VIDEO Doru Căstăian: Ca profesor, a nu reacționa, a te închide în cancelaria ta, a te face că nu vezi frauda ministrului, impostura inspectorului înseamnă a te expune răului, laolaltă cu copiii tăi. Efectele: Copiii copiază, profesorii plagiază

“A nu reacționa, a te închide în cancelaria ta, a te face că nu vezi frauda ministrului, impostura, poate, a inspectorului și așa mai departe nu înseamnă a te proteja pe tine și pe copiii tăi de rău, ci a te expune răului, laolaltă cu copiii tăi”, lucru care se reflectă în comportamentul copiilor și al profesorilor din mediul preuniversitar, a atras atenția sâmbătă, în cadrul unui eveniment organizat de Humanitas, publicistul și profesorul Doru Căstăian. El a vorbit despre nevoia ca profesorii să iasă din “coconul” pe care și l-a făcut breasla pentru “a se proteja de realitate”.

Efectele acestei atitudini a profesorilor, de adera strict la cerințele de predare, izolați în fața deciziilor autorității, “se văd: și în învățământul preuniversitar se plagiază. Copiii copiază de câte ori pot. Bine, conform dlui Cîmpeanu nu ar fi o problemă, pentru că, în general, nu copiază după cărți cu ISBN, copiază după caiete de notițe. Dar să știți că și profesorii plagiază”.

Doru Căstăian, profesor la liceul “Dimitrie Cuclin” din Galați, a abordat problema în cadrul conferinței “Ce mai înseamnă a învăța și cum începe anul academic în România educată?”, organizată sâmbătă de Humanitas. În cadrul aceleiași conferințe, Emilia Șercan, autoarea anchetei referitoare la plagiatul fostului ministru Sorin Cîmpeanu, precum și Cristian Preda, decanul Facultății de Științe Politice din cadrul Universității din București, au ridicat problema reflectării în presă a investigației de plagiat.

Emilia Șercan a arătat că doar un număr restrâns de publicații și o televiziune au reflectat subiectul, în timp ce cele mai multe televiziuni și alte media centrale au “evitat ore bune să dea știrea, după ce eu am publicat luni dimineață ancheta despre acel curs plagiat de către ministrul Educației. Nu trebuia să facă nimic altceva decât să dea știrea”. În schimb, a spus ea, unele au dat doar reacțiile ministrului, fără să explice la ce anume reacționează acesta.

• Situația a fost comparată de Cristian Preda cu presa în timpul comunismului: “Ar trebui să cunoască puțină istorie recentă a României cei care cred că-și asumă cu demnitate profesia de jurnalist. Sunt exact ca jurnaliștii de la Ștefan Gheorghiu cei care astăzi nu discută problemele societății românești, ci preiau punctajele de la partide, care sunt în general făcute de foști jurnaliști angajați de partide. Cred că lumea și-a dat seama de lucrul acesta și de aceea consumul de televiziune e ridicol de mic.”

În opinia lui Doru Căstăian, în mod similar, în cazul profesorilor credibilitate începe de la “a spune lucrurilor pe lume, de a-i spune imposturii impostură și fraudei fraudă”.

Doru Căstăian, la dezbaterea organizată de Humanitas:

“În momentul de față, sistemul preuniversitar de învățământ e o bulă enormă, e un cocon perfect care de-a lungul timpului și-a adăugat tot soiul de straturi prin care să se protejeze de realitate. Din păcate, a ajuns să fie o lume în sine, cu propriile legi, care se simte, probabil, pe sine foarte departe de autoritatea formală. Știți că există acea scară a lui Hofstede, care măsoară distanța psihologică pe care oamenii o resimt față de autoritate. Cred că în învățământul preuniversitar – în România în general, dar și în învățământul preuniversitar – [această distanță] este enormă. Mai simplu spus, profesorii au sentimentul că lucrurile acestea: numirile la nivel înalt, deciziile la nivel înalt, unde nivel înalt înseamnă de multe ori și directorul de școală, ce să mai vorbim de inspectori sau ministru, se fac conform unor jocuri și unor practici complet cinice și complet imorale, care nu le sunt în niciun fel la îndemână.

Pe de altă parte, nu doar că nu doar că nu ne sunt la îndemână, ci avem sentimentul că suntem și complet feriți de ele. Ne dopăm – ăsta cred că este cuvântul corect – adeseori cu iluzia că, dacă ne închidem în sălile de clasă și ne facem treaba bine, putem scăpa cumva neatinși, serafici, cum spunea dl [Radu] Paraschivescu, de toată mizeria care se întâmplă la vârf. Or, lucrul pe care tot îl strig de ani de zile este că aceasta e o iluzie. Inclusiv statura morală, verticalitatea, atitudinea noastră demnă, principială e parte din treaba aia care trebuie bine făcută în interiorul claselor. 

O tot spun, mai ales că trăim niște vremuri care sunt prietenoase cu spiritul utilitarist și funcționalist: cred că e foarte seducătoare ideea că munca de profesor, mai ales la vârste mici, la copii, preadolescenți, adolescenți, se poate rezolva pur și simplu cu stăpânirea unor tehnici pedagogice. Am scris două sau trei texte despre lucrul acesta. Și am vorbit despre răul pe care, involuntar, în sistemul preuniversitar, îl fac nu oamenii răi, nu oamenii care sunt toxici prin construcție și care sunt până la urmă puțini – din fericire, eu cred că vasta majoritate a profesorilor sunt oameni în regulă și care vor să-și facă bine meseria. Numai că noi – pentru că nu m-aș exclude neapărat din corpul acesta – adoptând și acceptând această definiție restrânsă a meseriei noastre, de simpli practicieni care îi învață pe copii 2-3-5 noțiuni și 6 deprinderi de viață, nu facem altceva decât să hrănim răul și impostura. 

Am numit fenomenul acesta răul pe care îl fac oamenii buni. Pentru că a nu reacționa, a te închide în cancelaria ta, a te face că nu vezi frauda ministrului, impostura, poate, a inspectorului și așa mai departe nu înseamnă a te proteja pe tine și pe copiii tăi de rău, ci a te expune răului laolaltă cu copiii tăi. Și efectele se văd, Și în învățământul preuniversitar se plagiază. Copiii copiază de câte ori pot. Bine, conform dlui Cîmpeanu nu ar fi o problemă, pentru că, în general, nu copiază după cărți cu ISBN, copiază după caiete de notițe. Dar să știți că și profesorii plagiază. Plagiem planificări, plagiem tot soiul de lucruri, pentru că până la urmă “se face”. Această practică monstruoasă și nocivă a ajuns să fie, cumva, normalitatea. Există și printre noi oameni – și eu nu sunt aici mai mult decât reprezentantul lor – eu cred că nu sunt puțini, care se alătură până la urmă efortului ăstuia dus aproape solitar, până într-un punct, de Emilia Șercan, de a spune lucrurilor pe lume, de a-i spune imposturii impostură și fraudei fraudă.  Cred că de aici începe credibilitatea noastră de profesori.”