VIDEO Andrei Pleșu și „perplexitățile” sale despre ce se mai finanțează în cercetarea internațională și ce întrebări își pun cercetătorii. De la „de ce au zebrele dungi?” și dacă „zebrele sunt negre cu dungi albe sau albe cu dungi negre?”, până la „problemele de gender din mânăstirile grecești de secol IV”

Tendința ca cercetarea să fie finanțată doar pentru proiecte „de actualitate” sau care sunt „în trend” a fost abordată de scriitorul Andrei Pleșu în cadrul conferinței „Abisuri tematice – ce întrebări își mai pun astăzi cercetătorii umaniști?”, organizată de Universitatea de Vest din Timișoara la finalul lunii noiembrie 2022. Filosoful a relatat despre o serie de experiențe proprii legate de jurizarea sau evaluarea unor proiecte de cercetare, mai ales în instituții de prestigiu din străinătate, pe care le-a numit „perplexități”.

Andrei Pleșu a dat mai multe exemple cu care a ilustrat pericolul care pândește cercetarea actuală, acela prin care „să nu mai gândești la valoarea proiectului, ci să gândești la contextul care îl face actual sau nu, dezirabil sau nu, politically correct sau nu”.

„Dacă formulezi cum trebuie un proiect, în stilul breaking news, ai toate șansele să fii primit cu aplauze”, spune scriitorul care este și eseist, estetician și istoric al artei, stilist al limbii române.

Redăm discursul integral al lui Andrei Pleșu:

„Vă mulțumesc foarte mult pentru această încurajatoare prezență. Dar tocmai pentru că mă obligă prezența dumneavoastră, voi fi cinstit și voi spune aproape că n-am nimic să vă spun decât să vă povestesc perplexitățile mele din ultimii ani. Și am foarte multe și tot mai multe. Îi mulțumesc mult lui Mircea Mihaeș că, prin el, am ajuns dinaintea dumneavoastră. E un autor pe care și eu îl citesc cu plăcere și, ce să spun, a avut și curajul să se pronunțe printre titlurile lucrărilor mele, Minima moralia, despre care se spune mereu că este un plagiat după Adorno, care a scris și el o carte care se cheamă tot Minima moralia. Acu, cine a citit ambele cărți își dă seama că nu-i nicio legătură între ele. Iar expresia Minima moralia, pe care o explic în carte, e prin raportare la Magna morali a lui Aristotel. Am spus, domne, nu vreau să produc o mare morală, ci una mică, dar toți s-au legat… În afară de asta, expresia minima moralia e expresie latinească. E ca și cum, dacă eu scriu o carte care se cheamă To be, or not to be, îl plagiez pe Shakespeare. Sunt formule care se pot folosi.

