Un tren și o lecție despre și pentru România: Avem nevoie de educatori care să-i provoace pe copii să-și pună întrebări

E o zi de vineri, iar eu o iau la pas alert pe Griviței. Am de prins trenul de la 19:45 care pleacă spre Craiova. Biletul e luat cu o săptămână înainte. Ajung în gară, văd că trenul pleacă de la linia 1, observ și alți întârziați care-și fac loc printre geamantane și oameni obosiți. Întunericul s-a lăsat peste București, nu însă și liniștea. Urc în vagonul 3 și după primul pas mă întreb dacă sunt în trenul corect. Oameni înghesuiți, atât pe scaune cât și în picioare. Zarvă multă, râsete, înghinoteli și cuvinte mai puțin prietenoase pentru cei care încearcă să înainteze de la ușile vagonului câțiva pași mai spre interior.

Cu ceva noroc am trecut de primul grup de oameni și bagaje și am ajuns într-o zonă în care aerul era luat parcă pe bucățele și cu mare grijă ca să nu ne sufocăm. Nici n-am îndrăznit să merg la locul meu, căci o adevărată răscoală s-ar fi născut printre cei care abia și-au găsit un loc pe culoar să stea într-un picior sau așezați pe bagaje ori pe un ziar.

Trenul pleacă, iar în câteva minute vine și conductorul și-mi cere biletul. I-l dau și îl întreb dacă are o explicație pentru faptul că oamenii au bilet, dar nu au loc pe scaun. S-a uitat înlemnit la mine și-mi spune că n-a înțeles întrebarea. Eu o repet și adaug și faptul că într-o astfel de situație scuzele companiei sunt bine venite. Puțin speriat mă întreabă dacă sunt ok, eu îi spun că nu dat fiind contextul. El înțelege că e nevoie să se ducă și să vadă cine e pe scaunul meu și de ce nu am loc. Mă strigă dintr-un alt capăt al vagonului să vin că a rezolvat și locul s-a eliberat. Îi spun că nu e nevoie și că nu pot deranja 40 de oameni pentru a-mi ocupa eu locul.

nimeni din vagon nu și-a pus întrebarea cu voce tare: de ce am plătit serviciu întreg, dar îl avem asigurat pe jumătate

De ce am ales să încep cu această întâmplare? E prima oară când merg cu trenul prin țară și trăiesc situația asta. Al doilea lucru e faptul că nimeni din vagon nu și-a pus întrebarea cu voce tare de ce trăim o situație în care fiecare a plătit pentru un serviciu întreg, dar îl are asigurat pe jumătate? M-am întristat ajungând la concluzia că ne-am obișnuit cu răul, că nu mai avem putere să îndreptăm lucrurile din jurul nostru, că ne simțim mici și neajutorați, neascultați.

A doua zi participam la o conferință cu vreo 200 de profesori și mi-am început intervenția povestind cele întâmplate în tren. N-am putut să nu spun faptul că am simțit mai puternic ca oricând ce înseamnă obediența și nu cu scopul de a-i jigni pe oamenii cu care am călătorit, ci cu scopul de a arăta unde poate duce răul neobservat la timp.

După cel de-al doilea război mondial, cercetătorii au încercat să explice cum o națiune precum cea germană a putut să urmeze un conducător precum Adolf Hitler. Stanley Milgram, alături de o întreagă echipă de specialiști, a concluzionat în urma unui experiment că obediența în fața unei autorități a făcut ca zeci de milioane de cetățeni să nu-și mai pună întrebări dacă ceea ce se întâmplă în jurul lor e bine sau nu, e corect sau nedrept, e uman sau degradant.

 școalA trebuie să scoată oameni care-și cunosc potențialul și au motivația să și-l dezvolte în folosul lor și al comunității

Care-i legătura întâmplării cu educația? Trăim astăzi în societatea cunoașterii, cunoașterea nefiind totuna cu acumularea de informații. Cunoașterea înseamnă și spiritul critic, dorința de a investiga, de a pune întrebări și de a găsi răspunsuri.

Avem mai mult ca niciodată nevoie să direcționăm învățarea din școala românească spre valori umaniste, spre convingeri și credințe care să facă înainte de toate din oamenii de pe băncile școlii cetățeni funcționali, oameni care-și cunosc potențialul și au motivația și contextele potrivite să și-l poată dezvolta în folosul lor și al comunității în care trăim.

Avem nevoie ca acei oameni pe care-i admirăm din sistemul de educație să existe în fiecare clasă. Avem nevoie de educatori care să-i provoace pe copii să-și pună întrebări și să găsească soluții la situațiile cu care omenirea se confruntă în prezent, cât și pentru ce e posibil să ne aștepte în viitor. Avem nevoie să deschidem ochii și să vedem ce se întâmplă în jurul nostru.

Scriu că aceasta e și misiunea educatorilor din această țară, pentru că pe ei îi cunosc profesional cel mai bine. Știu că cei care facilitează procesele de învățare sunt modele pentru oamenii mari sau mici cu care lucrează. Depinde de noi și de fiecare în parte să nu ne obișnuim cu răul, să vedem, ascultăm, găsim soluții, să avem intervenții de bun-simț pentru a ne face viața în comunitate mai bună.

Sunt mulți oameni în sistemul public de educație din România care aleg să rămână în clasele de copii pentru că misiunea lor e despre a-i ajuta pe oameni să se transforme. Nu sunt supereroi cu superputeri, ci sunt oameni obișnuiți care aleg să vadă binele din jur și să-l ducă mai departe. Sunt oameni pentru care educația e despre bucuria învățarii. Ai încredere că și tu ești un astfel de om și că nu te obișnuiești cu răul, ci aduci binele aproape de tine și de oamenii din jurul tău!

Vasile Brașovanu este formator, absolvent al programului Teach for Romania