dezmățul populist din jurul alegerilor 2023-2024.

Fără pretenția unei perfecțiuni imposibil de atins în condițiile date, proiectul rezolvă probleme reale de echitate, cauzate de promisiunile neîndeplinite ale Legii nr. 153/2017.

Și aici intervine primul paradox: la sfârșitul anului 2016, când încă eram ministru, sindicatele au fost amăgite să accepte o variantă de lege cu un cost de 50 miliarde lei, pentru a nu trece proiectul la care lucrasem, în guvernul tehnocrat, timp de mai bine de 7 luni — proiect care, după consultările cu Ministerul Finanțelor, era limpede că nu putea depăși 32 miliarde lei buget.

Ce s-a întâmplat atunci? PSD a bătut palma cu sindicatul SANITAS și cu sindicatele din educație, le-a promis ce era limpede că bugetul nu poate duce, a adoptat Legea 153/2017, și, 10 ani mai târziu, constatăm că suntem fix în același punct, dacă nu chiar mai rău.

Legea nu a fost implementată decât în proporție de 60%, iar inechitățile au crescut considerabil, pentru că, între timp, au apărut multiple legi speciale și amendamente punctuale, care au transformat caracterul unitar al sistemului într-o competiție a influenței politice și a capacității fiecăruia de a-și obține sporuri mai mari.

Ziua Cârtiței, cu aceiași actori — mai puțin faptul că acum avem o miză mare pentru România, de 770 de milioane de euro, pentru că reforma este prinsă în PNRR. Doar-doar se face, de data asta, ca lumea. Însă UE îți dă, dar nu îți bagă în traistă.

Cum a arătat filmul evenimentelor de data aceasta: PSD a preluat Ministerul Muncii în noiembrie 2021, cu reforma de rezolvat în termenul inițial 2023, contractează Banca Mondială, face evaluări și calcule și, văzând cum stă treaba cu bugetul și presiunile potențiale ale sindicatelor, uită legea într-un sertar, anunțând public că discuția se reia după alegerile din 2024.

Cu bugetul întins la limită după alegeri, PSD realizează că e un cartof fierbinte și, după ce dărâmă Guvernul Bolojan, lasă la plecare un proiect scris, semnat de ministrul Manole, în valoare de 15,5 miliarde lei, cu o valoare de referință de 4.325 lei — clar peste posibilitățile bugetului.

Înainte de asta, între 2023 și 2025, PSD a promis măriri echivalente cu cca 9 miliarde lei pentru sectorul educației și a discutat cu sindicatele din sănătate despre o creștere de cca 5 miliarde de lei, pentru a asigura gărzi mai bine plătite și a finanța grile diferențiate în funcție de unitățile medicale și specializări.

Venirea mea la Ministerul Muncii nu a avut nicio miză politică, ci doar faptul că aveam de implementat un jalon important din PNRR și experiență tehnică anterioară pe salarizarea din sectorul public.

Deși am procedat corect, solicitând un acord politic pe un buget maxim confirmat de Ministerul Finanțelor, date fiind așteptările existente și condiționările tehnice legate de salarii și sporuri, care o luaseră razna în vechiul cadru legal, era clar că legea nu putea ajunge la un echilibru la valoarea inițială de buget, de 8 miliarde de lei.

Nu am anticipat corect nici faptul că, a doua zi după ce liderii grupurilor parlamentare mi-au transmis o grilă pentru demnitari, am fost asasinat politic de către PSD, la televiziunile de casă ale partidului, pentru exact acest lucru. Am greșit din nou atunci, lăsând atacurile să curgă, ca să nu aduc atingere acordului politic — dar a fost o dovadă de naivitate să cred că exista o dorință reală de acord pe acest subiect.

Mi-am văzut de treabă, strict tehnic, organizând consultări formale — lucru care nu se mai făcuse până atunci, pentru că niciun proiect nu fusese făcut public înainte de versiunea de 8 miliarde, pe care am construit-o plecând de la ce am găsit în minister.