Fiindcă e vorba de cercetare, încep prin a vă spune în câteva cuvinte cum a luat naștere Colegiul Noua Europă, care peste 2 ani împlinește 30 de ani de existență. După mine, o instituție privată care rezistă 30 de ani e, în sine, un lucru plăcut. Cum s-a născut? S-a născut după ce am avut eu o bursă la un institut german de studii avansate, la Berlin, și mi-am dat seama cât ne-ar trebui nouă așa ceva la București. Adică un institut în care să vină cercetători din toate domeniile și să stea împreună un an academic, făcând săptămânal un seminar în care dezbat, rând pe rând, proiectele fiecăruia. Fiind de profesiuni diferite, inevitabil este ca aceste seminarii să fie un dialog trans-disciplinar, adică să se adune laolaltă puncte de vedere diferite asupra aceluiași subiect. Două erau criteriile pentru mine, ca unul care lucrasem în cercetare și înainte de ’89 și anume – să nu mai existe teme impuse, să vină fiecare cu ce are el în burtă, cu ce vrea el să facă, și doi – să nu mai existe rigorii deologice. Știți că înainte de ’89 nu puteai face orice tip de cercetare, pentru că aveai probleme cu aprobarea unui centru ideologic. Cel mai mult sufereau, de pildă, istoricii de artă, care se ocupau de arta medievală. Nu puteai să publici un album de artă medievală românească decât dacă aveai grijă ca toate fotografiile cu biserici să fie tăiate sus, unde se vedea crucea. Trebuia să vezi doar niște clădiri. Sau dacă aveai de vorbit despre o icoană de tipul „Sfântul Gheorghe omorând balaurul”, trebuia să nu pui cuvântu „sfânt”, trebuia să-i spui „Gheorghe omorând balaurul” și dintr-o dată istoria sacră devenea un accident folcloric. „Gigi s-a ocupat de un balaur și l-a lichidat”. Eh, acest tip de diversiuni am încercat să le fac imposibile în noul institut, unde fiecare vine cu ce temă vrea, își face treaba până la capăt și o analizează, o discută cu colegii. Ei bine, surpriza mea și prima perplexitate pe care o să încerc s-o ilustrez e că, după ce a dispărut cenzura de tip dictatorial, a apărut o nouă cenzură. Și anume una mult mai subtilă, pentru că n-are un aer autoritar neapărat, și pentru că are și ambalajul preocupării de actualitate și atunci e ceva care merită tratat cu atenție. Asta îmi aduce aminte de o vorbă pe care o repeta mereu, cu mare simpatie, un istoric cultural din Statele Unite, a murit între timp, pe care l-am întrebat odată, „domnule, noi când comparăm comunismul cu fascismul, întotdeauna ni se spune că facem un lucru urât, că fascismul nu poate fi comparat cu nimic. Și dumneavoastră ce părere aveți?” Și el mi-a spus „cel mai mare rău din astea două e fascismul. Dar cel mai mare pericol e comunismul”. Pentru că comunismul are un ambalaj care atrage, care pare să fie generos, deschis, egalitate, actualitate, politically correctness și așa mai departe. Or, eu m-am izbit, la câțiva ani după ce am înființat Colegiul New Europe, de cel puțin două probleme. Prima – încet, încet, sponsorii occidentali, că n-am vrut să forțez statul român să cheltuiască bani pă teme din astea, că are destule probleme, dar sponsorii occidentali au început să ne transmită mesajul că ei nu mai vor să finanțeze instituții, vor să finanțeze doar proiecte. Ca și cum ni s-ar spune „domne, vă finanțăm supa, dar fără bucătărie”. Asta a început să fie problema de subzistență a unui institut de cercetări de acest tip, pentru că, într-adevăr, nu mai contează cu ce susții institutul, cum îi plătești pe angajați, nu, contează altceva: subiectul cercetării, temele de actualitate și ele trebuie să fie teme relevante geopolitic, teme și care sunt în trend, politically correct, gender și așa mai departe. Și în clipa aia, ceea ce era cenzura înainte de ’89 a devenit un un ghiont în mintea candidaților la o bursă a acestei instituții, nu numai în București, știind că au puține șanse să aibă succes să fie selecționați, dacă nu vin cu o temă care să convină acestui nou trend. Și atunci toți s-au acomodat la aceste noi criterii și încet-încet, cercetarea a devenit un fel de gazeterie de lux – teme actuale, teme în dispută media curentă și restul, ce nu e asta, este un evazionism, un elitism, o chestie care nu ne onorează. Și temele de succes care au fost imediat percepute ca fiind garanția unei reușite la un concurs pentru o bursă, nu numai în București, repet, sunt: tema gender, tema minorităților în general, tema societății civile. Dacă vrei să faci o cercetare despre Platon, trebuie să ai grijă să nu-i spui ceva cu Platon, să spui Platon și societatea civilă, de exemplu. Și atunci imediat ești acceptat. Holocaustul, feminismul, LGBT-ul, discriminarea și așa mai departe.

