Ioana Frîncu are 25 de ani, e antreprenor şi conduce divizia de operaţiuni (COO) a unei companii de IT. a ţinut un discurs despre condiţia antreprenorului tânăr în România. A vorbit despre Educaţie, începuturile sale în business şi despre idealuri. Un discurs pentru elevi, părinţi şi profesori. Discursul a fost joi, pe 5 septembrie, la International Business Forum, organizat de Ministerul Mediului de Afaceri.
Iana Frîncu: “Tot timpul aud chestia asta cu tânăr ambiţios, toate cele… e un șoc. Dar cred că ar trebui să devină normalitate. Asta e chestia cea mai importantă. O să încep prin a spune câteva chestii despre mine, cum spuneați și dumneavoastră la început, cum am ajuns antreprenori, ce ne-a motivat și care-i toată faza cu antreprenoriatul ăsta că e ridicat în slăvi ca și cum a munci pentru altul nu-i atât de nobil cum este să munceşti pentru tine însuți.
Am avut, zic eu, norocul de a veni dintr-o familie destul de modestă în care mama cosea pantofi la fabrică și tata era lăcătuș mecanic și, crescând într-un cămin de nefamiliști în care totul era foarte “scars” – cred că ăsta e termenul, mi-am dat seama că nu vreau să fie așa și pentru mine. Așa că, cu ajutorul oamenilor din jurul meu, dar mai ales al părinților am realizat ce vreau să fac în viață. Și anume să duc mai departe lucrurile pe care le am deja, să fiu un lider și să las ceva în urma mea.
Mereu am avut o problemă cu autoritatea. Este un eveniment că port sacou astăzi, de obicei m-ați văzut în adidași aurii și un chimono. Am fost într-un liceu în care am avut ocazia să am parte de profesori din Anglia și Statele Unite, care mi-au deschis puțin ochii orizontul asupra ce înseamnă educație mai liberă în primul rând, în care profesor nu erau doamnele Popescu și Ionescu, erau miss Annalee și miss Annabel și așa mai departe și în care am învățat să ne exprimăm opinia și să învățăm să ne “marketăm” puțin. Chestia asta e super importantă. Cred că prin prisma educației ăsteia estice pe care o avem, cred eu de o factură profund comunistă, pentru că este în măduva oaselor celor care ne educă, suntem învățați că modestia este virtutea cea mai bună, iar în momentul în care discuți despre lucrurile pe care le-ai făcut, aflăm că te lauzi și nu e bine. Să nu afle cineva, sau că “ți-au murit lăudătorii”… Scuzați-mă, dar dacă nu zic eu ce fac apoi cine află? Poate, nu știu, discutăm telepatic? Dacă eu nu fac zgomot despre mine cine o să afle? Și eu zic asta lucrând într-un mediu profund tehnic. Asta-i altă chestie: toți părinții cred că dacă copilul nu știe matematică la școală o să moară sărac și că, dacă se face artist n-o să funcționeze, dar e cu totul altă discuție…
Crezând că pot să mă afirm într-o zonă tehnică, iar acum lucrând ca chief operations officer într-o firmă de tech şi fiind partener într-o firmă de servicii software am zis băi, ok, o să challenge the “status quo”. Mă duc într-o industrie în care erau doi la sută femei, când am început eu, doi la sută, vă dați seama? Din camera asta, trei-patru erau femei, restul bărbați. Dar probabil bărbații sunt deja obișnuiți cu asta. Și zic, o să fac blockchain și AI! Și să vedem cum merge treaba. Adică avem 22 de ani wtf, what could go wrong?
Am reușit să construiesc un crypto exchange, să ajut o bursa de valori, cea din Gibraltar, să strângă 7 milioane de dolari în 9 secunde printr-un ICO. Și să călătoresc în toată lumea și să ajung – cum era chestia asta de “rara avis”, copilul de 23 de ani care îi învață tech pe alții. Dar, cum ziceam, chestia asta trebuie să ajungă normalitate.
Vedem o generație nouă care apare și pe care îi găsiți pe Snapchat, pe Tictok, pe Instagram nu pe Facebook, nu-i găsiți cu CV-uri boring scrise în 15 pagini ca să impresioneze, sau cu studii sterile care dau bine pe CV. Nici până astăzi nu am început masterul, dar într-un final îl încep peste două săptămâni. Și ne dăm seama că mediul de lucru pentru oamenii ăștia e complet diferit pentru că, spre deosebire de generația mea și de cele anterioare, ei s-au născut cu curajul acesta pe care îl tot menționăm. Curajul de a fi antreprenor. Daring to lead, cum zice Brene Brown. Este o chestie rară care abia acum apare odată cu faptul că avem mai mult acces la informație, avem mai mult acces la lucrurile palpabile din vest și cu toate că toți visăm la chestiile astea americane să purtăm yeezys și să avem ochelari Gucci și așa mai departe. Dincolo de ele se află niște chestii foarte importante și anume faptul că ne dăm seama că putem mai mult.
