“Ce te stresează la școală? – Păi, când țipă profesorul sau când mă scoate la tablă sau la testele fulger. – Ce-ar putea să se întâmple rău când ești scos la tablă? – Păi, dacă nu știi exercițiul, râd copiii de tine. – Păi și profesorul nu intervine, îi lasă așa, nu le spune că și ei ar putea fi în aceeași situație? – Uneori da, alteori nu”. Dialogul este relatat de cunoscutul artist Tudor Chirilă cu o zi înainte de cel mai incert debut de an școlar din ultimii 30 de ani și are ca protagonistă o elevă de 12 ani, care spune că preferă școala online.
Anagajat în susținerea unei schimbări a sistemului educațional, actorul și muzicianul scrie pe pagina sa de Facebook că “peste dezastrul deja știut din educație a venit și Pandemia care a expus, în toată splendoarea ei, incompetența unui minister al educației condus de “specialiști” care nu au fost în stare în trei luni de vacanță să conceapă niște scenarii coerente de revenire la școală în siguranță”.
“Pentru că ani de zile directorii de școli și inspectoratele au fost într-o relație de subordonare asemănătoare cu cea păguboasă dintre elev și profesor, iată că responabilizarea școlilor în problema reluării cursurilor nu a dat vreun rezultat”, acuză Chirilă.
“Vreau să cred că va exista un moment de conștientizare a genocidului educațional care amenință identitatea noastră ca popor”, încheie Chirilă. Artistul relansează apelul către toate partidele politice parlamentare de a crea împreună o reformă unitară a Educației.
Mesajul integral al lui Tudor Chirilă:
“Ieri am stat de vorbă cu o fetiță de 12 ani despre începutul școlii. Este elevă la o școală din sectorul 1. Am întrebat-o cum i-ar conveni să înceapă. Online, mi-a răspuns. – De ce? – Pentru că nu sunt atât de stresată când e online. – Ce te stresează la școală? – Păi, când țipă profesorul sau când mă scoate la tablă sau la testele fulger. – Ce-ar putea să se întâmple rău când ești scos la tablă? – Păi, dacă nu știi exercițiul, râd copiii de tine. – Păi și profesorul nu intervine, îi lasă așa, nu le spune că și ei ar putea fi în aceeași situație? – Uneori da, alteori nu.
– Profesorul are elevi favoriți? – Oh, da. – Păi și după ce criterii îi alege, cum îți dai seama că sunt favoriți unii dintre ei? – Nu știu, de exemplu avem o colegă care după fiecare oră îmbrățișează profesorul, ceea ce-l face pe profesor mai atașat de ea. – Ea îl îmbrățișează, ea se duce către el? – Da, după oră – Așa, din proprie inițiativă? – Da, și îi dă exerciții mai ușoare, note mai bune – Ți se pare? Ești convinsă? Nu vă dă la toți aceleași exerciții, teme pentru acasă? – Ba da, dar când ne scoate la tablă, nu.
– Adică tu crezi că ea l-a cucerit, adică dacă îl îmbrățișează el se simte mai băgat în seamă… – Da, eu sunt prietenă cu colega aia și îmi spune că de aia îmbrățișează profesorii – Și online toate chestiile astea dispar, asta spui? Spui de fapt că în școala on line e mai multă egalitate. Dar online profesorii sunt mai buni? – Unii se descurcă mai bine decât alții, da…
Dialogul ăsta nu spune nimic nou: practicile și atmosfera din școli nu sunt propice actului de învățare. Învățarea este privită ca o corvoadă, un șir de evenimente stresante care nu fac decât să inhibe orice poftă de a învăța, gândi, dialoga.
Relația autoritară cu elevii este totuși scurticircuitată de diverse practici care încearcă s-o fenteze sau s-o îmblânzească. Știm toate astea despre sistem. Mai știm că niciun politician din România nu-și dorește să schimbe acest sistem pentru că beneficiază toată lumea de pe urma lui, mai puțin copiii.
Acum, peste dezastrul deja știut din educație a venit și Pandemia care a expus, în toată splendoarea ei, incompetența unui minister al educației condus de “specialiști” care nu au fost în stare în trei luni de vacanță să conceapă niște scenarii coerente de revenire la școală în siguranță.
Mai mult, sub pretextul autonomiei pe care nu au invocat-o, implementat-o, încurajat-o niciodată până acum, au pasat responsabilitatea deschiderii anului școlar în curtea școlilor.
Dar pentru că ani de zile directorii de școli și inspectoratele au fost într-o relație de subordonare asemănătoare cu cea păguboasă dintre elev și profesor, iată că responabilizarea școlilor în problema reluării cursurilor nu a dat vreun rezultat.
