A doua jumătate a secolului al XIX-lea este epoca de fundamentare a statului român modern. Analiza atentă a sensului evoluției noastre istorice în această etapă a luptei naționale probează faptul că necesitățile de ordin intern, complicațiile internaționale au determinat o intensificare a eforturilor proprii în direcția unirii și a obținerii independenței. Unirea de la 1859, evidentă încălcare a „ordinii garantate”, a surprins și nemulțumit Marile Puteri, care, tocmai datorită asiduității politice demonstrate de Alexandru Ioan Cuza și diplomații săi, au acceptat de facto soluția unirii personale.
Bazele juridice noi au fost stabilite prin Convenţia de la Paris din 1858. Principatele Române se aflau sub protecţia marilor puteri europene din 1856, așadar aşteptările românilor de la „concertul” hegemonic al Europei au fost mari în această epocă. O analiză riguroasă, largă, a fost publicată de către Vasile Boerescu, care aprecia: „Nu este Unirea desăvârşită, însă principiul ei a fost proclamat. Rămâne acum ca noi, Românii, să facem restul; şi datorăm mulţumiri Europei, care ne-a arătat că unirea este cu putinţă”1. Acordurile și dezacordurile înregistrate de cabinetele europene exprimă, pe tot parcursul dezbaterilor, viziunea anacronică asupra statutului politico-juridic al Principatelor. Conferința și Convenția de la Paris au fost o succesiune de abandonuri franceze urmate de celelalte puteri prounioniste2. Românii s-au sprijinit pe Convenţia de la Paris, dar, prin acţiunile lor, vor veni împotriva literei şi, într-o oarecare măsură, a spiritului3 moderat, insuficient al acesteia. Românii au cerut-o pentru a li se asigura dreptul de a fi (suveranitatea), iar Marile Puteri i-au impus-o ca pe un mod de a fi (a se organiza)4. Acest „regim hibrid”, de compromis, putea fi suportul pentru unirea reală, definitivă a celor două state.
Prin articolul 49, pentru perioada imediat următoare Convenției, se stabilea că cele două Principate vor fi puse, fiecare, sub administrarea unei comisii interimare, numită căimăcămie. Convenţia restrânge atribuţiile căimăcămiei la cele pur administrative. Experienţa căimăcămiilor din trecut a arătat faptul că acestea au fost instrumente ale puterii suzerane (Turcia) sau protectoare (Rusia) şi au fost compuse întotdeauna din oameni care doreau ei înşişi să ocupe un tron, în acest scop personal modificând legislaţia în vigoare. Firmanul imperial a stabilit componența și atribuțiile celor trei caimacami din cele două Principate, a căror principal obiectiv era organizarea de alegeri pentru Adunări și Domn. Dispute au apărut încă de la bun început între membrii căimăcămiilor, cea din Moldova fiind dominată de unionişti, iar cea din Ţara Românească, de cei conservatori. Zilele alegerilor de domni au fost publicate în Buletinele Oficiale: 5 ianuarie pentru Moldova, respectiv 24 ianuarie pentru Țara Românească.
În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Reprezentanții acestei grupări, ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească, au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore M. Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza și agent al Rusiei. La Adunarea electivă, desfășurată în localul Muzeului de Istorie Națională din Iași, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturdza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza.
Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi.