În ziua de astăzi majoritatea copiilor din America și UK visează să devină YouTube-eri și influencers, pe când copiii din China vor să ajungă astronauți. Sună dubios nu? Meseria de YouTube-er nici nu există, industria de blockchain acum cinci ani nu exista, înainte să fac blockchain am făcut big data iar cu cinci ani înainte să mă apuc de ea nu exista.
Lumea în care ne aflăm e într-o continuă schimbare și trebuie să prețuim oamenii ăștia care au o problemă cu autoritatea, care te provoacă, care te întreabă “de ce?”. Pentru că nu există pur și simplu “am dreptate” sau “uite de-aia”, sau “pentru că sunt adult” sau chestii de genul ăsta.
Deşi știu că suntem axați pe antreprenoriat și felul în care modificăm și schimbăm lumea prin asta, oamenii cei mai importanți la care trebuie să ne uităm ziua de astăzi sunt cam atât de înalți și au în jur de 12-13 ani. Şi peste vreo 10 ani o să fie aici în locul meu şi îmi doresc să văd cât mai mulți care fac asta.
De exemplu, câți din sală auzit de Shelly? Patru oameni. Are 3 milioane de follower-i pe YouTube băiatul și face câteva sute de mii pe an lejer. Sau câți de-aici auzit de Tequilla. Tot patru. De la copii probabil. Sunt tot așa vlogger-i care au sute de mii și milioane de oameni care-i urmăresc și care la 17-18 ani au cifra personală de afaceri, că nu putem să-i spunem altfel, cât oameni care și-au început business-ul de 4-5 ani.
Ce au în plus? Knowledge-ul tehnic, au învățat să folosească calculatorul mai bine decât puteam noi acum 10 ani, și creativitate. Pe lângă asta sunt printre acei oameni care întreabă “de ce?”, oricât de enervant ar suna. Vă zic eu, dacă încercați cu cineva care vă dă un argument super absurd să-l întrebați de cinci ori la rând “de ce?”, dacă vedeți că nu izbucnește în furie înseamnă că chiar are un argument raţional în spatele lui.
Revenind la antreprenoriat am luat o firmă care face 100 și ceva de mii pe an acum doi ani, am devenit partener în ea. Făceam servicii software, de la aplicații mobile pe care le folosiți o parte din voi oricum, destul de cunoscute, până la aplicații destul de specializate cum ar fi crypto exchange-uri și am crescut-o până la 1 milion. Toți partenerii aveam sub 30 de ani. Partenerii mei, care au început business-ul, au 28 iar eu am 25. Cum am făcut asta? A fost simplu, apropo de internaționalizare. Ne-a întrebat cineva știți blockchain și noi am zis da. Adică, cum să nu?! Nu știam nimic. Sau știți AI? Sigur, de ce să nu știm!? Bun! După aceea ne-am dus acasă, ne-am făcut temele cum faci când ești student la Poli și cu 24 de ore înainte de examen ai de fapt 3 zile. Am învățat blockchain, am învățat AI, am angajat oameni, am creat o cultură a companiei.
Încă mă întreb cum la Autonom citesc toți cărți, am de învățat acolo, ai mei nu citesc, dacă s-ar putea să nu citească nimic ar fi extraordinar și am zis “noi putem să facem o chestie, putem să facem 1 milion pe an”. Ceea ce poate pentru unii nu sună ca o sumă mare, dar la 23 de ani e bine. Și putem să creăm o companie diferită, una în care oamenii să lucreze de unde vor, când vor, în termenii pe care îi au, să nu trebuiască să ponteze, să dea cu cartela, să nu le supraveghezi calculatoarele, să aibă un birou într-o vilă nu într-o corporație în Pipera, unde și pe 1 milion de dolari nu m-aș duce să lucrez, că-ți vinzi sufletul. Se poate să lucreze cum își doresc. O companie în care poți face asta. Bineînțeles în limita cadrului legal al statului român care este bazat pe timp și loc.
Chestia asta a funcționat și am reușit să ajungem la o echipă de 30 de oameni foarte mișto. Unii dintre ei nu programaseră în viața lor până să ajungă la noi și oamenii ăștia acum sunt mai buni decât mulți ingineri care au ieșit de pe băncile politehnicii degeaba.
Chestiile astea sunt destul de importante când vine vorba de tineri și de felul în care îi motivăm pentru că în ziua de azi nu mai există conceptul de carieră. Termini resurse umane și te faci programator, termini politehnică și faci resurse umane, faci marketing și tu ai terminat colegiul de material rulant. E foarte diferit și trebuie să înțelegem că în ziua de astăzi este normal să schimbi vreo cinci cariere.
