Studiu: Durata medie a căsătoriilor care se finalizează cu divorț este de 8-9 ani. Psihologul Domnica Petrovai: România are cea mai scăzută durată a relației de cuplu, din Europa

Durata medie a căsătoriilor care se finalizează cu divorț, în România, este de 8-9 ani, rată care ne plasează pe ultimul loc în Europa. În Regatul Unit, spre exemplu, durata medie de viață a unei căsătorii care se finalizează cu divorț este de 11,7 ani. Concluziile aparțin unui studiu derulat de cercetătorii programului de intervenție comunitară Școala pentru Cuplu, fondat de psihoterapeutul Domnica Petrovai. „Avem cea mai scăzută durată a relației de cuplu din Europa”, a declarat pentru Edupedu.ro Petrovai, CEO al companiei Mind Education Health și coordonator al Strategiei Naționale de Sănătate Mentală a Copilului și Adolescentului din România.

“Este în primul rând un rezultat al experienței în familie alături de părinți și al experienței din școală, unde deseori ești sancționat, pedepsit fără să fii sprijinit să depui un efort punctual și înveți teama de eșec pe care o aplici și în relația de cuplu”, a explicat Domnica Petrovai, pentru Edupedu.ro. “Dacă ne uităm și istoric, noi suntem o țară în care supraviețuirea agrară a fost principalul nostru obiectiv și mai puțin relaxarea și accesul la resurse economice care să ne permită atenția față de relație”, a precizat Petrovai, care este psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamental.

Studiul „Provocările cuplurilor din România” a fost realizat în perioada octombrie 2020 – martie 2021 pe un eșantion de 1000 de participanți, ca parte a unui program pe fonduri europene.

Una dintre concluziile studiului este că durata medie a căsătoriilor la români, care se finalizează cu divorț, este de 8,9 ani, în cazul femeilor și de 9,5 ani, în rândul bărbaţilor, date culese în funcție de inițiatorul acțiunii de divorț. În România, la fiecare 4,6 căsătorii există un divorț, potrivit datelor Eurostat din 2017.

Durata medie de 8-9 ani a căsătoriilor din România este mult mai mică decât cele raportate în studiile internaționale de profil. Autorii cercetării precizează că între durata relației și satisfacția față de aceasta este o relație de tip U, adică scade după o perioadă de câțiva ani, dar, apoi, crește din nou. Cercetătorii de la Școala pentru Cuplu precizează că, în Europa, satisfacția maritală cea mai mare este în Portugalia, iar cea mai mică este în Bulgaria.

Cercetarea se raportează și la un amplu studiu internațional publicat în 2017 în revista de specialitate Frontiers in Psychology, care compară datele privind durata căsătoriilor din 33 de țări. Și atunci, România ocupa tot ultimul loc în Europa, cu cea mai mică durată a căsătoriilor (8,3 ani în 2017); singurele state cu rate mai mici decât ale României erau la acea vreme, dintre cele 33 studiate, China, India, Kenya (toate trei cu o medie de 7,6 ani a duratei medii a căsătoriilor încheiate cu divorț) și Uganda (8,2 ani).

La polul opus, durata cea mai mare a căsătoriilor este în Italia (24,6 ani), urmată de Elveția (21,7 ani), Portugalia (20,8 ani), Hong Kong (20,3 ani), Spania (19,4 ani), potrivit studiului internațional din 2017 „Marital Satisfaction, Sex, Age, Marriage Duration, Religion, Number of Children, Economic Status, Education, and Collectivistic Values: Data from 33 Countries”, citat de cercetarea de față.

Studiile și expertiza practică arată că divorțul poate fi prevenit. Toate cuplurile, după perioada de îndrăgostire, trec prin mai multe crize.  

Domnica Petrovai: Este în primul rând un rezultat al experienței în familie alături de părinți și al experienței din școală. Suntem o țară în care supraviețuirea agrară a fost principalul nostru obiectiv

Contactată de Edupedu.ro, Domnica Petrovai, psihoterapeut și fondator al Școlii pentru Cuplu, a explicat care sunt cauzele acestei rate a căsătoriilor finalizate prin divorț în România:

„Din păcate, ea reflectă lipsa de educație a cuplului și a relației de cuplu din România, pentru că dacă ne uităm și istoric noi suntem o țară în care supraviețuirea agrară a fost principalul nostru obiectiv și mai puțin relaxarea și accesul la resurse economice care să ne permită atenția față de relație. Preocuparea pentru relație este una mai recentă, dar marea majoritate a românilor încă sunt în etapa de a percepe iubirea ca fiind asociată cu îndrăgostirea, iar efortul pe care noi îl avem de depus pentru a menține iubirea este perceput mai degrabă ca indicator că nu ne iubim unul pe celălalt și că ar trebui să schimbăm.