Cu două zile înaintea deschiderii Adunării, la 20 ianuarie/1 februarie 1859, apărea în „Românul” articolul Alegerile, purtând semnătura vulcanicului Constantin A. Rosetti, în care se arăta că asemenea „călcări învederate ale legii electorale, de către căimăcămie, sunt vreo paisprezece”5. Zvonuri despre aşteptarea la Bucureşti a unui număr impresionant de ţărani erau înregistrate şi de corespondenţii ziarelor moldovene, „Steaua Dunării”, „Zimbrul şi vulturul”. A existat cu siguranţă o amplă acţiune de propagandă, o campanie de presă amplă şi aspră, mişcarea protestatară din timpul alegerilor deputaţilor fiind văzută de mulţi „ochi politici” ca un prolog al unei revoluţii. Guvernul „căimăcămesc” a oprit intrarea în curtea Mitropoliei şi în Cameră a celor care nu posedau bilete emise de către puterea executivă. Nicolae T. Orăşanu evoca (destul de pătimaş), peste doi ani, cele trei zile care au stat sub semnul combinaţiei, presiunii şi a calculului politic. El, împreună cu alţi „agitatori”, cutremura Bucureştii, cu o zi înaintea deschiderii Adunării şi făcea propagandă împotriva guvernului şi a celor doi caimacami conservatori, „invitând” lumea să vină a doua zi în Dealul Mitropoliei. Caimacamii, informaţi, îşi completau măsurile cu altele noi, la fel de restrictive: administratorii de judeţe să împiedice venirea ţăranilor în capitală, accesul în sala Adunării să se facă numai pe baza biletelor, poarta de la intrarea în curtea Mitropoliei trebuia păzită cu străşnicie. Acestea, pe fondul „tăcerii” ziarelor, aspect care-l determinase pe redactorul-şef de la „Românul” să afirme: „ziarele de peste Milcov au vorbit mai limpede decât ale noastre, ajutate şi de libertatea tiparului”6 .
În ziua de 22 ianuarie 1859, la ora 9:00, deputaţii, în haine de gală, trebuiau să fie la Mitropolie, la fel ca şi miniştrii, şeful miliţiei, vornicul de oraş, şeful poliţiei. Un batalion de infanterie şi un detaşament de cavalerie erau menţinute în curtea Mitropoliei. La orele 10:00, începea oficierea Te Deum-ului, în prezenţa căimăcămiei şi a consulilor străini. În acea dimineaţă frumoasă, în care „noroiul era strâns după uliţi […], prin voinţa lui Dumnezeu, care însărcinase gerul cu această misiune”, pe la ora 8:00, la porţile Mitropoliei, „o sumă de oameni aşteptau ocazia să se strecoare înăuntru”, amintea Nicolae T. Orăşanu. El a fost ajutat de un tânar să se strecoare şi, ieşind prin faţă, strângea circa 300 de oameni cu care înconjura zidurile mănăstirii şi intra în curtea Mitropoliei7. După oficierea slujbei, deputaţii şi publicul şi-au ocupat locurile în Cameră, la orele 11:00. Secretarul de stat, Constantin N. Brăiloiu, a citit mesajul căimăcămiei ce făcea apel la „înfrânarea patimilor” şi „concordia inimilor”: „Actul la care sunteţi chemaţi astăzi a proceda este menit a desăvârşi lucrările înaltelor puteri garante”. Martorii declară că, „în pasajul lor, eroii triumviratului (subl.ns.) nu primiră decât o ploaie de batjocuri şi de desfideri şi o mulţime de epitete bizare, trimise la adresa lor, de care fură însoţiţi până la capătul de jos al aleilor. Poporul era o mare vie ale cărei valuri abia se puteau mişca şi care ameninţau să se prăvălească pe uşi şi pe ferestre în Cameră”8.
A doua zi, vineri, 23 ianuarie, de pe la ora 7:00 dimineaţa, au început să se strângă oamenii în jurul Mitropoliei. Guvernul părea decis a întrebuinţa toate măsurile pentru ca lucrările Adunării să nu fie tulburate. Căimăcămia decreta printr-un ofis, publicat în „Buletinul Oficial” din acea zi o supraveghere strictă a străzilor capitalei, interzicerea adunărilor sau cluburilor în locuri publice, a propagandei care tulbura liniştea publică.9 Un batalion de infanterie s-a aşezat în curtea Mitropoliei, în mijlocul populaţiei. Generalul Vlădoianu a admis retragerea batalionului şi a cavaleriei după intrarea furtunoasă a „rebelului” şi „omului de condei”, Nicolae T. Orăşanu, în sala de şedinţe strigând să se retragă oştirea. În acest timp, tot mai mulţi ţărani îşi părăseau vetrele şi se scurgeau spre capitală. Circulau în ambele tabere, adverse, şi în ziarele ţării şi ale fraţilor de peste Milcov zvonuri amestecate, cu temeri sau speranţe că „se aşteptau” pentru a doua zi, în curtea Mitropoliei, la foarte mulţi oameni: de la 25 00010 la 60 00011 sau chiar 80 000, care aveau să vină pentru a impune alegerea unui domn popular12.
