Nu de puţine ori, geologii care cercetează depozitele de fliş (pachete de roci sedimentare alcătuite din strate subţiri de gresii, în alternanţă cu marne sau argile) identifică pe suprafeţele inferioare de strat structuri biogene asemănătoare fagurilor de miere, ce aparţin tipului de urmă Paleodictyon.
Deşi au trecut 170 de ani de când cercetătorul italian Giuseppe Meneghini a descris urma de tip Paleodictyon, modul în car acest ichnofosil se formează este încă departe de a fi lămurit. Numeroşi cercetători l-au considerat mult timp a fi un corp fosil care reprezintă o algă, un spongier, un coral, sau chiar icre de peşti, moluşte sau ceva generat de mormolocii de broască. În prezent, majoritatea opiniilor științifice susțin că Paleodictyon este o structură sedimentară biogenă, localizată în stratul superficial al sedimentelor de pe fundul oceanelor adânci, legătura întregului sistem făcându-se prin tunele verticale deschise la suprafaţa sedimentului. Senzaţionalele descoperiri de Paleodictyon pe pe fundul oceanelor Atlantic şi Pacific au confirmat această ipoteză.
În România, acest tip de structuri, foarte uşor de recunoscut, pot fi identificate pe suprafaţa inferioară a stratelor de gresii din flişul Carpaţilor Orientali, unde apar sub formă de fragmente izolate, de mici dimensiuni, sau de porţiuni izolate. Echipa de cercetori GeoEcoMar din care am făcut parte a identificat și colectat în 2019 un astfel de eşantion, care prezintă urme poligonale bine conservate și care, probabil, aparţine ichnospeciei Paleodictyon regulare (Fig. 1). Micul fragment a fost găsit cu ocazia unor campanii de teren pe valea Buzăului, între barajul Siriu şi viaductul Teherău, care au făcut parte din cadrul proiectului național „Valorificarea şi promovarea patrimoniului geologic din România prin elaborarea unei strategii de geoconservare unitare la nivel național”. Fiind o raritate paleoichnologică, eşantionul urmează a fi donat colectiei Laboratorului de Paleontologie al Facultăţii de Geologie şi Geofizică a Universităţii din Bucureşti.
Să ne întoarcem însă la „misterul fagurilor de miere” de pe fundul mărilor și oceanelor și să încercăm să-l elucidăm.
Ichnogenul Paleodictyon are o largă răspândire stratigrafică, fiind cunoscut din Cambrian până în prezent. Se admite că această structură biogenă este rezultatul activităţii unor organisme animale, mai ales vermiforme, care au utilizat o anumită tehnică pentru edificarea reţelei poligonale, care este mai mult sau mai puţin regulată. Cea mai uzuală clasificare a urmelor de tip Paleodictyon priveşte dimensiunile (mărimea ochiului reţelei şi diametrul galeriei) şi regularitatea reţelei. În prezent sunt recunoscute 10 ichnospecii (v. tabelul).
Indiferent de tehnica de realizare a sistemului de galerii de Paleodictyon, majoritatea cercetătorilor interpretează acest ichnofosil conform modelului funcţional elaborat în 1977 de către paleontologul german Adolf Seilacher, care arată că urmele (simple, neramificate sau ramificate, radiare, spiralate sau în reţea) semnifică optimizarea comportamentului de hrănire, care este realizată prin complicarea modelelor de galerii necesare explorării sistematice a substratului.
| Ichnospecia | Mărimea ochiului (mm) | Diametrul galeriei (mm) |
| minimum | 1,00-2,00 | 0,25-0,50 |
| latum | 1,00-3,00 | 0,50-1,00 |
| intermedium | 2,00-3,50 | 0,50-1,00 |
| strozzi | 2,50-5,50 | 0,30-1,00 |
| miocenicum | 5,00 | 1,00-1,25 |
| carpathicum | 8,00 | 0,70-1,50 |
| regulare | 7,00-8,00 | 1,60-2,00 |
| majus | 9,00 | 1,00-1,50 |
| tellini | 5,00-10,00 | 0,50 |
| gomezi | 30,00-40,00 | 3,00-5,00 |
S-a demonstrat deja că unele dintre aceste structuri sunt de fapt urme complexe de paştere – furajare, care au două funcţii: cele simple sunt capcane pentru meiofauna migratoare (ex. Cosmorhaphe, Spirorhaphe), iar cele prevăzute cu numeroase aperturi sunt sisteme de “grădinărit”, puternic irigate, pentru cultura de microbi care servește drept hrană (ex. Helicolithus, Paleodictyon). Forma hexagonală a anumitor structuri prezintă și ea un dublu avantaj, deoarece implicată funcţia de rezistenţă, fiind în același timp figura ideală care completază în întregime o suprafaţă plană. În plus, s-a demonstrat că reţelele de Paleodictyon sunt orientate în funcție de direcția curenţilor de fund, ceea ce conferă întregului sistem o eficienţă hidrodinamică sporită.
Emblemă a paleoichnologiei, Paleodictyon reprezintă o parte importantă a asociaţiilor de urme ce pot identificate în mediului marin de mare adâncime. Prezenţa acestui ichnogen în sedimentele seriilor de fliş indică medii bațiale şi/sau abisale, cu ape liniştite şi oxigenate, substrat stabil şi o rată de sedimentare redusă. Ea este, de asemena, foarte utilă pentru reconstituirea mediilor depoziţionale în ceea ce privește răspândirea şi concentrația de diferite substanţe minerale utile, cantonate în formaţiunile sedimentare ale catenelor muntoase. Aceste formațiuni sedimentare sunt edificii morfologice “clădite” pe fostele funduri ale mărilor şi oceanelor din treculul geologic al Pământului.
În final, trebuie să menționăm faptul că, la nivel mondial, primul care a analizat modul de formare al acestei urme a fost un om de știință român, geologul şi profesorul de paleontologie Miltiade Gh. Filipescu (1901 – 1993). În teza sa de doctorat din 1934, cercetătorul a remarcat că ”această formă este prea regulată pentru a fi produsul hazardului“, emiţând ipoteza conform căreia Paleodictyon reprezintă ”un sistem de galerii ale unei specii de vermidian cu un simţ direcţional foarte pronunţat, aplicat la săparea galeriilor prin care trebuia să meargă şi să se ascundă“. Din păcate, această ipoteză novatoare nu a fost inserată în versiunea franceză a tezei de doctorat (Filipescu, 1936), rămânând practic necunoscută pentru mult timp. Abia mult mai târziu, în 1969, analiza unor specimene de Paleodictyon din Silurianul Australiei i-a permis paleontologului neo-zeelandez Barry Deane Webby să considere că aceste urme se datorează unui animal vermiform, lung de circa 25 de mm, care a săpat prin mâl sub impulsul unui set de “răspunsuri prescrise”.