Introducerea Educației sexuale în școli sub forma unui modul într-o nouă materie obligatorie pentru elevii claselor V-XII, deci predarea ei “în mod singular” și nu transdisciplinar în legătură cu biologia, de exemplu, “duce la o pierdere din eficiența însăși a inițiativei”, a declarat Tudor Chirilă, într-un interviu pentru Edupedu.ro. Angajat în susținerea unei schimbări a sistemului educațional, actorul și muzicianul atrage atenția că discuția despre consimțământ și “prevenția ar putea să contribuie la dispariția abuzurilor sexuale, a abuzurilor emoționale, lucruri care știm că se tot întâmpla de ani de zile atât în instituții care lucrează cu copii, cât și în familii”.
“Nu cred că oamenii se gândesc să facă ei educație sexuală, ci îi forțează copiii. Vine odată la tine și îl auzi spunând ceva care te șochează și îi zici: ‚Da’ de unde știi asta?’ Și îți dai seama că nu ești în control, că în mintea lui s-a înrădăcinat o credință. Și zici: ‘Băi, frate, dacă îi spuneam eu despre chestia asta înainte!'”, spune Chirilă.
Rep.: Care este opinia ta cu privire la introducerea educației sexuale în școală ca parte a unei materii obligatorii, care va fi studiată de la clasele a V-a la a XII-a în cadrul unui modul separat?
Tudor Chirilă: Ar trebui să plecăm de la partea fundamentală a problemei: suntem un popor tânăr (cum spunea cu delicatețe Eliade) și, paradoxal, tocmai din această cauză tributar unor modele culturale învechite și tradiționalismului ăstuia care ne frânează apasă foarte tare în dezvoltarea noastră, așa că lucrurile se duc în extreme. Toată dezbaterea despre importanța rolului prevenției și conștientizării de către adolescent a problemelor corpului lui și a momentului în care el face pasul către sexualitate – că pasul ăsta se face oricum și nu putem să îl negăm – s-a dus într-o direcție extremă.
Eu, un copil crescut în comunism și care căuta revista porno a familiei, dar nu reușea să o găsească, și generația mea a trebuit să dibuim ce înseamnă “chestia” asta cu sexul, dar asta cu foarte mică condescendență și blândețe pentru partener, pentru că eram niște sălbatici și stângaci, de fapt. Din punctul meu de vedere, faptul că discuția se duce în tonuri extreme, că „sunt convertiți copiii și totul este planificat ca să ajungem la o altă orientare sexuală”, aberațiile astea au fost marea pierdere a dezbaterii.
Faptul că în momentul ăsta cineva și-a asumat importanța educării copiilor vizavi de propria sexualitate, educație care știm că nu se face în familie din cauza tabuurilor tradiționaliste invocate mai devreme, e important.
Faptul că devine parte dintr-o materie care se predă în mod singular și nu în legătură cu alte materii cum ar fi biologie, deci nu se face transdisciplinar, duce la o pierdere din eficiența însăși a inițiativei, cred eu. Și cel mai important lucru e să formezi profesorii să conștientizeze necesitatea ca ei să devină și o parte din această ghidare ușoară a unui adolescent într-un moment critic al vieții lui.
Dacă te uiți la studii de acum ceva timp ale fundației World Vision România despre folosirea prezervativului în România, te înspăimânți.
Dacă noi ca societate am recunoaște că e nevoie ca de sexualitate să se vorbească în alți termeni și că prevenția ar putea să contribuie la dispariția abuzurilor sexuale, a abuzurilor emoționale, lucruri care știm că se tot întâmpla de ani de zile atât în instituții care lucrează cu copii, cât și în familii, poate că atunci ne-ar fi mai ușor să înțelegem child protection and safeguarding (protecția copilului), să înțelegem un adolescent rătăcit și importanța de a-l face pe acesta să priceapă că pasul către consimțământ, de exemplu, trebuie făcut în deplină cunoștință de cauză.
Vorba unei eleve din Noua Zeelandă, care spunea că acolo se vorbește mult despre consimțământ, o nuanță foarte importantă care multor fete din România le scapă, pentru că nu sunt educate în sensul ăsta și pentru că educația egalității de sexe se manifestă discreționar, când și când. Toate temele astea: consimțământ, conștientizarea propriului corp, alegerile pe care le facem, pot fi însoțite de un profesor care ar fi format în acest sens, mai ales din punct de vedere psihologic. Fără conștientizarea de către profesor a importanței acestor informații, orice lege sau inițiativă normativă devine superfluă.