Când apar conflicte între cei doi parteneri, suntem într-o etapă care este, de fapt, foarte valoroasă în reclădirea intimității, care are la bază un sentiment de siguranță și încredere ce implică un proces de maturizare a celor doi parteneri. Noi ne alegem partenerul și în funcție de nevoile noastre de dezvoltare, este motivul pentru care apar și certuri și frustrări, pentru că avem de vindecat nevoi emoționale din trecut. Dacă mie mi-a lipsit afecțiunea și aprecierea, o să aleg un partener care mă provoacă, care e mai critic, mai rece, mai distant, tocmai pentru a ne maturiza fiecare dintre noi. Cel care e mai rece are nevoie să fie mai afectuos, un partener care e critic are nevoie să învețe să se aprecieze în primul rând el pe el.

Cea mai valoroasă etapă este cea în care apar criticile, reproșurile, certurile, învinovățirea reciprocă de tipul: tu ești de vină, dacă tu te-ai schimba noi am fi fericiți! Ăsta este un mesaj pe care îl aud foarte des și, de fapt, e oportunitatea ca amândoi să ne maturizăm și să vindecăm răni din trecut din relația cu părinții și este o etapă care ne ajută să evoluăm.

Din păcate, noi ca români avem o toleranță scăzută la disconfort, ceea ce înseamnă și reziliență scăzută, pentru că venim cu o istorie în care nu ne-am asumat un efort și o contribuție, ci am așteptat ca alții să vină să ne rezolve problemele. Noi, cultural, avem încă mesajele de învinovățire a celorlalți sau de salvare pe care o așteptăm din partea celorlalți, fără să ne asumăm un efort de a deveni noi mai responsabili. Asta se vede foarte ușor în relații de cuplu: când apar certuri, nu cerem ajutor pentru că considerăm că partenerul e de vină, nu eu, deci trebuie să-l schimb.

Dacă cer ajutor, e ca și cum îmi asum că și eu sunt parte din problemă și că și eu pot face schimbări pentru ca relația să fie mult mai armonioasă și ca amândoi să ne simțim împliniți.

Este o etapă firească aceasta în care, după îndrăgostire, formăm un cuplu, apoi apar certurile care devin din ce în ce mai prezente și pentru că noi considerăm că el nu mă iubește, apar declarațiile de tipul: ‘poate nu am ales bine. Poate nu te-am iubit niciodată’. Și apoi nu ne asumăm efortul de a ne maturiza pentru a susține iubirea, nu pentru a rămâne la stadiul de îndrăgostire care e fără efort și fără responsabil. Suntem, din păcate, o cultură în care tinerii văd relațiile foarte defectuoase ale părinților lor și nu mai cred în iubire și căsnicie și amână momentul în care să-și asume o relație sau alții care, dimpotrivă, pentru că le-a lipsit foarte mult afecțiunea, apropierea, se căsătoresc foarte devreme, fără o educație, fără să știe ce înseamnă o relație sănătoasă de iubire și că ea are și această etapă foarte valoroasă prin care trecem cu toții, care nu ar trebui să ne înspăimânte sau să ne facă să renunțăm, ci dimpotrivă ar fi foarte valoros să ne-o asumăm și să depunem un efort.

Ideea este să nu renunți, ci să-ți salvezi căsnicia, ceea ce pentru tine înseamnă dezvoltarea ta personală. Dacă renunți, îți întărești ideea că celălalt este de vină și eu nu trebuie să fac niciun efort, ci doar să aleg bine.

Este în primul rând un rezultat al experienței în familie alături de părinți și al experienței din școală, unde deseori ești sancționat, pedepsit fără să fii sprijinit să depui un efort punctual și înveți teama de eșec pe care o aplici și în relația de cuplu. Foarte mulți spun: mi-e teamă că o să fiu rănit! În școală, copiii învață neputința: ești sancționat, uneori nici nu știi de ce, și nu ești susținut să îți dezvolți resurse emoționale mentale pentru a avea rezultate. Dacă un copil este de 5, el va rămâne de 5. Profesorul nu îi spune, și la fel se întâmplă și în cuplu: ok, acum ai dat-o în bară, dar cu efort și sprijin vei putea evolua.

