Elevii de clasa a VIII-a din Botoșani au susținut pe 18 septembrie o evaluare inițială la limba și literatura română, cu subiecte similare cu cele de la Evaluarea Națională de la finalul anului. Subiectele au fost concepute pe baza a două texte: unul literar și unul, articol dintr-o publicație online. Au fost câte două variante de subiecte. La finalul articolului sunt publicate și baremele pentru ambele variante.
Evaluările inițiale sunt cele de la clasă care ajută profesorii și elevii să înțeleagă la ce nivel educațional se află la început de an terminal.
Pe 18 și 19 septembrie, elevii de clasa a VIII-a au susținut două testări inițiale similare după programa și forma subiectelor ce vor fi date la Evaluarea Națională din vară. Anul școlar 2024 – 2025 este primul an în care elevii de clasa a VIII – a din școlile din Botoșani susțin testele inițiale cu subiect unic la nivel județean, structurate în conformitate cu programa specifică disciplinelor de examen și elaborate în formatul subiectelor de la Evaluarea Națională.
“Scopul acestor evaluări este de a veni în sprijinul elevilor de clasa a VIII-a care vor susține examenul de Evaluare Națională și de a constata nivelul la care se află aceștia la începutul anului școlar, pentru a identifica punctele slabe care ar necesita activități remediale pe parcursul anului școlar și a îmbunătăți rezultatele finale”, a spus șeful ISJ Botoșani, Bogdan Suruciuc.
El a spus pentru Edupedu.ro că vor fi mai fi alte două simulări la nivel de județ pe lângă cea națională programată pe 17 martie.
Au fost câte două variante de subiecte, ambele pe baza a câte două texte:
În varianta 1, la subiectul I elevii au avut de motivat ]n 50-100 de cuvinte dacă relația copiilor cu familia e importantă.
La subiectul al II, elevii au avut de scris într-un jurnal, să-ți imagineze că vizitează, după mai mulţi ani, un spaţiu care a fost special pentru ei, în copilărie.
“Scrie o notă de jurnal, de cel puțin 150 de cuvinte, în care să prezinți sentimentul trăit când te-ai întors în locul cu o semnificaţie aparte pentru tine, incluzând o secvență narativă, de 90-100 de cuvinte, și una descriptivă, de 30-40 de cuvinte. Data redactării jurnalului este 30 septembrie 2024”.
Varianta 1
Textul 1
Dacă tata se bărbierea duminică dimineaţa, mergeam la film sau la meci. Tata iubea pantalonii de stofă, cu dungă (pe care şi-i comanda la croitor), cămăşile în culori pastelate (cu nasturele de la gât descheiat) şi scurtele de velur sau de piele întoarsă. Băteam bulevardul Republicii în sus şi-n jos şi mie mi se părea de fiecare dată că bucata aia de-o sută de metri, dintre Gambrinus şi Casa Armatei, aduna toate cinematografele din lume şi toţi oamenii fericiţi. Umblam mult, ca două furnici năuce, prin ditamai furnicarul, până mă stârneau un afiş, un titlu, un nume de actor. Atunci, tata mă lăsa să-l aştept într-un loc mai ferit, se pierdea în mulţime, cred că sufla flăcări pe nări ori se dădea peste cap, nu ştiu ce făcea, dar făcea sigur ceva ieşit din comun, fiindcă se întorcea întotdeauna cu braţul ridicat, cât să înţeleg de la depărtare că a reuşit şi să văd biletele fluturându-i între degete. Se întâmpla însă uneori ca ora de începere a filmului să nu se împace cu ora pe care-o arăta ceasul lui rusesc, aşa că intram unde se nimerea şi ne rugam să avem noroc.