Eu spun că în România generația mea are nevoie de educație sexuală mai mult decât generația copiilor ăstora. Aici văd marea problemă. Noi suntem exemplul cel mai bun: am crescut într-o constrângere continuă, vorbim despre momente în care homosexualitatea era incriminată prin lege, nici Fidel Castro nu făcea asta în Cuba, când divorțul era o stigmă, discuțiile despre sex erau tabu, era o tăcere totală în legătură cu felul în care noi ne începeam viața sexuală. Pe noi nu ne întrebau părinții. Noi, cei care avem acum 41, 42 până la 55 ani de ani, adică noi părinții și noi profesorii din școli.
Dacă noi, părinții, credem că există ceva care poate să îi țină pe copii departe de a afla despre sex din alte surse adiacente, vezi site-urile de pornografie, anturajul, grupurile de Instagram, Whatsapp, social media în general, ne facem iluzii că putem controla prin tăcere totală niște viitori adulți care la rândul lor să înțeleagă ce fac, să înțeleagă că îl pot pune în pericol pe celălalt. Un băiat trebuie să înțeleagă ce consecințe dramatice există dacă lasă o adolescentă însărcinată, să înțeleagă ce înseamnă creșterea unui copil și că dacă faci un copil într-un astfel de context, atunci în cel mai fericit caz îl vor crește niște bunici sau să înțeleagă trauma pe care un avort o poate provoca. Generația noastră nu a prea înțeles… Faptul că nu se folosește prezervativul în România este legat și de faptul că noi, ca generație, am avut o rușine față de prezervativ, era o chestie de bărbăție să nu faci cu prezervativ, fără ca noi, oamenii, să ne gândim unii la ceilalți.
Educația sexuală este, de fapt: să conștientizezi că acțiunea ta are o consecință asupra corpului tău și asupra corpului partenerei tale sau a partenerului tău. Noi am trăit spunând ‘hai, dragă, fără prezervativ, că e mai plăcut!’ Fără ca mulți de fapt să știe ce întâmplă acolo. Suntem o generație stricată și din generația noastră fac parte mulți profesori care nu au înțeles că e ok să spargi tabuurile, că e ok ca oamenii să vorbească de la o anumită vârstă, într-un mediu în care informația este controlată, chiar și despre sex și despre ce se întâmplă când începi această călătorie care se poate întâmpla în foarte multe feluri și cu foarte multe probleme sau foarte ok.
Rep.: Spui că părinții și profesorii vin dintr-o generație în care nu doar viața sexuală era un tabu total, dar și divorțul era o stigmă. Un studiu recent derulat într-un program fondat de psihoterapeutul Domnica Petrovai a concluzionat că durata medie a căsătoriilor care se finalizează cu divorț, în România, este de 8-9 ani, ceea ce face ca România să aibă cea mai scăzută durată a relației de cuplu din Europa. Avem astăzi, ca societate, un record al numărului de mame minore și un record al divorțurilor. Vezi educația ca parte a soluției?
Tudor Chirilă: Spune ceva despre noi, ca societate, și anume despre cum privim copiii: ei nu contează. Suntem/am devenit o societate hedonistă: ‘stai puțin, că nu pot să-mi ratez viața doar pentru copii. Trebuie să am și eu o viață, că dacă eu sunt nefericit în relația asta, sunt și copiii nefericiți’. Auzi chestia asta destul de des. Nu judec pe nimeni…
Dar dacă ne uităm la ce se întâmplă cu copiii după ce pleci… Când îl vezi doar în weekend, și tu îți cauți altă viață și te îndepărtezi vrei nu vrei de copil, și el se îndepărtează de tine. Rămâne cu mama lui, atunci când asta este soluția, în momente în care figura paternă e super importantă, iar copilul ăla te vede în weekend.
Sigur că ne amăgim că totul e ok. Oamenii se amăgesc: ‘noi, părinții, ne-am despărțit, dar uite că el e destul de echilibrat’. Acum pare echilibrat, dar la 17-18 ani se vede cu adevărat cât este de echilibrat și ce alegeri sexuale face. Sau la 40 când plânge pe canapeaua psihologului, asta în caz că realizează că are nevoie de ajutor.
Alegerile noastre de profil de partener reflectă felul în care am crescut și felul în care interpretăm relația cu partenerul. Bine, sunt cazuri în care nu e altă soluție; dacă se ajunge la spart de sticle în fiecare seară, sigur că e mai bine ca oamenii ăia să se despartă. Dar dacă sunt probleme care pot fi puse în subsidiar, poate merită să te gândești mai mult.