În acea după-amiază, după ridicarea şedinţei, toţi deputaţii, deopotrivă conservatori şi liberali, se găseau în mijlocul unor discuţii aprinse privind modul de soluţionare a problemei de interes naţional. Nicolae T. Orăşanu nu preciza cine a făcut propunerea ab initio, dar deputaţii liberali l-au însărcinat pe Vasile Boerescu să-l propună, a doua zi, în Cameră.13 Cele mai multe surse l-au indicat ca propulsator al ideii pe Dimitrie Ghica şi cei mai mulţi istorici14 au îmbrăţişat această opinie. Consulul austriac Eder informa că Dimitrie Ghica îi făcuse o declaraţie privind susţinerea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza. . Hotărârea susţinerii candidaturii lui Alexandru Ioan Cuza era luată pe la orele 2:00-3:00 dimineaţa15, precizau mai multe surse. Nicolae T. Orăşanu a fost chemat din nou de deputaţii liberali, care l-au anunţat de schimbarea planului, în sensul că omul partidului a renunţat în favoarea principelui Moldovei. Astfel, mărturisea el, „vom putea evita cursa ce ni se întinde şi a ne feri de scandalul ce-l doresc inamicii noştri”16. Conservatorii au acceptat propunerea liberalilor, după cum au indicat faptele de a doua zi, şi de teama unei „revoluţii”, dar şi cu speranţa că Marile Puteri şi Poarta nu vor recunoaşte această alegere. Din acest motiv, caimacamii au invitat şi consulii să ia parte la şedintele Adunării Elective.
Şedinţa a treia s-a deschis ca să decidă „pacea sau revoluţia”17. La orele 11:00, s-a făcut apelul nominal. Timp de o oră şi jumătate, au avut loc deliberări secrete, la sugestia lui Vasile Boerescu18.Acesta, reputat pentru talentul său oratoric, într-un discurs elocvent, făcea propunerea de împăcare a partidelor: „Au nu avem aceeaşi patrie? Care este mărul discordiei dintre noi?… domnia? […] Anarhia şi inamicul sunt la porţile noastre […] Noi nu avem niciun candidat. Domnia-voastră aveţi vreunul? Se poate. Însă niciunul din noi toţi nu cred că a venit aici cu hotărârea a face să fie candidatul său, cu orice preţ… Ar fi o ofensă pentru ţară de a crede că ea a putut a trimite la Cameră asemenea oameni. Mulţi din Domnia-voastră, acum un an, au reprezentat ţara în această cameră şi au susţinut unirea. […] Să ne unim cu toţii asupra principiului de unire. […] A ne uni asupra principiului de unire este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru loan Cuza, domnul Moldovei”19. C. Cantacuzino crede să se înscrie în lista eligibililor la domnie numele lui Alexandru loan Cuza. S-a primit propunerea în unanimitate. Ordinea de zi era formarea a patru comisii de verificare a validităţii alegerilor.
Pe dealul Filaret, multimea aştepta, în acest timp, hotărârea Adunării, de care depindea „viitorul naţiunii şi tot românul care îşi iubea ţara se temea”. La orele 19, dinspre Mitropolie s-au auzit clopotele şi strigăte de „Ura” şi toată mulţimea a năvălit în această direcţie, în număr de aproximativ 30 000, acompaniată de muzică militară. La aflarea veştii, au început felicitările şi îmbrăţişările. De la orele 22:00, „totul se cufundă în liniştea cea mai profundă, ca după dobândirea celei mai mari fericiri şi a celui mai strălucit triumf”20.
