„Ce predăm atunci când predăm” a fost conferința susținută de Mircea Miclea, profesor universitar, psiholog și fost ministru al Educației, la Chișinău, în Republica Moldova, la invitația Maiei Sandu, președinta Republicii Moldova. Acesta s-a adresat celor peste 400 de profesori participanți la Forumul național al cadrelor didactice de pe 7 octombrie, o dezbatere organizată de președinția Moldovei și Ministerul Educației și Cercetării de peste Prut pentru a pune bazele unei schimbări în privința carierei profesorului.
Mircea Miclea a punctat cele patru lucruri pe care consideră că un profesor le predă atunci când predă. Pentru toate a adus argumente și a explicat care sunt legăturile dintre acestea.
În deschiderea Forumului ministrul Educației din Republica Moldova, Dan Perciun, a mulțumit celor doi miniștrii români ai Educației prezenți în sală – Daniel Funeriu și Mircea Miclea. „Astăzi avem alături de noi doi miniștrii educației din România, ceea ce este fantastic și cumva mentorii inclusiv ai reformelor din Republica Moldova care s-au desfășurat în ultimii 10 ani și de la care învățăm în fiecare zi. Domnule Funeriu vă mulțumim foarte mult ca sunteți alături de noi la minister și ne ghidați, domnule Miclea, care ați contribuit și la formarea domnului Funeriu și ulterior deja mai departe la acele schimbări care s-au întâmplat în Republica Moldova”.
Redăm mesajul profesorului Mircea Miclea:
„Cred că din când în când trebuie să ne punem întrebări fundamentale, de aceea, aleg să vorbim despre o problemă fundamentală: ce predăm atunci când noi predăm în fața copiilor. O să încerc un răspuns la această întrebare din perspectiva științelor cognitive aplicate, pe care eu le predau, încerc să le și implementez, adică să demonstrez prin ceea ce fac că ceea ce predau este și realizabil, nu e doar o chestiune, cum spuneau scolasticii, de a vorbi pur și simplu despre lucruri și de a nu face lucruri.
Așadar, ne punem întrebarea ce predăm atunci când predăm?
Cred că predăm patru lucruri.
Primul lucru, evident, predăm un anumit conținut, predăm o lecție, un capitol, o temă anume, o disciplină anume.
E o presiune destul de mare în ultima vreme în ceea ce predăm noi ca și conținuturi. Se spune adesea, preluând o limbă de lemn, că nu mai trebuie să predăm atât de mult, copiii nu mai trebuie să învețe atât de mult, pentru că informația este la un click distanță, așa că de ce să mai memoreze atâtea informații?
Eu aș vrea să vă spun că a reține informația în mintea noastră este un lucru esențial, că în ciuda acestor discursuri care circulă foarte mult în media, trebuie să fim foarte atenți și să dăm o importanță deosebită învățării conținuturilor și vă spun câteva argumente pentru care merită să învățăm în continuare conținuturile și să insistăm asupra memorării lor.
Primul argument este că, fără să avem în cap conținuturi, unele procese nu pot avea loc sau nu pot avea loc eficient. Înțelegerea, de exemplu, este un proces care nu poate avea loc decât dacă inputul care vine intră în interacțiune cu o cunoștință pe care eu o am în minte.
Dacă eu vă spun propoziția Ștefan s-a întâlnit cu Jderii în cetatea de scaun, veți înțelege această propoziție doar dacă aveți în memorie că Ștefan era un domnitor al Moldovei, că Jderii nu erau niște animale, ci erau niște oameni foarte credincioși lui Ștefan cel Mare. înțelegem dacă avem cunoașterea la purtător, e în mintea mea, nu dacă cunoașterea este accesibilă pe internet și atunci procesul de înțelegere are loc, pentru că altfel putem ajunge la iluzia cunoașteri. Creierul nostru adesea confundă posesia de cunoaștere cu accesarea cunoașterii. Are impresia că dacă poate să acceseze o informație, atunci o și posedă și atunci ajungem la iluzia cunoașterii. Adică credem că știm mai mult decât știm.