Nimeni nu le spune copiilor că a avea copii este o responsabilitate uriașă, că îți schimbă viața și în bine, dar și în sensul că nu mai ai tot timpul pentru tine. Dacă nu ești pregătit să nu mai ai tot timpul din viață ta pentru tine, e bine ca cineva să te pună în gardă cu ce se întâmplă când vei avea un copil.
Discuțiile au legătură și cu faptul că România nu e o societate care să ajute cuplurile să aibă copii. Nu se creează cadrul ca școala publică să te ajute, pentru că nu găsește soluții pentru familiile în care vrem, nu vrem, oamenii trebuie să muncească până la 4 sau 6 sau 8 seara după un program regulat fără confortul freelancer-ului…
Într-un sistem de educație bine pus la punct managerial, se găsesc soluții cu after school la școala publică, care de fapt să fie un alt timp petrecut de copii făcând ceva complementar, nu să învețe. Bunicii sunt cei care ajută de cele mai multe ori. Oamenii încă mai spun: ‘nu îl dau la creșă, pentru că îmi e frică că mi-l strică’. Mai larg, statul nu contribuie la crearea sentimentului de siguranță și mă refer și la bullying, la anturaje ciudate, iar viitorul României va vorbi despre asta, pentru că suntem printre statele cu cele mai mari migrații ale forței de muncă. Copiii care au rămas în urma părinților plecați la muncă în străinătate au crescut total fără reperele lor principale. E o problemă mare, dar trebuie să ne uităm la educația sexuală și din această perspectivă. Suntem o generație care a trăit în dorul lelii și toți ne dăm mari adulți acum și spunem: păi dacă noi am putut? Dar nu cred că problema e să populezi, ci ce adult ești în urma experiențelor pe care le-ai avut și cum îți afectează ele stabilitatea emoțională și psihicul.
Rep.: Ești tatăl a doi copii de vârstă mică, cel mare în clasele primare. Cum crezi că se poate face eficient educația sexuală în școală?
Tudor Chirilă: Asistăm la două generații cu acces la un volum diametral opus de informații. În timp ce în comunism noi nu aveam acces la nicio informație, ei au acces la toată informația, chiar și la cea falsă. Aceste generații sunt cele care se bat: una crescută în cultura samizdatului și alta crescută în explozia totală de informație fără control. Psihologii trebuie să spună când e cel mai bine să înceapă. Noi vedem un psiholog cu care am discutat și această problemă, a momentului în care copiii încep să pună întrebări. Adică momentul în care trec de la ideea că copiii se fac din simpla alăturare, că stăm îmbrățișați și mama capătă burtică din iubire, și ajung la etapa când se prind că lucrurile astea nu funcționează chiar așa, când se uită în jur. Și răspunsul psihologilor e că începând cu 6-7 ani copiii încep să fie foarte atenți la lumea din jurul lor și pricep că sunt parte diferită a ceva, că nu sunt un tot cu ceva-ul.
Probabil că ăla este momentul în care încep întrebările. Pentru mine, ca părinte, este important ca eu să am răspunsuri bune la întrebările lor și răspunsuri cu care să livrez informație câtă poate absorbi ca să fie emoțional bine cu informația pe care o primesc. Eu pentru asta mă pregătesc cumva, pentru că unul dintre cele mai importante principii ale noastre este să nu ne mințim copiii cu nimic, nici dacă plecăm într-o vacanță în care ar vrea și ei să vină dar noi avem nevoie de timpul nostru, nu că ar fi fost prea multe, dar ca idee despre asta vorbesc. Eu am fost un om parte dintr-o generație mințită și de societate, și de profesori, poate și de părinți, habar n-am, eu la rândul meu am mințit și cred că ce pot eu oferi copiilor e să nu îi mint legat de acest gen de lucruri și legat de cum cred că e viața asta.
Dar orice adevăr se poate îmbrăca în mai multe haine, el rămânând un adevăr fundamental la baza lui. M-aș feri să fac eu pe expertul, dar spun ce cred eu: că un părinte trebuie să știe când apar aceste întrebări. Nu cred că oamenii se gândesc să facă ei educație sexuală, ci îi forțează copiii. Vine odată la tine și îl auzi spunând ceva care te șochează și îi zici: ‘Da’ de unde știi asta?’ Și îți dai seama că nu ești în control, că în mintea lui s-a înrădăcinat o credință. Și zici: ‘Băi, frate, dacă îi spuneam eu despre chestia asta înainte!’ Eu știu ce adolescent am fost eu și cred că bazele unei relații din punct de vedere adevăr cu copilul tău te vor duce la o relație mai bună în adolescență, când intervin schimbări hormonale cărora nu ai ce să le faci, dar chiar și atunci va putea veni la tine cu întrebări de-ale lui.