Mitropolitul Nifon trimitea imediat lui Alexandru Ioan Cuza o telegramă: „Astăzi, la 24 ianuarie 1859, la şase ore după-amiaza, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, procedând conform convenţiei la numirea Domnului stăpânitor, a ales în unanimitate pe Înălţimea Voastră. Obşteasca Adunare salută cu respect şi amor pe Domnul său şi-l invită să ia cârma ţării”21. În aceeaşi seară, domnul a trimis împăratului Napoleon III o scrisoare prin care-i aducea la cunoştinţă completarea unirii, atât de susţinută în conferinţele Europei, cu ajutorul providenţei şi prin alegerea sa ca principe în ambele ţări.22
La 24 ianuarie, prin votul Adunării Elective, puterile au fost luate prin surprindere. Reacţiile guvernelor puterilor garante faţă de actul de la 24 ianuarie 1859 au fost extrem de variate şi contradictorii. În raportul său, Louis Béclard informa că agenţii din tribuna diplomaţilor din sala de şedinţe a Adunării Elective trăiau „sentimente diverse”. El însuşi întreba pe Alexandre Walewski: „Care trebuie să fie atitudinea în faţa alegerii făcută la Bucureşti a aceluiaşi domn ales şi în Moldova?”
Misiunea lui Cuza nu s-a dovedit uşoară, el fiind conştient de la început că alegerea sa nu fusese un triumf personal, ci triumful unei cauze. Din punctul de vedere al recuperării decalajelor şi al reformelor modernizatoare, domnia lui Alexandru Ioan Cuza stă sub semnul împlinirilor. Adesea, istoricii văd în această scurtă domnie, de numai şapte ani, o adevărată revoluţie23 care a cuprins toate domeniile vieţii publice, transformând Principatele într-un stat unitar şi modern. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza va parcurge trei etape importante: primii trei ani sunt marcaţi de eforturile de consolidare a Unirii, anii 1862-1864 sunt anii de luptă constituţională, iar ultimii doi ani, începând cu 2/14 mai 1864 sunt anii domniei personale, autoritare, instituită în scopul realizării reformelor. Astfel, Epoca Unirii a fost un veritabil test european pentru România, care a reuşit să îl depăşească, în ciuda unei anumite inerţii, a lipsei de experienţă politice şi, mai ales, juridică.
[1] Vasile Boerescu, Convenţiunea relativă la organizarea Principatelor, în Acte şi documente relative la istoria renascerei României, VII, Ed. Carol Göbl, Bucureşti, 1889, p.184 (în continuare, se va cita Acte şi documente). [2] L. Boicu, Unirea Principatelor Române în dezbaterea forurilor internaționale (1855-1859) în Unirea Principatelor și Puterile Europene, Ed. Academiei R.S.R., București, 1984, p. 78. [3] Gheorghe Cliveti, Geneza şi instituirea garanţiei colective a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris (1856) asupra Principatelor Române, în AIIAI, XXXII/2, 1985, p. 521. [4] Ibidem, p. 522. [5] Constantin A.Rosetti, Alegerile, în „Românul”, nr.8, 20ianuarie/2februarie, în Dimitrie A. Sturdza, op.cit.,VIII, p.544. [6] Constantin A. Rosetti, Alegătorul, Deputatul şi Domnul, în „Românul”, nr.102, 11/23 decembrie; nr. 103, 13/25 decembrie, reproduse în Acte şi Documente, VII, p. 1297. [7] Nicolae T. Orăşanu, O pagină a vieţii mele sau 22,23,24 ianuarie 1859, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1861, p. 21. [8] Ibidem, p. 