Școala este una dintre cele mai importante etape ale vieții fiecărui individ. Deși de multe ori poate părea un adevărat clișeu, zicala „cât trăiește, omul învață” nu este inutilă. Să luăm câteva exemple:
- școala de șoferi: pentru a dobândi calitatea de conducător auto, trebuie trecute două examinări: cea teoretică și cea practică. Dacă știi codul rutier, să interpretezi (citești) indicatoarele rutiere și să analizezi și să evaluezi corect diverse situații ipotetice ca participant la regimul rutier, treci mai departe la proba practică, unde trebuie să demonstrezi cum le aplici. Trebuie învățat, altfel spus;
- examenele naționale: evaluarea națională și bacalaureatul: cele mai importante două examene, cu urme profunde și durabile asupra destinului, cel puțin pentru o perioadă de timp, oricărei persoane. Iei notă mare, ajungi la un liceu de prestigiu, unde vei avea ocazia să îți dezvolți aptitudini, talente și personalitatea deopotrivă. Iei notă mare, ajungi la universitatea pe care ți-o dorești, unde cariera, viitorul, profesia îți sunt asigurate.
Și totuși, lucrurile stau extrem de prost, iar mirajul școlii ca mediu în care toți copiii se formează și devin viitori adulți este perpetuat, din varii motive: scor, punctaj, evaluare internă și externă, gradații de merit etc.
Stau extrem de prost din o grămadă de motive, care au fost amplu discutate și răsdiscutate, însă ce vreau eu să fac este să discut experiența mea personală, cum am crezut că va fi în interiorul sistemului și cum este el, de fapt, pentru mine și mulți alții asemenea mie.
***
Să mă prezint: mă numesc Florin Buzdugan, profesor de engleză, iar experiența mea a fost una atât amară, cât și ușor dulce în ceea ce privește lucrul cu copiii în cadrul sistemului de stat.
Prima școală la care am predat a fost testul meu real, fiindcă toate cărțile de pedagogie, didactică și psihologia copilului (deși foarte utile pentru oricine vrea să intre în acest domeniu) prezintă niște situații pur ipotetice sau care au fost scrise din perspectiva profesorului care a lucrat cu elevi ai căror părinți și-au permis să le ofere suplimentar ceea ce școala a eșuat (meditații, cursuri de dezvoltare etc.). Acele situații aproape rareori sunt existente și în clasa reală. Am lucrat cu copii care nu înțelegeau care este utilitatea unei lucrări de control, care când erau puși să citească sau când erau ascultați tremurau, erau terorizați la gândul că vor lua o notă proastă.
Asta se întâmpla în 2017, primul meu an de profesorat. Aveam elevi în clasa a 8-a cu carențe nu doar de limbă engleză, ci și de limbă română. Banalele greșeli gramaticale (cartea care, ei este etc.), oricât de amuzante sunt pentru noi, cei educați, mie mi s-a părut că pentru ei reprezentau o tragedie waitingtohappen. Dacă nu ai instrumentele necesare învățării unor reguli, apoi înțelegerii lor, nu poți continua cu un nivel tot mai greu, tot mai elevat de studiu. Am lucrat intens cu copiii aceia, făcând pregătire în weekend (a fost și un experiment pentru mine) cu unii dintre ei la școală, pe timpul meu și al lor totodată, astfel încât să putem arde etapele și să ajungem la un nivel relativ adecvat clasei a opta *1. Parțial am reușit. Dar victoria a fost amară, fiindcă dacă eu depuneam eforturi cu toate clasele, iar cu a 8-a efort dublu, colega mea din școala respectivă nu depunea nici cel mai mic efort. „Ce să le explici ăstora? În afară de 1-2, restul sunt praf, ce să îi învăț? Mai degrabă îmi rup din timpul meu și discut cu ei despre ce mai fac, cum se mai simt” și tot așa.
Problema este că toți elevii de la clasele ei aveau note mari (între 8-9,/10 rareori 5-7). De ce este o problemă? Fiindcă odată m-a rugat să-i țin locul la 2 clase, ceea ce am acceptat (colegii se ajută între ei, nu?). Ce am descoperit? Copii de clasa a 5-a nu știau regulile elementare de gramatică. Copii de clasa a 6-a nu puteau citi un text de 4 paragrafe și să îl și înțeleagă. Îmi venea să îi iau de la 0, să le explic ce nu le explicase ea în 6 ani de școală *2.