Nu știu unde se mai poate coborî din situația în care s-a ajuns. O batjocură generală la adresa copiiilor care în sistemul public ar trebui să fie unicii beneficiari ai actului educațional. Nu trebuie să ne facem iluzii, Monica Cristina Anisie nu-și va da demisia. Nici n-ar folosi la nimic pentru că nu ar avea pe cine să numească în loc, competența nu e unul din criterii. În schimb, destul de probabil, o vom vedea pe Anisie în parlament sau în alt loc călduț recompensată pentru performanța de a nu fi schimbat nimic la minister. Da, să nu schimbi nimic este cel mai important criteriu după care pare că sunt aleși miniștrii educației.
PS. Continui să cred, să sper, că va exista un moment în care cineva se va trezi și va înțelege că singura soluție pentru o reformă reală este depolitizarea educației și acordul tuturor partidelor în vederea acestui pas. Că măcar un singur domeniu în țara asta poate fi eliberat de politic, de hoție și de ineficiență. Știu că sunt idealist, dar vreau să cred că va exista un moment de conștientizare a genocidului educațional care amenință identitatea noastră ca popor. 80 de mii de oameni au cerut asta. O puteți cere și voi cei care nu ați semnat încă.
Și nu, nu am scris acest articol din dorința de a populariza o petiție, ci pentru că mi se pare inacceptabilă situația gestiunii reluării școlilor.”
Redacția
G4Media.ro
Raluca Pantazi
Ștefan Lefter
Andrei Popa
6 comments
Și eu sunt de părere că trebuie să existe un echilibru în privința presiunii asupra copilului. Cum spune Raluca, e mai important să existe o educație asupra felului în care copilul să-si poată gestiona trăirile, nu doar a le acumula in straturi de frustrări sperând că la un moment dat, datorită inerției creată de stresul insuccesului, să poată trece, eventual, prin ele și să cunoască in sfârșit răsplată eforturilor. Multe lucruri nu reflectă notele, deși mă număr printre foștii elevi cu profesori excepționali și umaniști. Asta nu înseamnă că toți au fost așa și că nu cunosc gustul amar a tot ce se discută aici. Ba din contră. Însă în formarea din Liceul Pedagogic am avut parte de Psihologia varstelor, Psihologia activităților ludice și Psihopedagogia Specială, afară de Psihologia Generală și a Educației. Deși nu m-am făcut învățător și sunt profesoară in alt domeniu, in modulul psihopedagogic de la Universitate nu s-au acoperit nici 10% din ce-am făcut în Pedagogic. Iar acum Liceul Pedagogic este inutilizat. Îl mai țin doar pentru a pregăti specialiști pentru infanți. Însă vreau să mai adaug ceva, care ar trebui să mai arunce și o altă perspectivă asupra “răului” din sistemul nostru educațional. Ne și autostigmatizam crezând că în altă parte e mai bine. Eu predau de ceva vreme in străinătate și pot să spun că multe lucruri care la noi există în bine și nu le mai vedem de atâta “rău”, sunt în afara oricărei putințe de discuție. Ai zice că-s de bun simț, și totuși… Și ajungi să înțelegi ce se întâmplă în absența a ceea uiți să mai vezi doar pentru că … încă există. Și, in afară de asta, sunt atât de multe lucruri de neimaginat in afară… Toți avem de schimbat, și încă lucruri fundamentale. Noi zicem “ca la noi la nimenea” și nu mai găsim stimulent pentru că totul e îmbâcsit, iar în afară sunt așa de orbiți de unele rezultate și procente și mai știu eu ce, dotări și alte fițe, încât elevii nu există mai mult decât numere. In esență, “aceeași Mărie cu altă pălărie”.
Oooh, cate as avea de zis…
1. Stresul constructiv e bun.
2 lipsa acestui “stres” școlar va forma generații de “wimps” (mămăligosi)
3. Elevii in multe situatii hartuiesc profesorii. Profesorul din povestire este un “papagal” care daca va continua asa, fără sa-i explice elevi ca nu poate beneficia de “avansurile” ei, nu va sfârși bine.
Si cate.si mai cate…
Si eu as avea cate ceva de spus:
1. stresul constructiv nu trebuie sa fie confundat cu frica de a interactiona cu profesorul respectiv. Nu orice stres e constructiv. Atunci cand iti e teama, cum spune si eleva, de faptul ca profesorul tipa la tine sau copiii rad de o greseala de-a ta (si profesorul nu le explica de ce acest lucru nu e ok), pentru mine e teama si umilinta, nu stres constructiv. La 100 de ani dupa ce am terminat scoala, la un curs de perfectionare organizat la munca, mi s-a spus ca nu trebuie sa ne fie teama sa punem intrebari, oricat de imbecile ar parea, pentru ca astfel lamurim aspecte neclare si ca singura intrebare proasta e aceea pe care nu o adresezi. Nici un profesor nu mi-a spus asta la scoala, in nici unul dintre cei 18 ani petrecuti acolo si nici nu incuraja acest lucru. Sunt constient ca nu poti intrerupe ora de 20 ori sa raspunzi la intrebari, dar cred ca fiecare profesor ar trebui sa aloce ultimele 10 minute din ora pentru asa ceva si sa incurajeze aceasta activitate.