Rep.: Psihologul Mircea Miclea spunea, într-un interviu acordat Edupedu.ro, că educația sexuală trebuie făcută gradual și demand-based, adică exact ținând cont de solicitările elevilor și cu un consilier școlar pregătit să dea răspuns la întrebările elevului atunci când acesta o cere, pentru că „informația dată în funcție de cerere este mult mai bine stocată în mintea oamenilor”.
Tudor Chirilă: Am citit interviul și subscriu în totalitate declarațiilor dlui Miclea, pe care îl și admir, cu o singură condiție: copilul să perceapă școala ca un partener, nu ca pe un adversar, pentru că în general unui partener îi pui cele mai intime și inconfortabile întrebări, nu unui adversar. Iar marea majoritate a profesorilor au ca provocare acum să reușească să fie prieteni cu elevii lor, nu să îi privească drept adversarii lor în lupta pentru împlinirea planului de lecție și a curriculei. Când obții această stare de prietenie și ești și pregătit ca profesor, lucrurile devin foarte “smooth” legat de educație și prevenție. Tot e mai bine să fie într-un cadru prietenesc și controlat, decât haotic. Pentru că anturajul te învață bătându-și joc de tine. Filmul „Once Upon a Time in America” arată cum începeau tinerii viața sexuală în America în anii 40, de fapt cum mergeau copiii la prostituate. Mai trebuie să fie prima experiență sexuală un botez făcut de o gașcă malițioasă sau trebuie să știi ce se întâmplă? Cine poate face chestia asta? Foarte mulți copii văd școala și profesorii ca pe niște autorități, ei nu au voie să pună întrebări la nicio materie, darămite la educația sexuală. Vă dați seama ce circ o să fie! Numai mie îmi vin 10 scenarii de stand-up comedy cu copiii și profesorul care știe mai puține ca ei.
Rep.: Până la urmă, introducerea educației sexuale ca modul de sine stătător într-o materie și nu operaționalizarea ei la nivel național în cadrul materiei biologie, deci prin predare transdisciplinară, este o pierdere sau un câștig?
Tudor Chirilă: Văd partea de victorie, pentru că din ce în ce mai multă lume nu se mai sperie de acest tabu și nu mai suntem ca dintr-o țară de Ev Mediu, conduși de frici. Dar în același timp cred că orice materie este mai bine să fie predată transdisciplinar, pentru că transdisciplinaritatea este noul trend și nu de azi de ieri, ci are vreo 20 de ani în Europa. Când am fost în Finlanda și îmi povesteau despre transdisciplinaritate, mi-au dat ca exemplu bicicleta, care se studia ca un modul de 3 săptămâni în cadrul căruia copiii învățau geometrie pe partea de matematică, fizică pe partea de angrenaje, transmisie, cauciucuri, forță de frecare, cupluri, geografie pentru că bicicleta caută trasee prin munți și se mai studiau vreo 2 materii. Dar bicicleta era de fapt modulul în sine. Eu cred că și româna poate fi predată transdisciplinar, cu istoria și geografia; avem atâtea texte în curriculă de la Calistrat Hogaș, Jean Bart și alți scriitori care cutreieră cu textele lor țara în lung și-n lat, opere și lecții care pot fi foarte ușor duse spre geografie.
Hai să vă arăt pe unde s-a întâmplat Baltagul, unde e Moara cu Noroc, de unde este numele ăsta, Lică? Unde e Oltenia? Cum e graiul lor? Uite că ne putem duce pe zone geografice dacă vorbim despre perfectul simplu. Cred că orice este predat transdisciplinar face materia mai interesantă. Dar eu cred că să predai transdisciplinar ține de două mari chestiuni care revin mereu în dezbaterea despre reformă: formarea profesorilor și colaborarea dintre profesori, astfel încât profesorii să se întâlnească după orele lor și să-și spună: ‘vezi că la a V-a A le-am zis azi despre X subiect. Poate le zici tu despre Y, ca să facem în echipă predarea și să înțeleagă mai bine fenomenul’. Dacă trebuia să așteptăm asta pentru educația sexuală, cred că mai așteptam încă 20 de ani. Dar sigur că e de dorit.