31. [9] Ofisul numărul 2, Bucureşti, 23 ianuarie 1859, în „Buletinul Oficial”, Bucureşti, numărul 7, 23ianuarie, p. 25. [10] Scrisoarea lui Gheorghe Baltă din Dorohoi, adresată de fiul său, din Iaşi, în Em. Hagi-Moscu, Scrisori vechi, în „Revista de Istorie”, XII, nr.4 – 6, aprilie – iunie 1926, p. 83. [11] Dan Berindei, op.cit., p.55. Autorul precizează că zvonurile sunt publicate de „Steaua Dunării”, adăugând că o unitate de dorobanţi era trimisă să întâmpine 25.000 (presupuşi) de ţărani aşteptaţi la bariera Colentina. [12] Gheorghe Sion , Revista politică a anului1859, în „Revista Carpaţilor”, I, p.72. [13] Nicolae T. Orăşanu, op.cit., p. 63. Îl acuza pe V. Boerescu că a avut „nemodestia şi vanitatea” să-şi asume acest merit, deşi el „n-ar fi făcut un pas fără să consulte mai întâi pe domnii Rosetti, fraţii Dim. şi I. Brătianu, fraţii Goleşti şi alţi oameni ai partidului”. [14] Constantin C. Giurescu, Bucureştii şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în Studii privind Unirea Principatelor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1960, p.379; vezi Dan Berindei, op.cit., p.64 şi T.W.Riker, op.cit., p.195. Autorul face, de altfel, o demonstraţie a ideii alegerii lui Cuza, fără însă a o accentua. Ca sursă citează pe consulul austriac, Eder: „Dim. Ghica, văzând că propria candidatură nu avea sorţi de izbândă şi că Golescu şi Brătianu erau prea radicali spre a avea destui aderenţi, propuse deodată ca partidul să susţină în unanimitate pe Cuza, fără îndoială ca un mijloc de a susţine cauza Unirii”; vezi şi Gheorghe Sion, op.cit, p. 74. [15] Eder către Buol, Bucureşti, 12 februarie 1859, în Documente privind Unirea Principatelor, IV, p 615. [16] N.T.Orăşanu, op.cit., p. 65. [17] Gradowicz către Alléon, Bucureşti, 27 ianuarie/8 februarie, 1859, în Documente privind Unirea Principatelor, III, p. 504. [18] Gheorghe Sion, op.cit, p.75. Poetul-cronicar informa că sugestia a aparţinut deputatului de Buzău, Scarlat Voinescu. [19] Discursul rostit de Vasile Boerescu în şedinţa a III-a a Adunării Elective a Ţării Româneşti, 24 ianuarie/5 februarie 1859, în Gh. Sion, op.cit, pp. 75-76. [20] Gh. Sion, op.cit, p. 77 [21] Proces-verbal al şedinţei a III-a a Adunării Elective a Ţării Româneşti, 24 ianuarie/5 februarie 1859, în „Buletinul Oficial al Ţării Româneşti”, nr. 9, 29 ianuarie 1859. [22] Scrisoarea domnului Al. I. Cuza către împăratul Napoleon III, 24 ianuarie/5 februarie, Bucureşti, în Acte şi documente, VIII, p. 605. [23] Cristina Matiuţa, Liberalism şi naţionalism în România modernă, Ed. Universităţii din Oradea, 2005, p. 166.
____________________
Despre autor: Nicoleta Zărnescu este profesoară de istorie Colegiul Național „Ferdinand I” din Bacău, cu o experiență de peste 20 de ani. Este, din anul 2012, doctor în istorie cu teza „Activitatea guvernamentală din Principatele Unite (1859-1862)”, titlu academic obținut la Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași.
1 comment
Rusine, profesori de istorie ! Au fost scoli care nu au sărbătorit mica unire anul asta. An de an o faceau. Copilul meu nu a avut nicio activitate la școală, in Constanța. A ajuns o rușine sa fii patriot, sa iti cinstești neamul si eroii??