Al doilea argument este, și sunt multe date de științe cognitive, antrenarea proceselor cognitive nu se poate face decât pe conținuturi specifice. Nu putem, de exemplu, să dezvoltăm gândirea critică în general, în abstract. Nu putem, de exemplu să dezvoltăm abilitățile de logică pe probleme scolastice și apoi această abilitate să coboare ca Sfântul Duh și să îl facă pe copil să fie mai logic când gândește la chimie, istorie, biologie. Toate datele arată că transferul pe baza antrenamentului cognitiv se produce foarte puțin.
Mai simplu spus, nu putem să dezvoltăm capacitatea de a raționa, de a argumenta, de a înțelege, de a evalua, compara, decât dacă avem în cap conținuturi. Nu le putem dezvolta in abstracto și apoi aceste abilități să pogoare și să se operaționalizeze pe conținuturi specifice. Deci trebuie să învățăm conținuturi, pentru că altfel nu ne putem antrena procesele de gândire, de analiză, de raționament, de înțelegere.
Mai trebuie să avem în cap conținuturi, pentru că pe baza acestor conținuturi noi evaluăm cunoașterea, mai ales validitatea cunoașterii. Atunci când îți vine o informație nouă, pentru ca să ajungi să o crezi, pentru ca să ajungi să îți dai seama că este validă sau nu, una dintre modalitățile esențiale de a ajunge la această validare a cunoașterii este de a compara ceea ce ți se spune cu ceea ce știi de multă vreme, cu ceea ce știi și ai dovezi că ceea ce știi este adevărat. Deci îți trebuie o comparație. Se validează cunoașterea dacă ai în minte cunoștințe valide prin compararea acestei cunoașteri noi, inputului nou cu cunoștințele pe care le ai în cap.
Așadar, dacă vine un fake news, eu nu pot să spun că este fake news decât dacă în memoria mea eu am o serie de cunoștințe valide și comparând această informație nouă, că vine cineva și îmi spune că Pământul e plat și o compar cu cunoștințele pe care le am în mintea mea, care sunt validate, și atunci spun nu, așa ceva nu e posibil. Altfel, vom fi prizonierii fake news-urilor. Nu vom mai putea face discriminare între un adevăr și o minciună între un adevăr și o manipulare dacă nu avem în capul nostru o serie de cunoștințe foarte serioase, foarte valide. Deci e un argument foarte clar că dacă vrem să ne protejăm de știrile false, dacă vrem să nu cădem în teorii ale conspirație, avem nevoie de cunoaștere la purtător.
Încă un argument. În ultima vreme sunt tot mai multe date în științele cognitive care arată că creierul nostru este o mașină predictivă. E o mașină care nu așteaptă să vină informații așa cum noi credeam și după aceea începe să o prelucreze, ar fi destul de nerentabil. Creierul are deja niște cunoștințe și atunci el anticipeaza cunoașterea care va veni.
Deci, nu așteptăm să vină inputul, facem predicții și apoi ne calibrăm mereu predicțiile până când reducem eroarea de predicție și apoi ceea ce este eroarea de predicție cea mai mică e realitatea. Acum, când mă ascultați, pe baza cunoștințelor de limba română pe care le aveți despre gramatică, nu așteptați să spun tot ceea ce spun. În momentul în care am început o propoziție, creierul dumneavoastră deja prezice câteva dintre lucrurile care e posibil să urmeze. Creierul face predicția și apoi primește inputul de la ceea ce vorbesc eu și apoi ajustează predicția și în felul acesta se produce înțelegerea. Așadar, avem un creier predictiv.
Ce înseamnă un creier predictiv? Un creier predictiv este un creier care are nevoie de o bază de cunoaștere de la care să prezică. Cu cât ai mai multe cunoștințe mai valide în capul tău, cu atât capacitatea creierului tău de a prezice și deci de a înțelege și de a reprezenta realitatea e mai bună. Dacă n-ai această bază de cunoștință, atunci predicțiile lui vor fi eronate, atunci reprezentarea ta despre realitate va fi deformată, va fi amânată, va fi cu multe lacune.