Rep.: Sistemul educațional finlandez și vizita în Finlanda au marcat într-un fel și traiectoria profesională a partenerei tale, care a povestit pentru Edupedu.ro că așa a descoperit jocurile STEM, bucuria de a învăța prin joacă, motiv pentru care a deschis un magazin online cu jucării și jocuri STEM pentru copii. Cum a fost din perspectiva ta, drumul ei, devenirea ca antreprenor în domeniul educațional?
Tudor Chirilă: E un drum încă la început și un drum anevoios. Îmi place foarte mult ce a făcut din punct de vedere al navigației printr-un magazin online, care e foarte user-friendly, are o interfață foarte bună, deci din punct de vedere al experienței digitale este foarte ok.
E foarte mult de muncă în curatorierea jocurilor. Eu admir că vrea să facă un magazin în care jucăriile chiar să fie relevante, și nu unul ca meniurile de la restaurantele cu preparate internaționale unde găsești mâncare și franțuzească, și italiană, și grecească, și toate perfect pregătite. Mi se pare că e foarte bine că a găsit nișa jucăriilor educaționale cu care ajung să mă joc și eu că mă captează și pe care le verific cu copiii, care sunt încântați.
E o revenire la principii simple de joacă, dar faptul că poți învăța din joc e o necunoscută pentru noi, ca generație. Noi am fost obișnuiți că școala trebuie să fie seriozitate și muncă, că nu se poate altfel. Am crescut cu ideea că școala trebuie să fie grea, ca să fie bună. E greu să acceptăm noi, ca părinți, că s-a revoluționat lumea din jurul nostru și că pentru ca un copil să poată deprinde reflexe logice, cunoștințe de matematică sau altfel de concepte se poate și prin joacă. Citesc acum o carte despre revoluționarea matematicii prin Teoria lui Piaget și despre modul în care copiii privesc matematica. Copilul dezvoltă capacitatea de abstractizare indiferent de mediul social, mai devreme sau mai târziu.
Și sunt studii în sensul ăsta. Și atunci de ce să ne batem capul câteodată cu lucruri care se predau înaintea timpului? Am mai citit un studiu conform căruia copii nepregătiți puși în relaționare cu copii mai înaintați au învățat mai eficient și au evoluat, puși în fața unor probleme simple. Ei au dobândit cunoaștere de la copiii mai avansați doar prin dezbatere, ei susținând la început o soluție greșită. Ce vreau eu să spun e că joaca drept concept de educare e ceva extraordinar și că cu cât mai mult reușești să faci un copil să deprindă lucruri pe care să le învețe din joacă, cu atât mai mult vei crește un adult creativ, dacă îți dorești asta. Creativitate nu în sensul unui artist, ci al unui “problem solver”.
Pentru mine, demersul Iuliei în zona asta e foarte greu, pentru că tu trebuie să curatoriezi, să vezi ce jucării au mers, cum au mers, să ai copii care să îți dea un feedback și să dai și tu, ca magazin, un feedback către producători. Magazinele online sunt spații de statistică foarte bune și e foarte greu de înaintat, dar e foarte frumos. Jucăria care te învață are un rost mai mare decât o jucărie care doar te amuză.
Jucăria care te amuză și te și învață e perfectă. Noi de ce schimbăm locurile de muncă? Pentru că ne-am plictisit de joaca asta, de o anumită muncă. Ne convertim nu neapărat ca să facem mai mulți bani, multă lume renunță să mai fie burned out. Mi se întâmplă și mie cu trupa mea să ajungem la burn out și zicem: ‘hai să ne jucăm, că prea mult ne-am dus în serios!’ Și cântecul nostru Pandemie a fost un moment de joacă, eram obosiți. Și atunci să te și joci, să și înveți e wow.
Rep.: E o afacere de familie sau este strict inițiativa Iuliei?
Tudor Chirilă: Eu nu mă apuc de ce nu știu. Nu am competențe în zona asta și eu doar susțin moral acest demers. E un demers al Iuliei, nu e o afacere de familie. Știu foarte mult că își dorește să poată, cred ca ea a trecut printr-o epifanie pe care își dorește să o împărtășească și altora. A avut o revelație vizavi de puterea acestui instrument pentru școală, încât ar dori să-l împărtășească. Și desigur își dorește să facă o afacere că doar muncește pentru asta.
Adevărul că sunt niște jocuri extraordinare pe zona de matematică, de logică, de
modul în care poți să deprinzi competențe de limbă.