Chiar acum câteva săptămâni am citit cel mai mișto articol pe tema asta, zicând că trebuie să ai mereu o carieră de rezervă. De ce? Pentru că lumea din jurul tău se schimba atât de repede.
Lucrurile pe care nu le automatizam astăzi, nu le automatizăm pentru că nu vrem nu pentru că nu putem. Dacă genomul uman a durat ani de cercetare să fie descompus și să putem să știm ce e în ADN, acum scuipi pe un băț, îl trimiți prin poștă și îți afli toată istoria ereditară și costă 50 de dolari.
Așadar ne aflăm într-o eră în care evoluăm încontinuu. Când vine vorba de curajul de a fii antreprenor, curajul de a internaționaliza… Mă, nu suntem clasa a cincea să avem nevoie de curaj, nu ne ține nimeni de mână și dacă ne ține e grav! Trebuie să ne dăm seama noi în interiorul nostru că putem să facem, pentru că mama mea spunea o chestie când era mică ziceam nu pot să fac o chestie. Zicea “nu există așa ceva, nu vrei”. “Nu pot” nu există. Și în vocabularul oricăruia dintre noi “nu pot” nu trebuie să existe pentru că atunci ce zicem a “nu pot”, “e greu”, “nu face statul legi”, “plătesc impozite”. Păi na, what the fuck, din nou îmi cer scuze de limbaj, suntem un stat în care plătim unu la sută impozit pe venit până într-un milion de euro. E paradis fiscal oameni buni. Este efectiv un paradis fiscal. Este un loc în care putem să facem business-uri, e adevărat e mai greu cu produsele fizice, dar în materie de software suntem scutiți de plata impozitului. Avem atâtea facilități. Și știu că de obicei oamenii zic poezia ailaltă, că e nașpa, că avem legi nasoale, că lucrurile merg prost, că sunt lente. Ok, mai trebuie să interacționezi cu anumite instituții ale statului și trebuie să te duci personal, asta încă nu-mi place, dar din nou, plătesc unu la sută impozit pe venit până într-un milion. Păi până faci 1 milion te mănâncă sfinții. Cel puțin cu un business în care nu faci evaziune sau alte chestii.
Așadar cred că nu ar trebui să numim curaj, ci ambiție, este ambiția de a deveni antreprenor, de a vrea să faci ceva în plus, de a schimba o generație sau două și de a fii conștient de prezentul din jurul tău. Pentru că am avut un trecut comunist, am avut guverne nasoale etc. OK, s-au dus! Dacă stăm să ne lamentăm de trecut nu rezolvăm absolut nimic. Trebuie să ne intereseze ce facem în viitor.
Eu dacă apuc să prind centenarul o să trăiesc până în 2093 și acum noi vedem viitorul ca 2050? Copiii dumneavoastră probabil o să trăiască până în 2100 și ceva, trebuie să ne concentrăm pe lumea pe care o vrem pentru ei și prin inițiativele antreprenoriale pe care le avem, acces la fonduri structurale, acces la fondurile statului român, acum avem cea mai mare cantitate de VC-uri care investesc pe piața românească. 293 milioane € care vor fi investiți în următorii patru ani. Nu cred că a văzut vreodată investiții private atât de mari mediul de afaceri romanesc în ultimii ani. Suntem într-un golden age aici și dacă nu profităm de el va fi foarte grav, așa că vă doresc tuturor ambiția de a deveni antreprenori, nu curajul. Pentru că cu curajul ne naștem, că moare pe drum asta-i partea doua dar, îl aduni de pe jos, îl pui înapoi în cămașă și te apuci și faci treabă, și muncești.
Asta cu “să faci bani mulți cu muncă puțină” nu merge pentru că atât cat bagi în aparat, atâta iese. Nu-i ca mașina de făcut cârnați, că bagi porcul și iese carnatul, dar este o mașinărie, cu toții suntem mașinării și trebuie să învățăm să fim cât mai eficienți și să muncim deștept, nu mult ci deștept. Și așa construim lumea pe care o vrem, prin antreprenoriat. Fie că e vorba de software, cum e cazul meu, de mașini, de salam, de orice vreți voi. Iar pe lângă asta, în tot acest timp trebuie să ne păstrăm integritatea. Iar integritatea nu se păstrează nici prin a spune cuvinte frumoase despre oameni care nu le merită, nici prin a fi diplomat când nu merită, ci prin a știi să spui NU atunci când merită.”
FOTO: Edupedu.ro
Ștefan Lefter
Redacția
Diana Ghimiși
C.I.
Raluca Pantazi