Trebuie să învățăm conținuturi și să nu cumva să devalorizăm memorarea de conținuturi, pentru că a învăța este o experiență. Este o experiență, cum ar spune cei din teologie, ziditoare. Este o experiență care te ajută să te dezvolți.
E ca și cum am urca pe vârful unui munte. Putem să luăm un elicopter și am auzit că în Himalaya chiar se întâmplă lucruri de genul acesta. Sunt oameni bogați din întreaga lume, așteaptă să vină un timp prielnic, se urcă în elicopter, ajung până aproape de vârf, li se de o mască cu oxigen, urcă pe vârf și își fac un selfie pe vârful Himalaya. Au ajuns pe vârf, dar e o diferență enormă între a ajunge la acest rezultat din partea lor și a ajunge pe vârf, după ce te-ai chinuit urcând de la bază cu rucsac în spate. Experiența e total diferită, iar noi trebuie să formăm experiențe, nu numai rezultate.
Eu pot să bag în chatGPT sau într-un sistem de inteligență artificială problema pe care mi-o dați și sistemul dă soluția. Am un rezultat și vin cu rezultat la dvs. și îmi dați o notă bună și poate iau premiu. Și mâine fac la fel și un an fac la fel, 12 ani fac la fel. Cine sunt eu? Zero. Pentru că n-am avut niciun proces, nu mi-am dezvoltat niciun proces, doar am livrat rezultate, dar nu mi-am dezvoltat procesele din interior, de a gândi, danaliza, a memora, de a mă confrunta cu probleme, de a avea eșec în a rezolva problemele, dar de a face față acestor eșecuri și de a continua să perseverez în realizarea sarcinii. Adică n-am avut experiențe aceasta.
Din experiențele acestea eu îmi construiesc identitatea. Când mă întreb cine sunt, eu îmi iau ca input această succesiune de experiențe. Dacă experiențele mele sunt doar de a pune problemele într-un sistem de inteligență artificială și de a oferi soluțiile, experiențele mele sunt foarte sărace. E ca și atunci când urc pe vârful muntelui, dar inima mea nu s-a dezvoltat, mușchii mei nu s-au dezvoltat, plămânii mei nu s-au dezvoltat. Adică nu sunt mare lucru, doar că am avut un rezultat, dar rezultatul acela este complet nerelevant pentru identitatea noastră. Mai simplu spus, trebuie să învățăm să memorăm, să avem informațiile în mintea noastră la purtător, pentru că acest proces este un proces care ne generează experiențe pe baza cărora ne construim propria identitate, are valoare identitară.
Evident că e o reflecție permanentă pe care trebuie să o facem asupra tehnologiilor și asupra inteligenței artificiale, mai ales pentru că este ceva nou și un proces în derulare. Cred tot mai mult că tindem să ne îndreptăm spre un nou Ev Mediu. Vă aduceți aminte în Evul Mediu societatea era structurată foarte simplu, erau două clase, erau aristocrații, apoi erau bagii, cei care erau legați de glie, cei care depindeau de nobilul pe terenul căruia era, de terenurile pe care ei erau legați. Apoi a venit revoluția industrială și revoluția industrială a diversificat foarte mult stratificarea socială între proprietar, patron și muncitorul de rând. Au apărut o serie de niveluri intermediare, au apărut maistru, inginerul, subinginerul, șeful de echipă, et cetera.