Nu sunt prea încurajate tematic temele religioase, nici de data asta, sau sunt doar dacă sunt anti, dacă pun problema unei atenuări a rolului nefast jucat de-a lungul timpului de această sferă. Și am avut primul șoc pe tema asta cu mai mulți ani în urmă, când un institut asemănător, fondat tot cu sprijinul occidental la Budapesta – Collegium Budapest – un foarte bun institut de cercetări, închis între timp de domnul Orban și acolo am fost câtva timp în juriul care selecta candidații, un juriu internațional. Îmi aduc aminte cât de șocat am fost când a venit un tânăr cercetător din Vest și a spus „am descoperit un manuscris la o mănăstire grecească de secol IV, un manuscris necunoscut până acum și eu vreau ca în timpul bursei să-l editez, să-l traduc, să fac o ediție critică”. Am fost foarte entuziasmat, dar toți ceilalți membri ai juriului, care erau mai actuali, au refuzat. Au spus „domne, n-are decât să facă, dar de ce trebuie să ia o bursă pentru asta?” și n-a fost acceptat. Numai că omul a înțeles despre ce e vorba și după un an s-a prezentat iar, cu același proiect, numai că avea alt titlu, „Probleme de gender în mânăstirile grecești de secolul IV”. A fost imediat acceptat cu entuziasm de tot juriul. Și atunci am simțit că „e groasă”, ca să zic așa, pentru că dacă formulezi cum trebuie un proiect, în stilul breaking news, ai toate șansele să fii primit cu aplauze. Dar chestia asta era cu mulți ani în urmă, or în primăvara asta am fost din nou invitat două luni la Institutul de Cercetări din Berlin, unde fusesem cu 20 de ani în urmă – și acolo am avut de-a face cu atmosfera cercetării occidentale, fără alte criterii. Și fiindcă eram acolo, doamna rector mi-a spus – tocmai era sesiunea de admitere, de primire de noi bursieri, și era o selecție – și mi-a spus „dacă tot sunteți aici, faceți și un referat. Uite, avem un proiect de la un profesor de la Stanford, în care e vorba și de muzeele de artă”. Bineînțeles că n-am refuzat. Am citit proiectul și proiectul avea următoarea structură: să nu mai vizităm muzee de artă, fără să vizităm în paralel și grădini zoologice. De ce? Pentru că dacă nu facem asta încurajăm o discriminare. Pentru că omul nu e numa spirit, artă, nu, omul este și animal. Trebuie să arătăm și legătura lui cu specia asta din care face parte. Deci trebuie cuplate astea două, să nu mai existe ierarhia asta „muzeu de arte e ceva fin și grădinile zoologice sunt pentru copii”. De altfel, în textul proiectului apărea și asta „vreau să cercetez, dacă obțin bursa, și de ce copiilor le plac mai mult tigri, maimulțele, pisicile decât Rembrandt, Rubens și El Greco. Și eu am spus „și eu sunt curios să aflu răspunsul și dacă primește bursa, vă rog să mă mai invitați să îl cunosc și eu personal”. Și pe lângă asta mai am o propunere – să adăugăm și muzeele de geologie, pentru că omul nu e numa spirit și corp, e și oase, e și mineral, deci trebuie făcută această triadă în care arta, zoologia și geologia conviețuiesc într-un mod nediscriminatoriu.

La asta au fost și reacții și vreau să menționez și asta – s-au adaptat foarte mulți la acest tip de criterii, dar au apărut și soluții de candidatură la polul opus, adică să fugi atât de radical de temele astea preferate, încât să creezi perplexitatea juriului care să zică „stai, domne, că e interesant totuși”, dar trebuie să fie ceva extrem de interesant.