Ea era, și probabil că încă este, titulară. Eu eram și încă sunt suplinitor. Ea avea ocazia să învețe generații suficiente de copii o limbă care, după cum se vede, a ajuns aproape universală și necesară în momentul în care te angajezi. Înotăm în limba engleză (muzică, filme, articole pe net etc.). Ce făcea ea? Nimic. Se bănuia la nivelul școlii că nu se face nimic; de altfel, din punctul meu de vedere, aproape tot colectivul era slab pregătit. Și mai presus de orice, toți profesorii vorbeau denigrator la adresa elevilor (în cancelarie); întârziau la ore constant (și intenționat) făcând diverse treburi importante.
Ca termen de comparație, a doua școală la care am predat a fost una unde am avut foarte multe lucruri de învățat de la colegii mei: deși acolo era un fel de stup de albine, busylike a beeweallbe, mereu era cineva care să mă ghideze, să îmi explice, să îmi dea sugestii. Fiind școală de centru, resursele logistice, materiale și umane erau downto a T. Fapt care mă bucura. Elevii erau motivați, era un mediu incluziv, unde atitudinea rasistă, bigotă, sexistă, misogină (deși, poate, ascunsă) nu era permisă, elevii și elevele erau tratați egal, încurajați să se dezvolte, să se implice în diverse activități extracurriculare, părinții aveau un loc de muncă mai mult decât decent, astfel încât, acolo unde școala eșua, se rezolva cu meditații, pregătire suplimentară etc.
A fost perioada în care am profitat la maximum să învăț despre examenul Cambridge, despre alte tipuri de interacțiune cu elevii, eu însumi am devenit mai apropiat de elevi și am încercat să mă conectez cu ei la un nivel uman și să le ascult poveștile. Și astfel am descoperit că și aici, unde este mult glamour, existau profesori abuzivi (măcar verbal), dezinteresați (sub aparența profesionalismului) sau chiar superficiali în abordarea materiei. Și nu pot să nu îi cred pe elevi: elevii (mai ales cei tineri) vor fi enervant de sinceri – inclusiv față de mine. Și am învățat, am asimilat și am încercat să fiu cea mai bună versiune a mea ca profesor.
***
Am explicat atât fiindcă ultimele experiențe profesionale au fost dezamăgitoare pentru mine atât ca om, cât și ca profesor. Școli în care băile sunt de evitat mai rău ca cele publice, unde fumatul era în toi, unde conducerea nu impunea regulile de conduită ale ROI și ROFUIP, unde profesorii aveau aproape fățișă o atitudine toxic de rasistă, clasistă, auto-suficientă. Unde scuipatul pe hol era ca pe stadion. Și aici am depus efort un semestru și jumătate. Am reușit să dezvăț pe unii elevi (măcar în prezența mea, dacă nu față de ei) de obiceiul de a fuma în școală („fiindcă nimeni nu ne zice nimic; iar dacă ne zice, nu ne explică cum ați făcut dvs.”), de a face glume cu tentă sexuală la adresa elevelor (în special la adresa celor de clasa a 9-a). Și, deseori mă întrebam, de ce depun atâta efort? De ce să-mi bat eu capul cu toate problemele astea, în timp ce alții stau la taifas în cancelarie?
Fiindcă am fost și eu cândva elev: am fost și eu cândva pălmuit (peste față), s-a țipat la mine, băieții alfa au făcut glume agresive la adresa mea. Niciun profesor nu a făcut nimic în afară de veșnica notă scăzută la purtare.
Fiindcă Ministerul Educației și Cercetării le cere profesorilor an de an documentație (mai ales celor care, ca mine, sunt suplinitori și trebuie să re-facă dosarul anual) și profesionalism, dar ministrul nu merge în inspecții în mod regulat. Iar dacă o face, știm deja, o face de ochii lumii, cu presa după sine. Și țipă la o biată învățătoare într-o școală la margine de lume. Și, deși problema e spinoasă, acea învățătoare e ultima dintre griji. Avem profesori abuzatori, sexiști, care nu își stăpânesc materia pe care o predau de atâția ani. Elevi tot mai demotivați, care nu văd ce rost are să înveți, când poți să mergi la aparate, ai băgat niște bilete și ai scos 3000 de lei așa, pac!