A doua zi după publicarea proiectului am fost atacat din nou, pe tema „proiectul lui Pîslaru vs. cel al lui Manole” — o comparație nedreaptă între un proiect asumat, cu buget de 8 miliarde, conform acordului politic, și unul niciodată publicat, cu un impact nefezabil de 15,5 miliarde. Exact așa cum s-a întâmplat cu 10 ani în urmă – sindicatele vor prefera mereu o ofertă mai atractivă, asta deși le promiți bani pe care, de fapt, nici nu îi ai.

După toate rundele de consultări, realizând că nu se poate găsi un echilibru la 8 miliarde lei, am verificat direct cu Comisia Europeană care este bugetul maxim pe care ni-l putem permite, respectând angajamentele României, inclusiv pe cele din PNRR. Așa am ajuns astfel la bugetul de 12,1 miliarde, în care diferența față de cele 8 miliarde ar fi trebuit compensată prin măsuri permanente de reducere a cheltuielilor.

Am propus o nouă versiune a proiectului, la valoarea de 12,1 miliarde, care, nefiind peste 15 miliarde, evident tot nu putea satisface pretențiile sindicale — care, adunate, depășeau 27 de miliarde de lei.

Scopul era să producem un proiect robust, care să asigure echilibrul între ce ne permitem și ce este necesar pentru a rezolva inechitățile. Nu a fost niciodată un proiect de creșteri salariale, deși peste două treimi dintre cei peste 1,2 milioane de angajați din sectorul public beneficiază de astfel de majorări, chiar dacă mici.

Văzând protestele vehemente ale SANITAS și ale sindicatelor din educație, prezentate drept condiționări pentru decizia PSD, am reluat, cu sprijinul Administrației Prezidențiale, consultările și simulările, ca să vedem ce se mai poate realmente îmbunătăți. Am avut o implicare mai mare din partea ministerelor Sănătății și Educației, am strâns și am analizat mai multe date, de mai bună calitate, și așa am ajuns la îmbunătățirile majore ale propunerii din 17 iulie.

Am creat și am simulat scenarii care să se îndrepte mai mult către educație — am ajuns, împreună cu Ministerul Educației, să simulăm inclusiv un scenariu de 7,6 miliarde lei doar pentru acest sector, care ar fi dus coeficienții profesorilor preuniversitari la 2,8, destul de aproape de 2,9, cât cereau sindicatele.

Aceasta era oferta de nerefuzat, la care am făcut referire în spațiul public. Ca să ne încadrăm cât mai bine în traiectoria fiscal-bugetară, am explorat eșalonarea — începerea la 1 septembrie 2027 sau 2028 — și orice combinație care ar fi mutat greul anului 2027 spre anii următori.

Am testat, în paralel, și un scenariu mai ambițios pentru sănătate. Am petrecut, împreună cu echipa din minister și cu cea a Băncii Mondiale, zeci de ore în astfel de simulări, tocmai pentru a răspunde cerințelor sindicale și vocilor din aceste sectoare, vizibil întărâtate de manipulările publice operate de PSD.

Am testat aceste scenarii cu Ministerul Finanțelor și cu Comisia Europeană, atât informal, cât și formal. Dar, după evaluarea Moody’s din 7 august, în care România a scăpat la limită de retrogradarea la junk a ratingului de țară, a existat, în mod evident, o schimbare de percepție și de abordare privind bugetul maxim pe care țara și-l poate permite în perioada următoare. S-a clarificat, din nou, că nu putem eșalona sectoarele mari, precum educația, și că trebuie să ne încadrăm mai degrabă spre 10 miliarde lei decât spre 12 miliarde lei.

Așa am ajuns ca educația să continue să aibă cea mai mare alocare, de 3,3 miliarde lei, iar sănătatea să fie pe locul al doilea, cu 2,9 miliarde lei — împreună, aproape jumătate din tot bugetul propus al legii. Este, într-un fel, firesc, având în vedere că sunt sectoare numeroase, cu peste 500.000 de angajați însumați.

Toate aceste elemente au fost prezentate partidelor și argumentate de Ministerul Finanțelor. Discutam de o alocare obiectivă și realistă, cu 4 miliarde lei în plus față de acordul inițial de 8 miliarde. Dar nu puteam aloca mai mult — pur și simplu nu ne permitem riscul pierderii ratingului și aveam obligația să acționăm cu precauție și diligență.