Și așa se face ca acum câțiva ani, fiind tot la Berlin, am ascultat conferința unui profesor din California, în februarie 2016, care, împreună cu o echipă de mari cercetători în materie de biologie, era finanțat de 10 ani ca să răspundă la întrebarea „de ce au zebrele dungi?”. Și am asistat la o conferință la Institutul din Berlin a acestui domn foarte simpatic, foarte cordial, care a încercat să dea un răspuns la această întrebare. Și dacă vă amuză, vă pot spune rapid care erau ipotezele pe care le parcuseseră. Dungile sunt ori o formă de camuflaj, o adaptare la ambianță, ceea ce nu se înțelege, pentru că, dimpotrivă, le vezi imediat, nu seamănă a nimic. Plus că, dacă ar fi așa eficientă chestia cu dungile, toate animalele ar purta unci. O a doua ipoteză – dungile sunt un regulator termic, răcoresc când e prea fierbinte în jur te răcoresc puțin. A treia ipoteză – dungile sunt un semn de recunoaștere între indivizii comunității zebrelor. Adică când unul ochește o zebră – știe el de ce – simte unele diferențe între dungi și, în funcție de diferențele astea, alege și procedează în consecință. Bun, de ce dungi? De ce nu o stea în frunte sau de ce nu pe spate un semn, sau de ce nu un miros specific? și așa mai departe. Alții spun dungile sunt necesare pentru că, atunci când o specie dușmană vrea să vâneze o zebră, au ei un fel de a recunoaște după dungi care aia pe care o vor ei când aleargă în turmă? Mai e un avantaj – pentru zebre de data asta – că această alergare de dungi, generalizată, îi zăpăcește pe ăia care vânează. La un moment dat nu mai văd bine ce-i cu dungile astea, care-i care? Atenție, noi ne amuzăm acum, dar să știți că acesta era subiectul unei dezbateri publice într-unul din cele mai mari institute de cercetare din Europa.

Au mai apărut și întrebări în discuția, după ce s-a terminat conferința, a apărut și întrebarea „dar de ce dungile sunt verticale și nu orizontale?” Nu v-ați gândit la asta? Și a mai apărut și asta în final și asta a pus capac. „Domne, totuși ar trebui să lămurim această problemă – sunt albe cu dungi negre sau negre cu dungi albe?” Asta a declanșat mari cercetări de embriologie, ca să descopere că embrionul zebrei e negru. Deci a plecat de la negru și pe urmă au apărut dungile alea cum au apărut, din motivele pe care le-am enumerat.

Apropo de întrebarea asta, „de ce au zebrele dungi?”, mi-am dat seama brusc câte perpexități pot să acumulezi dacă îți pui întrebări de tipul ăsta. De pildă, de ce au girafele gâtul așa lung – să nu spuneți ca să ajungă la frunzele din vârful copacului, că atunci ar trebui ca toate animalele de prin păduri să aibă gâtul foarte lung. De ce hipopotamul, care este ierbivor și are o alură benignă, de boulean așa, e mult mai periculos decât rinocerul, care arată mult mai agresiv și care nu e deloc amenințător. E cum se cade. De ce există pe lume crocodilii? Niște animale scârboase, urâte, crude, sângeroase, a căror existențe e greu de explicat. Ia să ne întrebăm de ce există crocodili? De ce sunt pești care seamănă a balauri? Dacă vă uitați la emisiuni le documentare de la televiziune despre animale, veți fi uimiți de ce tipuri de pește există! Nu înțeleg de ce e nevoie, fiindcă legile lui Darwin nu explică diversitatea asta delirantă. Alea sunt chestii de adaptare, ar trebui să uniformizeze. Or, creația dă senzația că universul este mai curând ceva de tip experimental, decât ceva de tip sistematic. Și-mi vine să spun eu, când văd lucruri din astea – flori carnivore, altă drăcie. De ce unele flori sunt carnivore? Senzația mea, văzând această diversitate, uneori cu un aspect delirant, e că ar trebui să vorbim nu numai despre homo ludens, cum a vorbit Huizinga cu multe, multe decenii în urmă, ci despre deus ludens. Ai senzația că Dumnezeu experimentează, verifică tipuri de fantezie diferite. Deci creația nu e un spațiu al legii, ci e un spațiu al posibilului, al fanteziei, dacă nu chiar și al umorului divin.