E foarte important să nimerești vârsta copilului, cu jocul pe care i-l aduci. Vin foarte multe frustrări din jocuri unde oamenii văd că sunt bune de la 4 ani în sus, dar ele de fapt nu sunt pentru 4 ani. Nu știu dacă ține cont de nivelul cel mai de jos al unui copil de 4 ani, dacă chiar se face o medie, pentru că de foarte multe ori am văzut multă frustrare și la noi, în fața unor jucării pe care le-au folosit cu succes un an mai târziu.
E o dorință foarte mare a adulților de a cumpăra jucării, compensăm și pentru lipsa din copilăria noastră. Dar un sfat pentru părinți: să se gândească, cunoscându-și copilul, dacă e pregătit să folosească acea jucărie.
Și cred că pentru Iulia pasul următor ar fi să poată să vadă că școala românească începe să introducă jocuri în actul de predare.
Rep.: De unde vine numele “Mara and Tom”?
Tudor Chirilă: Vezi uneori doi copii pe stradă, care par imaginea idilică a doi frați echilibrați, independenți, rezonabili, veseli. Mara and Tom sunt copiii ideali care au avut posibilitatea să strice tot și să se joace cu tot și să facă recomandări și altora.
Nu are legătură cu copiii noștri, pe care îi ținem departe de lumea social media, dar ei în casă au putut să strice foarte multe lucruri și o constatare personală este că un copil care are foarte multă libertate va fi și foarte ok în casă atunci când va trebui să suporte o interdicție. Înțelege foarte bine când nu are voie să facă ceva. Un copil care nu are voie să facă nimic în general, căruia i se spune: ‘nu pune mâna, nu atinge aia, n-ai voie acolo, ai pătat parchetul, nu intra așa, ești prea dezbrăcat!’ nu mai are valoarea NU-ului. Toată viața lui e un Nu. Iulia cred că se pregătește să îi și animeze pe Mara and Tom, astfel încât ei să vorbească despre joacă în termenii lor 🙂
Rep.: Sunteți o familie atentă la schimbările din educație. În 2019 ai trimis o scrisoare deschisă către Ministerul Educației și către partidele politice pentru a genera un pact în domeniu, demers care a adunat peste 100 de mii de semnături. Ai analizat propunerile partidelor politice pentru alegerile parlamentare din 2020. Care este povestea transformării tale în activist în domeniul educației?
Tudor Chirilă: Am o poză făcută într-un liceu, cu actorii Andrei Runcanu și Dan Rădulescu pe post de profesor, în care nu știu cum am convins să vină vreo 20 de elevi într-o sală de sport, elevi pe care i-am acoperit cu cearșaful ca și când erau morți după un atentat și această fotografie se numește ‘Moartea educației’. Nu am publicat-o niciodată. Povestea este că am făcut această fotografie în fața problemelor de atunci din educație și mă gândeam că și fotografia asta era atitudinea unui om care avea o voce și un blog la momentul ăla. Eu nu mă consider un activist, că asta înseamnă să am o agendă. Agenda mea e să-mi fac meseria și profesia, dar nu pot să stau.
Am zis: hai să mă implic și de aici toate demersurile, inclusiv cu petiția, care mai poate fi accesată aici, inclusiv încercarea de-a face un workshop eșuat, când am primit neoficial de la administrația prezidențială mesajul că e bine ca cetățenii să nu aibă acțiuni civice și administrația prezidențială nu a participat nici măcar cu un reprezentant trimis la acel workshop. Eu cred că te poți schimba prin întâlniri. Invitasem lideri politici, fusese și Orban invitat, și de la PSD, au venit niște oameni, dar nu liderii care puteau să înțeleagă cum a reușit Finlanda să pună în paranteze orice dezacord politic și să spună că educația nu va fi un teren politic și că nu se vor ridica de la masă până nu vor fi toți de acord cu o viziune pe termen lung.
Un astfel de pact a fost și la noi, făcut de Băsescu, pact care nu a fost denunțat niciodată, dar nu a fost pus în practică.
‘Am să mă întorc bărbat’, albumul Vama Veche, e un album care pornește de la un tânăr care își trage un glonț în cap pentru că nu a acceptat să fie reeducat de sistemul militar. Dacă bărbat înseamnă să ai program, să asculți ordinele ca să poți să lucrezi, atunci armata își făcea treaba. Dar la ce costuri?
Sursă foto: Tudor Chirilă, photo by Barna Nemethi