Când întunericul sălii ne învăluia, când lumea de-afară nu mai exista şi în locul ei se întrupa cealaltă, cu culorile, cu muzica, cu replicile, cu împrejurările şi cu personajele ei (şi, fiţi siguri, regula de căpătâi se respecta şi acolo, lucrurile se împărţeau în bune şi rele), când aparatul de proiecţie torcea ca Fifi, pisica noastră, şi când aerul stătut şi acru începea să îngheţe (din cauza vreunui bandit sângeros, […], a unei avalanşe, a unei căpetenii sioux* sau a unor explozii devastatoare), ei bine, chiar în clipele alea, simţeam că aftershave-ul lui tata miroase ca scorţişoara şi că mâna lui e tare caldă. La ieşire, era duminică la prânz şi lumina zilei (chiar şi în zilele înnorate) ne orbea pe amândoi şi ne obliga să ne ştergem ochelarii. Înainte să luăm troleu către casă, ne opream la o cafenea mică, lângă Carul cu bere, […], iar mie îmi cumpăra un Pepsi şi câteva senvişuri cu caşcaval. Nu ştiu de ce, tot sorbind din pahar, tata se uita pe fereastră la străduţa pustie şi la tencuiala gri a Muzeului Naţional de Istorie.
Pe stadion era altfel, deşi se chema tot Republicii, ca bulevardul cinematografelor. Fiind duminică dimineaţa, ne duceam la meciurile de la matineu. Şi cine juca la matineu? Rapid. Atât. Cincizeci de mii de oameni se înghesuiau în tribune ca sardelele sau ca şprotul afumat (şi tribunele chiar semănau cu o conservă), stăteau şi pe scări, pe garduri, se căţărau pe stâlpii cu difuzoare şi pe pancarta uriaşă de la peluza a II-a […]. Şi cei cincizeci de mii (mai puţin doi, eu şi tata) intrau într-o stare hipnotică încă de la ieşirea jucătorilor din vestiare […]. Ce se întâmpla în jurul nostru nu era nici cor, nici hărmălaie, nici vuiet, erau 49.998 de declaraţii de dragoste suprapuse. Acolo juca Rapid. Atât. […]
Acum, mă tot gândesc ce căutam noi acolo. Eu ţineam cu Dinamo, tata cu Steagul Roşu […].
Lucrurile au însă logica lor, aşa cum şi misterele (unele) se dezleagă într-o bună zi.
Filip Florian, Matei Florian, Băiuţeii (fragment)
Textul 2
Pe vremea când încă eram eu copil mare, nu realizam relația pe care o aveam cu părinții și bunicii mei atunci. Nu înțelegeam cum evolua și cum funcționa mecanismul relației ăsteia părinte- copil decât, evident, din perspectiva privilegiată a veșnicului odor. Credeam că doar așa se poate, că așa mi se cuvine.
Părinții și bunicii erau, în diverse feluri, cumva mereu la dispoziția mea, cei care trebuiau să vegheze asupră-mi cu iubire necondiționată și să mă ajute în momentele pe muchie de cuțit ale vieții. Ei erau pur și simplu acolo.
Atunci nici nu realizam cât de important era acest lucru. Părea de la sine înțeles că asta era menirea lor: să fie prezenți în cercul care le înconjura progenitura* pe care o zămisliseră, s-o apere cu piepturile lor și să-i aplaude, pe cât posibil, spectaculoasa evoluție. Să plângă la necazurile ei, să râdă la fericirile ei aparent insignifiante*, dar, de fapt, formidabile. […]. Să fie acolo cu câte un umăr disponibil de câte ori era nevoie.
Mă gândeam puțin, mai ales la început de drum, când eram foarte tânără, la viețile lor. La faptul că și ei aveau o viață, că simțeau și trăiau aproape exact aceleași lucruri pe care le simțeam și trăiam eu. Da, știam, de pildă, că mama mea mai avea idile, că s-a operat la un moment dat de tiroidă și că făcea afaceri imobiliare, chiar spectaculoase. Dar toate mi se păreau cumva ireale, într-o realitate secundă care nu mă privea în mod direct, pe care o resimțeam de la distanță, ca pe o simplă adiere. Realitatea adevărată era cea al cărei centru eram, idilele mele și speranțele mele de început de drum erau cele „adevărate”.