***
Se cere atât de mult, dar numai la nivel de hârtii. Cea mai recentă experiență a fost cea cu elevi de clasa a 8-a, la care acum predau română, care dau evaluarea națională. Am lucrat cu 9 copii un subiect de evaluare națională. Fragment de text facil. 4 dintre elevi nu puteau citi cursiv, cu voce tare, textul. 2 Dintre elevi citeau cu pixul pe coală textul, rând cu rând. Competențele de comprehensiune, de căutare de detalii lipseau cu desăvârșire la 4 din 9 elevi. Rămân 5 elevi. Dar asta numai aici, unde predau de pe 1 aprilie 2020, deci după ce școlile s-au închis fizic. Am fost profesor de engleză din septembrie până la acel moment, în altă școală. Dacă mergi la celelalte școli la care am fost eu și aplici aceeași metodă: discuție liberă a textului (fără comentarii pregurgitate), garantez că se va observa același lucru.
Poate vă întrebați de ce? Fiindcă atunci când trebuia evaluați obiectiv, elevii nu au fost. Fiindcă li s-a dat sfânta notă de trecere (din milă, de încurajare) an de an, doar ca să nu rămâne corigent. Poate că la mijloc a fost și o mită (scandalurile s-au ținut lanț și probabil că abia așteaptă să iasă la suprafață), că doar banul la nevoie se cunoaște.
Pe hârtie stăm bine, dar, de facto, stăm dezastruos. Elevi care nu citesc, care nu asimilează informație, care consideră că valorile moral-etice sunt nor în bătaia vântului în comparație cu stabilitatea banului ușor făcut. Fiindcă școala te vrea prost, fiule, ascultă la mine.
Iar profesorii titulari, care îi trec pe cei care ar trebui să mai stea puțin, cu care ar trebui să se lucreze mai mult, cărora ar trebui să li se explice și altfel, prin analogie, prin exemple din lumea concretă, în care folosesc un smartphone cu Android, cu limba engleză preinstalată, cu whatsapp și facebook și insta și tiktok. Iar astea nu sunt ideile mele, sunt idei ale altora, care au găsit cum să îmbine lumea reală cu disciplina pe care o predau.
Dar ei sunt rari. Orice profesor cu reală dăruire (nu în sens romantic), ci în sensul în care alege să lucreze în ciuda salariului prost, poziției de sclav în care este pus de părinți care știu ei mai bine decât profesorii (care visează la model Finlanda și Taiwan), dar nu înțeleg utilitatea exercițiilor mnemotehnice (fiindcă limba străină se învață prin jocuri și numai jocuri, așa cum cred mulți părinți) sau a temelor pentru acasă.
***
Iertați-mi vorba lungă, dar într-un sistem subfinanțat de 30+ de ani nu ai cum să faci performanță peste tot. Uneori reala minune e să îl ridici pe prostul ăla*3 de la nota 3 la nota 6. Și e un pas uriaș în față pentru el. Pentru viitorul adult din el.
_________________________________________________________________________________________________
Note:
*1 Pentru cei care nu cunosc programa: în esență, în clasa a 8-a, un elev trebuie să poată citi un text, să îl înțeleagă, să poată răspunde la întrebări pe baza textului, să poată produce enunțuri în limba engleză și texte funcționale (scrisori, compuneri, e-mailuri etc.), să poată întreține un dialog și să înțeleagă ceea ce li se spune.
*2 Școala la care am predat era una cu ciclu primar și ciclu gimnazial.
*3 Apelativ care arată atitudinea de pantocrator și omnipotent a profesorului față de elevul care are probleme de asimilare și înțelegere a materiei.
_________________________________________________________________________________________________
Despre autor:
Florin Buzdugan este profesor de limba engleză, traducător și coordonator al site-ului Traducerile de sâmbătă. Predă engleza de 3 ani și speră să o facă în continuare.