O altă temă de care m-am izbit este legată de efortul meu de a scrie o carte despre parabolele lui Iisus. A trebuit să citesc bibliografie cuminte și am aflat lucruri incredibile care au apărut în discuția erudită despre parabole din toată lumea. Și vă dau câteva exemple. Parabola drahmei, întrebarea unui savant „cât valora de fapt o drahmă”? Valora foarte puțin – era cam cât salariul zilnic al unui soldat sau muncitor agricol. Deci au fost cercetări aici, ca să afli ce salariu avea un țăran pe vremea aia. Ei bine, o drahmă. Atunci era ceva foarte sărac. Înseamnă că femeia care voia o drahmă era la pământ, era de o sărăcie lucie și febrilitatea căutării ei se explică prin asta. Dar mai e o întrebare – drahma asta din parabolă face parte dintr-o salbă cu mai multe drahme sau dintr-un ornament capilar și cât era, în fond, de mare această drahmă. Putea fi găurită, de exemplu, pentru a fi pusă pe un șnur? Ia să ne gândim – alte probleme. Parabola prietenului de la miezul nopții – vizitatorul nocturn cere trei pâini. De ce trei? Erau prea mici și nu te puteai sătura cu o pâine? Sau e vorba de respectare a unui model vechi-testamentar în care se vorbea mereu că trebuie să ai trei pâini la îndemână – una pentru gazdă, una pentru a o mânca pe loc și una pentru a o lua pe drum. Și tot discutând despre asta, problema parabolei în sine nu mai există. Aia este un pretext ca să vezi cum e asta cu trei pâini.

Parabola celor zece fecioare. De ce zece? Parabola semănătorului. De ce nu și a semănătoarei? Erau și femei care se ocupau cu semănatul. Și discuțiile ajung în zone extraordinare, ele pot merge foarte departe, de pildă trei pâini sunt simbolul Sfintei Treimi, poate, în această parabolă. Un cercetător neamț spune că pornind de la această parabolă, face o comparație între Isus și Che Guevara – e o aluzie la sărăcia maselor după vremea aia.

Parabola năvodului – tot felul de pești – spune acolo textul. De câte feluri? Hai să vedem cam câte feluri de pești erau în lacurile din zonă în perioada cu pricina. Încet, încet, în varianta asta, exegeza nu mai este exegeză. Etimologic vorbind, exegeza înseamnă să scoți afară din text înțelesul lui. Devine eisegeză – bagi tu înțeles în text – nu mai contează ce a vrut ăla, contează ce îi pui tu în cârcă.

Eram student încă și la Biblioteca Academiei am găsit în fișier o lucrare care se numea așa „Probleme de ginecologie și obstetrică în teatrul lui Shakespeare”. V-ați gândit vreodată? Și am spus ce vă spun dumneavoastră acum și într-o conferință de la Berlin, cu specialiști în zonă, care au fost foarte dezamăgiți. Au spus că orice întrebare pentru un om de știință e legitimă. Era și o doamnă care mi-a spus „adică de ce n-am voie să-mi pun întrebarea dacă Fecioara Maria avea menstruație sau nu?”. Aveți voie, doamnă, dar n-o să aflați nimic cu întrebarea asta. Mai am câteva exemple de problematizare. Parabola casei zidite pe stâncă. Era vecină cu aia pe nisip? Și cum se făcea fundația unei case pe vremea aia? Hai să citim Vitruviu, să vedem cum se construia o casă. O altă dezbatere, veche, e legată și de o problemă de fiziologie mistică, aș spune, și ca să vedeți că tendința asta e demult prezentă, dar n-a fost urmată, o să vă spun că e o dispută între Sfântul Irineu și Clement din Alexandria pentru că și-au pus întrebarea „când Iisus mănâncă și bea, cum arată digestia lui?” Și începe o analiză complexă și științifică, sunt păreri diferite pentru că Sfântul Irineu spune că „da, avea digestie și ăsta e semnul că întruparea e totală, e un semn al umanității lui, trebuia să ajungă și la asta. Asta spune Sfântul Irineu. Stertulian spune că nu, n-avea nevoie de dovezi de tipul ăsta. Iar Clement din Alexandria încearcă să concilieze cele două poziții, arătând că în cazul Iisus trebuie să ne imaginăm un fel de combustie spontană care distruge fără reziduuri hrana asimilată. Deci vedeți că încă în antichitate târzie această interogativitate e activă.