Apoi sunt importante conflictele pe care le ai cu ceilalți. Copiii sunt lăsați să își rezolve conflictele singuri, dar copiii au nevoie de prezența și intervenția adultului pentru a învăța să-și asume responsabilitatea. Sau copilul vine la adult să găsească vinovatul și adultul face greșeala să găsească vinovatul, când ar trebui să îi sprijine pe amândoi să-și asume contribuțiile, pentru că relația dintre ambii copii a avut o dinamică ce a dus la acel conflict, iar ei trebuie să învețe și să aibă empatie. Pentru că se întâmplă, de exemplu, ca un copil să justifice că i-a spus altuia că ‘e prost’ din cauza X. Dar dacă adultul îmi dă dreptate, asta înseamnă că nu învăț care este impactul cuvintelor mele asupra celuilalt, practic nu învăț empatia. Asta se vede în relația cu partenerul: ‘mă răzbun pe tine pentru că am o justificare. Tu ai făcut ceva și eu sunt îndreptățită să fac așa’. Nu ne-a învățat nimeni să avem conversații dificile, fără să ne rănim și să dăm vina unul pe celălalt”.

Cum îți dai seama că traversezi o criză în relația de cuplu și ai nevoie de ajutorul unui specialist

• Apar certuri mai dese sau mai intense care lasă partenerii distanțați
• Unul sau ambii parteneri dau vina unul pe celălalt pentru problemele în cuplu
• Repararea relației și iertarea după momentele tensionate se întâmplă după o perioadă mai lungă de distanțare
• Frecvența vieții sexuale scade (o dată sau de câteva ori pe lună)
• A apărut o răceală fizică în relație (ex: partenerii nu se mai țin de mână, nu se mai sărută sau nu se îmbrățișează zilnic)
• Intervine sentimentul de singurătate sau partenerii simt că nevoile emoționale nu le mai sunt împlinite în relație
• A scăzut angajamentul față de relație și speranța în puterea de a depăși momentele dificile
• Momentele zilnice de conectare sunt din ce în ce mai rare
• Cei doi parteneri nu fac împreună activități plăcute (ex. plimbări, ieșiri în natură etc.)
• Unul sau ambii parteneri simt că nu mai au control asupra relației.

Autorii studiului „Provocările cuplurilor din România” notează că „există o abundență de studii care evidențiază că partenerii pot îmbogăți dinamica unui cuplu prin modelarea contextelor care favorizează exprimarea emoțiilor plăcute. Or, emoțiile plăcute, precum bucuria sau iubirea, contribuie la satisfacția față de relația de cuplu, pentru că facilitează dezvoltarea personală și construirea de noi resurse (Fredrickson, 2014)”.

Aspecte metodologice:

Studiul „Provocările cuplurilor din România” a fost realizat de Școala pentru Cuplu, în perioada octombrie 2020 – martie 2021, ca parte a proiectului „Programe de formare şi psiho-educaţionale bazate pe modele de prevenţie şi intervenţie inovative în sănătatea emoţională”, co-finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională, pentru Programul Operaţional Competitivitate (POC). 

Cercetarea cantitativă s-a derulat pe un eșantion de 1000 de participanți. Dintre acestea, 186 de persoane (18,6%) sunt bărbați și 814 femei, (81,4%), cu media de vârstă de 35.10 ani (abaterea standard = 6.94). Cei mai mulți dintre respondenți sunt căsătoriți (718 de persoane, reprezentând 71,8%), 235 (23,5%) sunt într-o relație, 16 persoane (1,6%) sunt recăsătorite, iar 9 persoane (0,9%) au un istoric de divorț. 

Referitor la durata relației actuale, media acesteia este de 10,02 ani (abaterea standard=6,80), iar durata medie a celei mai lungi relații pe care au avut-o respondenții a fost de 11,42 ani (abaterea standard = 7,57). Majoritatea respondenților (700, adică 70%) are copii, dintre care cei mai mulți au un copil (342, adică 34,2%).

Această cercetare este prima cercetare cantitativă, realizată la nivel național, care diagnostichează resursele și provocările cuplurilor din România.