Acum cred că inteligența artificială din nou va simplifica organizarea socială a realității și vom avea aristocrații epistemici, cei care au cunoaștere multă, cei care reflectă asupra acestei cunoașteri, cei care vor putea să corecteze în sistemele de inteligență artificială, cei care vor putea să contextualizeze soluțiile pe care le de sistemul de inteligență artificială, pentru că mereu sistemele de inteligență artificială vor putea da soluții generice, nu vor putea da soluții contextuale. Apoi, îi vom avea pe cei care constant vor oferi rezultate, doar bazându-se pe utilizarea acestor tehnologii, fără să reflecteze, fără să le pese că trebuie să aibă cunoașterea la purtător, nu numai să utilizeze tehnologii digitale și care o să fie un fel de iobagi epistemici Un fel de dependenți, de data asta nu de glie, ci de tehnologiile pe care ei le utilizează. Așa că trebuie să utilizăm aceste tehnologii, pentru că aduc foarte mare valoare adăugată, dar nu trebuie să facem un fetiș din ele. Ele sunt instrumente și în niciun caz nu trebuie să considerăm că dacă informația este la un click distanță, noi nu mai trebuie să o avem în minte.
Eventual, o să poată să îmi spună cum să predau o lecție, dar nu cum să predau o lecție la această clasă, care a avut trei profesori slabi înaintea mea, la care eu predau de la două la trei după-amiază, când ei sunt obosiți și le e foame. Acesta este un context. Eu trebuie să construiesc lecția. Eu, ca un designer, trebuie să construiesc lecția pentru ca ei să o învețe. E o construcție contextuală. Profesorii, dincolo de toată cunoașterea pe care o au, sunt niște designeri. Sunt niște constructori contextuali, creează soluții contextuale.
Trebuie să avem toată cunoașterea fundamentală la purtător. E ca un fel de toolkit, un fel de trusă de scule care te ajută să te adaptezi în orice context și din care poți genera apoi soluții. Creierul e o mașină, așadar predictivă, care generează, dacă are de unde genera, dar dacă n-are de unde, nu poate genera decât iluzii, fantasme.
Aș mai spune încă ceva, apropo de conținut, trebuie să fim atenți să încercăm să oferim conținuturile nu numai ca niște adevăruri imuabile, să încercăm, atunci când oferim conținuturile, să oferim și întrebarea la care aceste conținuturi sunt un răspuns și metodele prin care de la întrebare s-a ajuns la răspunsul acesta.
Cred că unul dintre elementele esențiale care a dus la criza experților în pandemie a fost că oamenii au avut o concepție greșită despre știință. Au crezut că știința este o colecție de adevăruri imuabile și că dacă un medic foarte bun sau un cercetător foarte bun a venit în ziua a 4-a a pandemiei și a zis iată care este soluția și peste două luni au venit cu o altă soluție, nu mai avem încredere în experți. Cum să n-ai încredere în experți? Ai încredere în experți, dacă înțelegi că știința este o activitate, nu doar o colecție de adevăruri, o activitate în care oamenii se întreabă, utilizează diverse metode și produc rezultate. Deci trebuie să oferim conținuturile asociate cu întrebarea la care aceste conținuturi răspund și cu metodele prin care s-a ajuns la acest lucru și atunci o să creăm o concepție și despre știință ca activitate, nu numai de despre știință ca o colecție de rezultate.
Prin urmare, predăm un conținut, dar trebuie să fim atenți cum îl predăm și trebuie să fim atenți să nu cumva să confundăm accesul la cunoaștere cu posesia cunoașterii.
Al doilea lucru pe care îl predăm atunci când noi predăm este o metodă de învățare.
Adesea nu ne pasă de lucru ăsta. Credem că învățarea este responsabilitatea elevului, adică noi suntem profesori, încercăm să predăm cât de bine putem și dumneavoastră, stimați elevi, aveți datoria să învățați, e responsabilitatea voastră, eu mi-am făcut partea. Noi implicit predăm o metodă de învățare, fără să ne dăm seama, prin ce anume decupăm din curriculum, cum anume punem accent pe anumite topice, cum ignorăm alte topice sau le marginalizăm, prin cum anume evaluăm, cum dăm note, pe ce dăm note. Dau note doar pentru că mi-ai reprodus trei notițe pe care le-ai scris în caiet? Dau note pentru că în afară de asta, ai rezolvat trei probleme? Dau note pentru că ai venit cu o soluție nouă, pentru că ai venit cu aplicarea corectă a unui algoritm. Cum dau note?