Și bunicul meu avea existența lui distinctă, în care mai toate se făceau în casă, cât mai simplu, în care nimic nu se arunca și totul se cârpea, în care luptele politice se duceau aproape pe viață și pe moarte și erau ascultate la un radio mic, dar cu suflet mare, și pensia se punea deoparte, dacă s-ar fi putut chiar integral. […] Dar, repet, mie toate astea mi se păreau o realitate secundă. Le observam, le trăiam chiar c-un fel de detașare care părea să spună, tâmp: nu asta-i adevărata realitate, e doar contextul ei.
Adevărata realitate era cea în care mă-nvârteam eu, cea în care dragostea era suverană, totul era pasional și romantic. […]
Timpul a trecut și, încet-încet, rolurile s-au schimbat. Din centrul cercului m-am trezit pe nesimțite spre periferie. Din păzit, în păzitor. Din rol principal, într-unul secundar. Deodată, copilul meu, având vârsta pe care o cam aveam eu în prima parte a poveștii, a ocupat locul din centru. Nu pentru că ar fi făcut el ceva pentru asta, ar fi uzurpat vreun tron imaginar, ci pentru că așa e-n firea lucrurilor. Ești împins dinspre centru spre margine de vârtejul vieții-n defășurare. Treptat, ocupi un loc tot mai puțin central și bâjbâi spre ieșire.
Partea nostimă e că abia acum îți dai seama cum și ceilalți dragi ție, părinți și bunici, au trăitasta. Cum, de fapt, ei nu erau, chiar dacă îngrămădiți mai spre marginea cercului, în roluri secundare. Cum nici tu nu erai în cele închipuit principale. Că nu există niciunde o asemenea împărțeală și nici măcar un cerc și un centru. […]
Te transformi, încet, în mama și bunicul tău, ale căror povești simți, deodată, că sunt ale tale.
De pe marginea-centru (depinde de cum o privești) îți intri, confortabil, în rolul de personaj secundar pentru copilul tău. În fond, un rol de ocrotitor nu e puțin lucru. Pe lângă postura de veghe, îți continui micile activități nesemnificative, de supraviețuire. În stilul bunicului, dar cu prestanța mamei.
Iaromira Popovici, Părinţi de copii mari, fragment preluat din revista Dilema veche, nr. 865, 5-11 noiembrie 2020
Varianta 2
La subiectul I elevii de clasa a VIII-a din Botoșani au avut de rezolvat mai multe cerințe pe baza a două texte: unul literar și al doilea, un articol online. Pe lângă întrebările de tip răspuns grilă, printre cerințe, elevii trebuie să găsească un element de conținut comune ale celor 2 texte și să scrie dacă jucăriile sunt importante, în viaţa unui copil, motivând răspunsul în 50-100 de cuvinte.
La subiectul II au avut de făcut un rezumat de 100-120 de cuvinte pe marginea primului text.
Textul 1
Yvonne era una dintre acele fete care aveau mai mereu ceva de împărţit cu Iris. Nu ajuta nici faptul că era una dintre preferatele doamnei Kralle. În acea duminică era însoţită de alte câteva fete, unele pe care Iris nici nu ştia cum le cheamă. Yvonne ţinea păpuşa de un picior, cu capul în jos. Iris făcu un pas spre ea şi zise:
– Dă-mi păpuşa înapoi!
– Oh, altfel nu mai poţi dormi la noapte? se alintă Yvonne batjocoritor, în timp ce restul fetelor râdeau şi se foiau pe lângă ea.
– E păpuşa mea, n-ai niciun drept!
– La ce-ţi mai trebuie păpuşa asta murdară, când ai un ceas scump? întrebă Yvonne.
– Nu l-am furat eu. Nu-i la mine.
– Toată lumea ştie că tu l-ai furat.
– Nu-i adevărat!
– Vrei să-l vinzi? Ce faci cu banii?
– Sau l-ai vândut deja? întrebă o altă fată.
– Nu-i la mine, nu pricepi? strigă Iris şi făcu un pas spre Yvonne.
Aceasta nu se clinti, ci se încordă încruntându-se.