O cercetătoare germană spune că parabola slujitorului credincios și înțelept e o critică a sclavagismului din Imperiul Roman. Nu te-ai fi gândit. Nu mai știi să faci diferența între adevăr, exactitate, tema inițială a unui text și ce poți să întrebi, citindu-l sau ocupându-te de el.

Asta îmi aduce aminte de o întâlnire, pe care am avut-o în 1976, când am căpătat o bursă, am profitat de ocazie, ca istoric de artă ideea să poți să vezi muzeele lumii era esențială și-am folosit bursa ca să mă duc să văd și Luvru și British Museum. La Londra l-am întâlnit pe Ernst Gombrich, care era directorul Institutului Warburg de la Londra și care era un om foarte simpatic. Mi-aduc aminte că nu știam cum să-i spun – fiind în Anglia – să-i spun Gombrici? „Cum să pronunță corect numele dumneavoastră?” – l-am întrebat – și mi-a spus „sunt încă Gombrih”. El era vienez. El mi-a spus „domnule, problema pe care o avem, ca profesioniști în domeniul umanioarelor, este că la un moment dat, cu cât specializarea e mai adâncă, cu atât nu mai știi care sunt întrebările de la care pornisei și care ți se par importante”. „De exemplu”, zice, „dacă dumneavoastră vă ocupați de pictura de peisaj european și vă gândiți să faceți o comparație cu peisajul chinezesc. Dacă sunteți un cercetător scrupulos, o să decideți că pentru a înțelege peisajul chinezesc tre să învățați chineza. Dacă învățați chineza, chestia cu comparația cu peisajul european devine o chestie colaterală și accidentală, pentru că învățarea limbii chineze te trimite la cu totul alte întrebări, teme și așa mai departe”. Bun, deci, spunea el, problema cu specializarea e că la un moment dat nu mai știi ce întrebări să-ți pui. Și asta a spus și Blaga, în felul lui. A spus, „există un risc al hipertrofiei mijloacelor auxiliare”, te pierzi în rețete colaterale, te ocupi intens de probleme care nu sunt în axialitatea obiectului de care te ocupi și pierzi și obiectul, și toată problematica lui. Prin urmare, aici suntem în momentul de față și mă tem că nu avem un orizont încurajator, pentru că în continuare tipul ăsta de interogativitate e încurajat, promovat și pus în valoare. Acuma, ce nu vreau să înțelegeți din ce am spus este că eu sunt împotriva unei interogații diverse. Eu nu spun să terminăm cu obligația de a te ocupa de Holocaust. Bun, aș adăuga că ar fi bine să ne ocupăm și de gulag mai mult, dar eu nu spun că studiul holocaostului nu e ceva important, care trebuie avut în vedere în permanență. Dar ce nu vreau e ca un studiu prost despre Holocaust să fie preferat unui studiu bun despre orice altceva, numai pentru că e despre tema asta. Cu feminismul, la fel, cu discriminările, la fel. Deci nu e vorba să evacuezi interogativitate chiar în variante suprarealiste – de ce au zebrele dungi? sau așa mai departe. Poți să te întrebi orice, dar e vorba să nu devină asta un criteriu de selecționare a proiectelor de cercetare. Adică să nu mai gândești la valoarea proiectului, ci să gândești la contextul care îl face actual sau nu, dezirabil sau nu, politically correct sau nu. Ce urmează, nu vă pot spune. Deja constat că problemele astea apar și la noi în țară, dar apar și la Berlin, apar și la alte institute, de studii avansate și sunt reacții diverse față de ele. Unii sunt de acord cu ele, unora li se pare că e spiritul vremii, altora li se pare că e o formă de deformare și de divagație care nu ne aduce plus de cunoaștere. Acestea au fost, în rezumat, perpexitățile pe care vroiam să vi le raportez”.

Andrei Pleșu a fost ministrul Culturii (28 decembrie 1989 – 16 octombrie 1991) în Guvernul Petre Roman și ministrul Afacerilor Externe în Guvernul Radu Vasile (29 decembrie 1997-22 decembrie 1999).