Din decupajele pe care noi le facem când predăm, din modul în care noi evaluăm pe elevi, elevii extrag o teorie a învățări. Ei ajung să spună iată cum trebuie să învăț ca să iau notă mare, ca să fie în concordanță cu ceea ce predă profesorul. Deci ei își fac o teorie a învățării și apoi toată activitatea lor independentă de a învăța și după ce au plecat din școală e influențată de această teorie pe care o au ei despre învățare.
Eu predau o temă, dar după aceea trebuie să le spun, iată cam cum ar fi mai bine să învățați această temă și să le ofer experiențe și exerciții ca să utilizeze cele mai bune metode.
Împreună cu colaboratorii, am adaptat și am etalonat pe populația din România un instrument, se numește SMALSI, care îți permite o radiografiere a strategiilor de învățare. Dai chestionarul acesta și la profesor, și la elev, și din acest chestionar rezultă un fel de profil. Iată care sunt strategiile tale de învățare. Uite cum stai cu această strategie, cum stai cu cealaltă strategie. Apoi, am dezvoltat împreună cu colegii mei un program de intervenție. Ce trebuie să faci ca să corectezi?
De exemplu, identifici prin chestionarul acesta că strategia de luare de notițe este deficitară și asta este o strategie de învățare și atunci îi spunem iată ce trebuie să faci ca să-ți îmbunătățești strategia de luari de notițe. Altfel spus, avem deja instrumentele prin care putem să acordăm o atenție mai mare nu numai la ce anume învață, ci și cum anume învață elevul. Această teorie despre învățare, strategia lui de învățare sunt extrem de importante. Poți să ai un profesor foarte bun, poți să ai tu o minte foarte bună, dar dacă strategiile de învățare pe care le ai sunt deficitare, atunci exploatarea potențialului tău e redusă.
Să fim mai atenți la ceea ce facem când predăm, să ne gândim ce fel de teorie despre învățare la materia mea am indus în copilul acesta care este în fața mea, că nu i-am predat numai un conținut, i-am predat vrând-nevrând și o metodă de a învăța conținutul respectiv, care poate să-l avantajeze sau dezavantajeze și trebuie să fiu interesat ce metodă utilizează el, nu cumva îl pot ajuta, pentru că adesea nu potențialul e problema, ci strategia pe care el o utilizează de exploatare a propriului potențial.
Al treilea lucru pe care îl facem atunci când predăm este că predăm o atitudine.
Noi nu predăm numai un conținut, o lecție, o temă, nu predăm numai o metodă prin care, implicit, se învață conținutul respectiv. Noi predăm o atitudine față de materia respectivă. Adică una este ca eu să predau plictisit, obosit și lehămisit lecția mea și alta e să predau cu entuziasm. Cum să aștept eu ca elevul meu să învețe cu entuziasm ceea ce eu predau cu sictireală, predau cu plictiseală. Inevitabil, atitudinea mea față de materia pe care o predau, c-o predau cu o indiferență, cu mândrie, entuziasm sau dimpotrivă, o predau plictisit, sictirit, neutru, imparțial, toate acestea vor ajunge mintea lui.
Această atitudine este influențată de emoțiile pe care el le trăiește atunci când eu predau. Noi inevitabil producem în mintea lor emoții mai puțin intense, să mai intense. Putem produce emoții de plictiseală, pentru că ceea ce spunem noi este lipsit de interes. Putem să producem curiozitate, putem să producem frică pentru că-i amenințăm că dacă nu știe chestia asta o să fie praf și pulbere. Inevitabil, producem emoții, producem memorii emoționale. Ce se întâmplă atunci când produci memorii emoționale? Conținuturile care se stochează se stochează, asociate cu aceste emoții. Adică creierul nostru nu spune bun, asta e conținutul și asta emoția nu mă interesează. La pachet iau totul, iau conținutul și atitudinea față de acel conținut și emoțiile pe care le-am trăit. Marii profesori creează în primul rând memorii emoționale pozitive. Dacă dvs. vă gândiți la profesorii care cu adevărat v-au format și v-au influențat, nu vă mai aduceți exact aminte ce au zis la lecția cutare, dar vă aduceți aminte o trăire, o senzație de genul, ce fain, ce interesant a fost, ce frumos a fost, cât de surprins am fost, cât de mirat am fost, ce trăiri am avut când am înțeles în sfârșit procesul ăla, fenomenul ăla, evenimentul ăla istoric, o trăire.