– Dă-mi banii pe care i-ai luat pe ceas şi-ţi dau înapoi păpuşa, zise.
– N-am niciun ban să-ţi dau. Dă-mi-o înapoi! strigă Iris şi se năpusti asupra lui Yvonne, fără să-i pese că ele erau mai multe.
Prinse păpuşa şi trase de ea cât de tare putu, însă Yvonne nu-i dădu drumul, ba mai mult, celelalte fete începură să tragă de Yvonne. Iris fu smucită şi ea, lăsând dâre în pământul încă umed după ploaie. Se auzi un pârâit scurt şi păpuşa se frânse de la mijloc – Yvonne rămase cu picioarele păpuşii în mână, iar Iris căzu pe spate, în nămol, încă strângând în pumni torsul* păpuşii. Câlţii din pieptul păpuşii se revărsară în baltă şi o perlă neagră, ce trebuie să fi fost ascunsă înăuntru, se rostogoli ceva mai departe de ele. Doar Iris observă mărgeaua din iarbă. Yvonne aruncă picioarele păpuşii în iarbă, apoi se îndepărtă râzând în hohote împreună cu prietenele ei. Iris adună bucăţile de pânză şi câlţii şi se uită după perla mică şi neagră ce căzuse alături. O ridică de pe jos cu delicateţe. Perla se murdărise, aşa că Iris o frecă uşor de rochie şi o duse la buze pentru a sufla peste ea, încercând s-o lustruiască. Însă, chiar în timp ce sufla, se petrecu ceva incredibil: mărgeaua se aprinse în degetele ei, devenind gălbuie şi portocalie, cu sclipiri ca nişte firişoare de aur ce nu stăteau locului, mişcându-se în interiorul perlei de parcă ar fi fost vie. Iris o simţea şi ceva mai caldă în mână. Perla nu se întunecă, nici nu se răci la loc, aşa că Iris, îngrijorată ca nu cumva s-o fi văzut cineva, o îndesă îndată la loc în pieptul păpuşii şi o rupse la fugă spre orfelinat. Urcă în pod şi închise uşa în urma ei. Cum n-avea cheie, împinse un turn de geamantane goale în dreptul uşii, aşa cum mai făcuse de multe ori când voia să nu fie deranjată.
Îngenunche în dreptul geamului şi înşiră pe jos rămăşiţele păpuşii. Se uită la ele vreme îndelungată: habar n-avusese că în pieptul păpuşii pe care o purtase cu ea de când se ştia se afla o mărgea care prindea viaţă! Dar ce anume o făcuse să se aprindă aşa? Oare, se întreba Iris, faptul că suflase asupra ei? Sau faptul că o lustruise cu rochia? Scormoni cu degetele prin câlţi şi găsi perla. Când o scoase la lumină, observă că era încă aprinsă, deşi nu mai ardea atât de puternic. […]
Îndată ce suflă asupra ei, însă, mărgeaua se aprinse de parcă ar fi fost un tăciune în care sufli ca să aţâţi focul într-o noapte friguroasă.
Inima îi tresări în piept şi simţi furnicături brăzdându-i tot corpul. Ce-o însemna asta? Toată această întâmplare o făcea să se gândească la faptul că păpuşa părea să fie şi mai preţioasă decât crezuse. Mai mult, devenea acum din ce în ce mai important pentru ea să ştie de la cine primise păpuşa şi cine o avusese înaintea ei, pentru că trebuia să fie foarte veche. Însă, oricât de mult s-ar fi străduit, strângând din pleoape şi ţinând perla în palma dreaptă, nu putea să cheme acea amintire în faţa ochilor. Lui Iris îi plăceau misterele, dar parcă toate de până atunci fuseseră separate de ea – le putea privi, se putea minuna de ele şi, uneori, le putea descifra, dar nu păreau s-o afecteze în mod direct. De data asta însă misterul era atât de mare şi de profund, încât o tulbură, şi Iris simţi că făcea parte dintr-o taină mai mare decât ea. Nu doar vedea misterele. Devenise la rândul ei un mister.