2. lipsa stresului la scoala va produce oameni mai putin agresivi, dupa parerea mea, mai putin anxiosi. Nu vor fi “wimps” (pampalai) daca scoala va face si legatura cu realitatea, prin aplicatii practice extinse, nu doar asa, pentru a bifa si “practica”. Am exemplu de elev care, cunoscand formulele, pus in fata unei probleme practice (gen teste Pisa) nu stia cum sa o abordeze, nu vedea mecanismul. Pentru ca nu mai facuse asa ceva. Ce rost are toata geometria daca eu nu stiu sa calculez cate cutii de parchet imi trebuie pentru a-l monta intr-o camera cu dimensiunile “x” si “y”?
3. Da, elevii (unii) hartuiesc profesorii si nu iau in serios orele. Din doua motive, dupa parerea mea: a. pentru ca asa au invatat de acasa sau sunt influentati de alti colegi pe care ii considera model; b. pentru ca se plictisesc si materia respectiva nu ii atrage suficient de mult incat sa inteleaga valoarea si utilitatea ei. In multe sali de clasa pe videoproiectoare se pune praful, nu sunt folosite decat la ocazii speciale. Internetul e plin de filme, documentare, experimente, animatii legate de fizica, geografie etc. Unele free, altele nu. Unele create de specialisti, pentru anumite grupe de varsta. De ce profesorii (marea lor majoritate) sunt reticenti in a le utiliza?
Domnule, se vede că ai fost elev acum o suta de ani… Dacă la team-building-uri ți se spune că poți să întrebi orice tâmpenie, asta nu înseamnă că așa e bine. Dacă niciun profesor nu ți-a spus asta, au știut ei de ce. Gândește-te că elevul trebuie să fie educat să capete, printre altele, și capacitatea de autoevaluare, de autocritică, de reflecție asupra ideilor sale, trebuie să învețe să-și selecteze concepțiile. Dacă într-o clasă de 35 de elevi de clasa a cincea întreabă toți ce le trece prin cap, cum o să se poată transmite cunoștințele corecte?
E greșit să vorbim de „stres” la școală. Din păcate mulți nu înțeleg că e necesar ca cei mici să se afle într-un mediu competitiv, coercitiv, care le impune o disciplină, îi determină să depună eforturi (care vor fi răsplătite). Dacă îi scutim de acest așa-zis „stres” îi scoatem nepregătiți pentru viața reală, care nu îi va menaja deloc.
Sa intrebe orice din curiozitate, nu soune nimeni ca profesorul nu are la indemana reguli si o disciplina prestabilita. Imediat va sare in minte la catedra, elevul care isi bate joc din ultima banca.. Pai asta pt ca nu ati gasit pana acum problema din spatele acestor tipuri de comportamente. Elevul ala, are nevoie sa fie bagat in seama mai ceva ca favoritii lu peste pe care tot voi ii tolerati si incurajati, sub pretextul de a fi dati ca exemplu. Mediul exclusiv competitional, nu este favorabil dezvoltarii. Nimeni nu o sa fie incurajat, prin a fi dat de prost exemplu, ci doar ii va scadea considerabil stima de sine si se va adanci in rolul de “copil fara valoare” in scoala. Iar cei favorizati, deasemenea vor avea o falsa perceptie despre ei si in relatia cu ceilalti….Oh, cate as avea eu de zis despre asta!!! Pacat ca acel modul psihopedagogic e o Groapa Marianelor din care nici cu dexul in fata nu reusesti sa intelegi nimic. Pacat ca nu se fac niste minime cursuri de adevarata psoholigia copiilor si dezvolatarea lor pe varste, etape. Unii parinti sunt mai in tema decat profesorii la aceste capitole, incercand sa isi inteleaga copiii si nevoile din spatele comportamentelor lor. Nu doar sa recompenseze si sa pedepseasca, metode dovedite ineficiente pe termen lung.
Ana, “stresul” poate fi constructiv, desigur. Insa e mai important ca elevul sa stie cum sa isi gestioneze emotiile si stresul acesta, iar el sa fi avut parte mai ales de incurajari si situatii de succes in scoala, chiar daca si de insucces, in functie de nevoile lui. Sa urmareasca profesorii sa il incurajeze mai mult decat sa il descurajeze si sa creeze contexte sa aiba succes cand se cere incurajare. Daca exista situatii in care profesorii te tin la un nivel mediocru dand numai note prestabilite(elevul asta e de 8 mereu) asta nu o sa il incurajeze deloc, el va capitula din orice dorinta de evolutie pe materia respectiva.