Trăirile acestea sunt esențiale pentru două lucruri, pentru angajament, adică, dacă ai o trăire pozitivă, te angajezi mai mult în a învăța.
Emoția este o predispoziție spre acțiune, este combustibilul de care avem nevoie ca să se accelereze mașinăria cognitivă pe care noi o avem. Fiecare dintre noi cred că poate să spună că ne-am ales meseria pe care am ales-o, nu pe bază de silogisme, pe baza faptului că am trăit niște emoții cândva, într-o clasă, cu un profesor. Aceste memorii emoționale pot să schimbe complet viața noastră, ne pot face să alegem o carieră sau altă carieră. Alegem pe bază de de de trăiri pe care le-am avut. Nu mai știm exact cum era la lecția x de chimie, dar știm ce trăire am avut la lecția de chimie. Și atunci trăirea ce-a spus? Investește 20 de ani de viață de-ai tăi în direcția asta. Trăirile ne fac să investim enorm. Niciunul dintre noi nu ne-am îndrăgostit pe bază de raționamente, ne-am îndrăgostit și după aceea din cauză că ne-am îndrăgostit, am investit enorm în viața noastră datorită acestor emoții.
Așadar, trebuie să fim foarte atenți și să ne gândim mereu ce emoții producem atunci când predăm, pentru că producem emoții, de la indiferență și plictiseală până la entuziasm și curiozitate, mândrie. Adesea noi nu suntem interesați de aceste emoții sau nu le conștientizăm, pentru că ni se pare că a preda înseamnă ca elevul să ia o notă mare și să ia bacalaureatul. Nu e doar asta, asta nu formează oameni, nu asta este soluția pentru a forma, cum spunea dna. președinte, omul de mâine care va schimba țara aceasta.
Al patrulea lucru este că predăm fără să vrem o anumită modalitate de utilizare a cunoașterii.
Cunoașterea este o valoare în sine. E foarte important să avem cunoaștere, dar la fel de importantă este exploatarea cunoașterii. Ce faci cu ce ai. O țară poate să fie bogată, poate să aibă multe resurse, dar e la fel de important ce face cu ceea ce are. Degeaba ai resurse dacă nu le știi exploata.
Degeaba ai cunoaștere dacă nu o știi folosi. Trebuie să ne gândim foarte serios cum să-i ajutăm să exploateze cunoașterea pe care noi le-o transmitem, cum să se folosească de ea. A-i învăța cum să utilizeze cunoașterea înseamnă a-i învăța să asocieze cunoștințele cu scopuri. La ce-ți folosește această cunoaștere? Altfel spus, pentru acest scop, de ce fel de cunoștințe ai nevoie? Pentru această problemă, um te folosești de aceste cunoștințe? Cu aceste cunoștințe, câte probleme poți rezolva? Unde? Asta înseamnă să-i învățăm să exploateze mai bine cunoașterea pe care o avem.
Una dintre diferențele esențiale dintre un novice într-un domeniu și un expert într-un domeniu este condiționalizarea cunoașterii. Adică un novice codează în capul lui informația în primul rând în funcție de sursa informației. Adică, îl întrebi cutare informație și definiție și el spune uite aceasta este definiția. Spui de unde știi? Păi, asta o știu de la lecția de fizică, asta știu de la chimie, asta știu de la biologie. Adică codează în funcție de sursa informației. Asta face un novice, chiar dacă e foarte deștept. Dacă devii expert, atunci expertiza presupune o reorganizare a cunoașterii, o reconfigurare a ei, adică aglomerezi toată cunoașterea în jurul problemelor relevante pe care tu trebuie să le rezolvi. Nu mai contează sursa cunoașterii, contează problema pe care trebuie să o rezolv.