Niciodată nu se gândise la ea în felul acesta”.
Flavius Ardelean-Bachmann, Miraculoasa viaţă secretă a lui Iris Cartier (fragment) *torsul: toracele;
Cel de-al doilea text este un fragment dintr-un articol publicat în Adevărul, în 2010:
Textul 2
“Au mai puţin păr în cap sau blană pe corp, mai puţină culoare în obraji sau câlţi în burtică. Pentru unii dintre noi, însă, jucăriile sunt la fel de frumoase şi la zeci de ani de când au fost primite cadou. Cei mai buni prieteni din copilărie nu îmbătrânesc. Chiar dacă nu mai sunt arătoase ca-n „tinereţe“, nu se mai joacă şi nu mai fac lecţii, jucăriile preferate îşi păstrează locul în casa şi-n viaţa adulţilor.
Cookie, Cristinel, Mitch şi Beny-Beny sunt cei patru „muschetari” ai copilăriei Cristinei Ionică. I-a primit când avea în jur de 7-8 ani şi i-au fost alături zi de zi, şi mai ales noapte de noapte în copilărie, când o ajutau să treacă peste teama de a dormi singură.
Cristinel, un clovn în costum maro peticit cu romburi dintr-un material portocaliu, cu o şapcă la fel de portocalie din care ieşeau cârlionţi negri din plastic, era cel mai înalt. Avea faţa rotunjoară, un nas mare şi roşu şi o lacrimă, tot roşie, pe unul dintre obraji. „A fost cumpărat dintr-o librărie – toate jucăriile erau cumpărate din librării –, şi, după ce mi-a fost pus în braţe, mama mi-a spus că prea curând nu o să mai văd altă păpuşă. Deja aveam prea multe”, povesteşte Cristina.
Mitch, o panteră roz primită de Crăciun, a fost botezat după personajul preferat al Cristinei din serialul momentului, Dallas. „Cum eram topită după Mitch, prietenul lui Lucy, m-am decis să-i acord onoarea şi să-l botez băgându-i vârful codiţei în oala de pe aragaz, în care se fierbea apa pentru o mămăligă.”
Iepuraşul Beny-Beny i-a fost partener de suferinţă Cristinei. Era mereu alături de ea când trebuia să meargă la programare la dentist. Şi-l aminteşte cu „obraji bucălaţi, limbă roşie şi urechi imense”. „De fiecare dată când eram pe scaunul de tortură, el şedea frumos în geanta mamei. Cum ieşeam din sală, abia aşteptam să-l iau în braţe”, povesteşte Cristina.
Cookie este iepuraşul care i-a fost cel mai bun prieten în copilărie. „Locuieşte” şi acum cu Cristina, care între timp a împlinit 27 de ani şi s-a căsătorit. Cookie, cel căruia îi împărtăşea toate secretele, era „visul oricărei fete – blond cu ochii albaştri”. Până în ziua în care sora ei i-a retezat cu foarfeca pletele. „În naivitatea mea, aşteptam chiar să-i crească părul. Mă gândeam noaptea cum să fac s-o tund pe soră-mea zero”, îşi aminteşte ea.
În adolescenţă, jucăriile au fost înlocuite cu postere cu trupa Backstreet Boys, idolii ei de atunci. A decis să pună păpuşile în şifonier, într-o pungă de plastic. Singurul care a rămas alături de ea şi după ce a plecat din casa părinţilor este Cookie. […]
De dragul lui, Cristina a făcut un blog, jucariile-copilariei.blogspot.com, la începutul lunii februarie, prin care şi-a propus să-i îndemne pe cât mai mulţi adulţi să pună mâna pe aparatul foto, să-şi pozeze jucăriile păstrate de când erau copii şi să i le trimită, însoţite de povestea lor. În weekend, l-a regăsit pe Cristinel acasă la părinţii ei. Despre Mitch a aflat că i l-a ros câinele, iar Beny- Beny a avut, probabil, aceeaşi soartă”.
Jucăriile, vraja copilăriei, fragment preluat de pe site-ul Adevarul
