Un liliac vechi de 18 milioane de ani, găsit la sud de Piatra Neamț – Cercetătorul geolog Titus Brustur, GeoEcoMar

Din excelenta monografie „Chiroptere din România”, publicată în 2003 de Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” și Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, aflăm lucruri teribil de interesante despre lilieci. Autorii afirmă că, „dintre cele aproximativ 1.000 de specii de lilieci existente pe glob, cel mai mic (Craseonycteris thonglogkai din Tailanda) cântăreşte numai 1,5 – 2 grame şi are o anvergură de 15 cm, în timp ce kolongul (Pteropus giganteus din Indonezia) este cel mai mare (cântăreşte 1,5 kg şi are o anvergură de 2 m), iar vampirul (Desmodus rotundus), care cântăreşte 30 de grame şi-şi poate dubla greutatea cu sângele supt, are cea mai largă şi nefastă reputaţie”. 

Articolul își propune să demonstreze că, deși monografia citată mai sus pune sub semnul întrebării prezența în lista speciilor care au trăit pe teritoriul actual al României a liliacului cu coada lungă liberă, numit și liliacul cu cap de buldog (Tadarida teniotis), acesta pare a fi trăit şi aici, în urma cu cca 18 milioane de ani, în timpul Miocenului inferior.

În Carpaţii Orientali din România, formaţiunile specifice Oligocen – Miocenului inferior, perioadă geologică încadrată între 33,9 și 15,97 milioane de ani (prescurtat MA) au făcut obiectul cercetărilor paleontologice încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când au fost identificate câteva situri paleontologice devenite celebre – Suslăneşti, Fieni, Piatra Neamţ sau Gura Humorului. Cercetătorii au constatat că, pe lângă o bogată faună de peşti fosili, aceste formațiuni conţin specii de scoici şi melci, pteropode şi cefalopode, izopode, decapode, insecte, reptile, păsări şi mamifere acvatice, lemne fosile şi polen din chihlimbar.

Inventarierea organismelor fosile din aceste formaţiuni, ce a avut loc în anii următori, a adăugat în listă un mic mamifer zburător – un liliac (Chiroptera) – localizat în Formaţiunea Disodilelor şi menilitelor superioare din flişul extern de la sud de Piatra Neamţ, atribuite etajului Burdigalian al Oligocen – Miocenului inferior (20,44-15,97 MA) (Fig. A).

Urma, relativ bine conservată, este aceea a unui liliac de talie mică (Fig. B) și provine dintr-o secvenţă de roci bituminoase (disodile şi menilite, rocile-mamă ale petrolului), care mai conţine pești fosili și resturi rare de alge brune (Phaeophyta). Materialul fosil evidenţiază impresiunea părții posterioare a corpului, cu centura pelviană (Fig. B₁) și membrele anterioare. Este vizibilă și o porțiune a coloanei vertebrale, cu câteva vertebre sudate (Fig. B₂) sau libere (Fig. B₃) și, parțial, membrele anterioare reprezentate prin humerus (Fig. B₄), radius (Fig. B₅) și degetele lungi (Fig. B₆), care au susținut aripa membranoasă la care încă se poate distinge destul de clar musculatura fasciculată (Fig. B₇).

Judecând după raportul humerus/radius, se remarcă asemănarea acestui exemplar cu cei din specia Tadarida (Nyctinomus) stehlini, prezent în Acvitanianul (23,03-20,44 Ma) din Franța. Humerusul robust și drept al specimenului în discuție constituie o particularitate anatomică specifică chiropterelor vechi. Starea de conservare a liliacului fosil indică un schelet dezarticulat, aflat într-o fază destul de avansată de degradare.

Prezența, alături de numeroase specii de peşti marini (ex. Polypnus anteasteroides – Fig. C), a micului mamifer zburător în Formațiunea Disodilelor superioare sugerează proximitatea țărmului mării, populat de moluște și diferite specii de artropode. Se știe că acest animal de talie mică (corp de circa 35 mm lungime și anvergura aripilor de circa 110 mm) se hrănea cu insecte arboricole (ex. coleopterul Calosoma, asemănător unui cărăbuş – Fig. D) şi/sau insecte bune zburătoare (libelula Lestes – Fig. E), pe care le vâna din zborul ce putea atinge 35-40 km pe oră.

Pentru a putea întreține un metabolism atât de activ, exemplarele din această categorie de chiroptere aveau nevoie permanentă de apă, deci nu se puteau îndepărta prea mult de țărm.

Fauna de chiroptere din România, formată dintr-un amestec de forme sudice, nord-central europene şi asiatice, este reprezentată prin 30 de specii actuale şi 4 specii fosile ale genurilor Myotis, Plecotus, Eptesicus, acestea din urma provenind în Pleistocenul mediu (0,774-0,129 Ma) de la Befia, lângă Oradea. Din Pleistocenul superior (0,129-0,117 Ma) sunt resturile de microchiroptere în peştera “La Adam” din Dobrogea centrală.

• Până la descoperirea acestui specimen de liliac fosil, cele mai vechi fragmente scheletice de chiroptere (nedeterminabile) din ţara noastră, au fost cele din Romanianul inferior (3,60-2,58 Ma) de la Lupoaia, în Oltenia.

Apropiat genului Tadarida (fam. Molossidae) ale cărui specii sunt răspândite în regiunile tropicale ale Lumii Vechi și Noi, chiropterul găsit în zona Piatra Neam indică, pentru intervalul Oligocen-Miocen inferior, un climat cald, tropical, confirmat și de asociațiile de pești și paleofloră. Deși nu este încă inclusă în fauna de chiroptere din România, specia europeană de chiroptere Tadarida teniotis are o largă răspândire geografică – toată regiunea mediteraneeană și anumite părți din Asia (China și Japonia).

__________

Despre autor:

Titus Brustur este licențiat în Geologie, specialitatea Paleontologie, teza sa de doctorat fiind intitulară ”Studiul paleoichnologic al formaţiunilor cretacic–miocene din Moldavidele externe” (Universitatea Bucureşti, 1996). Aria cercetărilor sale științifice cuprinde domenii ca paleontologia nevertebratelor, neoichnologie şi paleoichnologie. Autor a peste 140 lucrări științifice publicate, el a fost secretar științific de redacție al revistelor de geologie ale Academiei Române (”Studii și cercetări de geologie” și ”Revue Roumaine de Géologie”), secretar de redacție al revistei Geo-Eco-Marina a GeoEcoMar (1997-2004); membru al Colegiului de Redacție al revistei ”Academica” a Academiei Române (2000-2006); membru al Colegiului de redacție al revistei ”Ocrotirea Naturii” (serie nouă) a Academiei Române (din 2010).

În cariera sa, el a fost distins cu mai multe premii: premiul „Gh. Munteanu Murgoci” al Academiei Române pentru lucrarea ”Paleoichnocenoza cu Subphyllchorda din Formaţiunea Gresiei de Tarcău din Valea Trotuşului” (cu Gr. Alexandrescu), premiul „Liviu Ionesi” al Societăţii Paleontologilor din România, premiul „Grigore Cobălcescu” al Academiei Române și premiul „Gheorghe Munteanu-Murgoci” al Academiei Române pentru studiul realizat în colaborare ”The mud volcanoes from Berca: a significant geological patrimony site of the Buzău Land Geopark (Romania)”.