De exemplu, un medic expert care vede un caz și după câteva minute de discuție și după ce vede câteva analize, spune diagnosticul, tratamentul și e corect în ceea ce face nu mai știe de unde știe toate lucrurile acestea. Poate că unele lucruri le știe de la anatomie, poate că unele lucruri le știe de la un pacient cu care a vorbit un pic mai mult ieri. Poate că unele lucruri le-a aflat de la un congres, poate că unele lucruri le știe din reflecția asupra propriei lui practici și unele lucruri dintr-un articol pe care l-a citit aseară. Nu mai contează de unde știe, contează că rezolvă problema.
Asta putem să facem la școală, să îi ajutăm pe copii să condiționalizeze cunoașterea, adică nu doar să o să o asociem cu anumită materie și să o asociem cu problemele pentru care este relevantă cunoașterea respectivă.
Dacă eu vreau să rezolv o problemă de genul cum să am grijă de ochii mei, atunci eu trebuie să asociez în jurul acestei probleme cunoștință de la fizică, care ne spune despre optică și cunoștință de la chimie, despre funcționarea chimică a creierului, cunoștință de biologie, despre conuri și bastonașe, ș.a.m.d. Nu mai contează de unde le știu, contează că rezolvă problema. Deci, trebuie să ne gândim să-i ajutăm să exploateze cunoașterea, nu doar să posede cunoașterea. Posesia importantă nu e suficientă. Trebuie să facem și exploatarea ei.
Și acum rezum: cred că atunci când predăm, mai mult sau mai puțin conștient, noi de fapt predăm patru lucruri. Noi predăm un conținut, predăm o metodă de a învăța acel conținut, predăm o atitudine față de acel conținut și față de învățare în general și o emoție și predăm o modalitate de a exploata această cunoaștere.
Ca să trag o consecință practică, vă spun ce fac eu, ar trebui după fiecare lecție pe care o facem sau măcar din când în când, chiar dacă nu facem în fiecare zi, când ieșim de la lecție, să ne întrebăm, să ne dăm o notă pe fiecare dintre aceste dimensiuni. De la 1 la 10, pe dimensiunea am predat conținutul, cât de bun am fost? Ce notă îmi dau eu de la 1 la 10? Dar pe dimensiunea strategia de învățare a conținutului? Dar pe dimensiune atitudine? Ce atitudine am creat eu în capul copilului când eu am predat lecția asta? Am fost eu entuziast ca să fie și el entuziast să învețe sau am fost plictisit și el cu siguranță va fi plictisit când învață? Pe dimensiunea exploatare a cunoașterii ce notă imi dau?
Cred că asta trebuie să facem, măcar din când în când. De exemplu, acum, la început de an, ne putem întreba fiecare dintre noi cum suntem? și în funcție de notele pe care le dăm, după aceea putem să știm cum să ne facem un mic plan de dezvoltare personală. Adică, eu pot descoperi că stau prost cu emoțiile pe care le transmit. Îmi dau seama că transmit și emoții și sunt foarte riguros științific, dar așa e o plictiseală în clasă când predau. Deci, aici trebuie să lucrez, pentru că aici am 4, trebuie să ajung la 7. Îmi propun lucrul ăsta în semestrul acesta.
Așadar, cred că trebuie să conștientizăm faptul că atunci când predăm, predăm cel puțin patru lucruri și să ne evaluăm periodic pe fiecare dintre ele, cu note, așa cum ne evaluăm elevii și să ne facem un plan remedial pentru fiecare dintre noi și în felul acesta ne dezvoltăm și noi, și elevii noștri”.