Am văzut reacția sindicatelor din educație și a SANITAS din sănătate — virulentă și, pe alocuri, violentă. Le înțeleg rolul și mandatul de a cere beneficii pentru cei pe care îi reprezintă; înțeleg și faptul că, într-o lume ideală, toți cei din administrație ar trebui să fie mai bine plătiți, pentru a oferi servicii publice mai bune cetățenilor români. Respect dialogul social și susțin principiile din Pilonul European al Drepturilor Sociale.

Dar, când am discuții cu aceste sindicate în care mi se spune, întâi, că nu îi interesează de unde scoatem banii — că le-a venit rândul și acum toate resursele trebuie duse către ei — și, apoi, că nu ar trebui să mă mai obosesc, pentru că au discutat deja cu PSD, AUR, UDMR și minoritățile și au grila agreată, atunci intrăm într-o zonă în care nu mai suntem pe aceeași pagină. Pare doar o formă de șantaj.

Nepăsarea față de soarta altor categorii de angajați publici — care poate nu sunt suficient de numeroase încât să aibă sindicate la fel de puternice — nu este deloc în regulă. Nici ignorarea faptului că salariile din sectorul public sunt, în medie, peste cele din sectorul privat — sectorul care plătește taxele ce alimentează bugetul — nu este în regulă. În sectorul privat au existat tăieri de salarii și concedieri, nu protecția totală a venitului și creșteri pentru majoritatea angajaților.

Sunt și alte sindicate care nu au fost neapărat mulțumite de ce am propus în proiect, dar au avut decența să înțeleagă contextul și faptul că este mai bine să punem pe masă ceva realist decât amăgiri populiste. Toate aceste sindicate au respectul meu și, da, au dat dovadă de responsabilitate. Vă mulțumesc.

Sunt și sindicate ale căror nemulțumiri sunt, acum, îndreptățite — personalul de execuție din cultură a fost afectat de creșterile proporțional mai mari din educație, unde am încercat să ridicăm cât mai mult coeficienții, precum și de diminuarea, pentru primele 9 luni din 2027, a valorii de referință la 4.000 de lei. Pentru acest sector ar fi oportune niște amendamente care să readucă un echilibru mai bun, și sunt convins că partidele ar înțelege argumentele.

Revenind însă la politizarea zonei sindicale, este incredibil cum unii nu au învățat nimic din urmă cu 10 ani și, în general, din istoria post-decembristă. La ce folosesc promisiunile deșarte, dacă nu există și putința financiară de a le susține?

Un lider sindical sugera să creștem taxele — ironic, dacă ne gândim că PSD, aliatul lor, critică acum creșterea taxelor cu care inițial a fost de acord, în Guvernul Bolojan. Dublul standard și ipocrizia par să-și fi găsit casă la ei.

Vă spun drept: mai bine mergeți pe mâna unor profesioniști care nu vă promit verzi și uscate, decât pe mâna populiștilor care vă duc cu zăhărelul.

Înțeleg și cealaltă miză sensibilă a legii salarizării: pentru o perioadă, liderii sindicali rămân fără obiectul muncii, pentru că salariile cresc anual cu valoarea de referință, unitar, pentru toată lumea, fără negocieri discreționare. Asta poate doare. Dar, pentru cei din administrație, pentru contribuabilii din mediul privat, pentru buget și pentru repunerea economiei pe creștere, este o garanție pozitivă.

PSD a ales deliberat și conștient să saboteze fiecare pas al acestui proces. A făcut-o direct, în plan politic, și indirect prin agenții lor de influență din zona sindicală.

Salarizarea în sectorul public este o problemă de interes național, care trebuia tratată cu importanța care i se cuvine.

România nu pierde azi, din cauza PSD, doar șansa celor 770 milioane euro bani europeni nerambursabili din PNRR, ci și șansa spre o reformă reală și echitabilă în sectorul public, în beneficiul profesorilor, medicilor și personalului sanitar, militarilor și tuturor celor care servesc cu adevărat interesul public.

Am convingerea că oamenii cinstiți nu vor uita sabotajul făcut de PSD și am convingerea că va veni, cât de curând, ziua când vor răspunde pentru atacul lor împotriva României.”