Proiect de intervenție comunitară, Școala pentru Cuplu reunește 63 terapeuți la nivel național și dezvoltă, din 2020, programe bazate pe rezultate de cercetare (evidence-based) pentru cupluri și familii.

Alte rezultate ale studiului:

Din totalul de 1000 de participanți la studiu, 138 de persoane (13,8%) au apelat la terapie de cuplu, 640 (64%) nu au accesat niciodată astfel de servicii, iar un procent semnificativ, 222 de respondenți (22,2%), au luat în calcul această posibilitate, însă nu și-au dus intenția la bun sfârșit.

Deși terapia de cuplu are beneficii solide asupra relației de cuplu, studiile internaționale confirmă că puține cupluri apelează la sprijin de specialitate: doar 19% dintre cupluri solicită terapie de cuplu, iar dintre cele care se află în pragul divorțului, mai puțin de 40% lucrează cu un specialist în domeniu (Bradbury, T. N. & Bodenmann, G. (2020).

Majoritatea cuplurilor care apelează la terapia de cuplu susține că ar fi avut nevoie de sprijin mult mai devreme. Atunci când participanții la acest studiu au fost întrebați de ce nu au cerut ajutor de specialitate când au început primele provocări, cel mai frecvent invocat motiv a fost că au crezut că se vor descurca singuri (284 de persoane, adică 26,25%), spun autorii cercetării.

„Aceasta este o iluzie care blochează cuplurile să evolueze. Odată ce cuplul se confruntă cu o problemă sau cu o criză în relație, dinamica dintre cei doi parteneri va fi afectată și, prin urmare, le va fi dificil să depășească singuri momentele dificile, fără resurse și sprijin din exterior. Fiecare partener va accentua perspectiva lui și se va concentra, din ce în ce mai mult, pe ceea ce el/ea crede că are nevoie. Or, prin intermediul terapiei, cei doi încep să vadă perspectiva relației, pentru că, în orice cuplu, există trei perspective: cea a fiecărui partener și cea a relației. Terapia de cuplu așază perspectivele în așa fel, încât toate trei să capete ponderi echilibrate”, se arată în cadrul cercetării.

„Al doilea cel mai frecvent motiv invocat a fost că partenera/ul nu a vrut (182 de persoane, adică 16,82%), iar al treilea, că nu s-au gândit să apeleze la terapie de cuplu (108 persoane, adică 9,98%). Atunci când partenera/ul refuză terapia de cuplu, este binevenită terapia individuală. Practica arată că, de multe ori, atunci când unul dintre parteneri cere sprijin și începe să facă schimbări, acestea se vor reflecta și în dinamica cuplului și va ajuta și partenera/ul să se deschisă către terapia”, precizează autorii.

Niciunul dintre respondenți nu consideră că părinții au putere de decizie în viața lor de cuplu

O altă concluzie a cercetării privește rolul socrilor/părinților în relația de cuplu. Majoritatea respondenților (486, adică 48,6%) consideră că aceștia au rol de sfătuitori. Un număr de 204 de participanți la studiu (20%) susțin că părinții lor nu au nicio influență asupra relației de cuplu, iar alte 191 de persoane (19,1%) precizează că primesc, mai degrabă, un sprijin ocazional. 75 de respondenți (7,5%) au ales varianta „altele”, care include răspunsuri ca „părinții mei nu mai trăiesc” sau „au rolul de bunic pentru nepoți”, sau „avem grijă de ei”. Niciunul dintre respondenți nu consideră că părinții au putere de decizie în viața lor de cuplu, se arată în raport.

„Pe de altă parte, cercetarea calitativă despre resursele și provocările cu care se confruntă cuplurile din România, pe care am derulat-o anterior cercetării de față, a arătat că cele mai multe cupluri recunosc că nu au modele de relație și că relația de cuplu a părinților lor este, de multe ori, un model negativ. Aceste diferențe indică două aspecte: pe de o parte, nevoia cuplurilor de a căuta modele de relație, iar pe de altă parte, nevoia de a privi relațiile cu mai multă curiozitate și flexibilitate, și nu doar în evaluări globale, de tipul alb-negru. De exemplu, anumite cupluri pot fi modele pentru modul în care gestionează situațiile dificile, alte cupluri pot fi un exemplu pentru modul în care echilibrează nevoile relației de cuplu cu cele ale familiei, alte cupluri pot fi inspiraționale prin dedicarea față de relație”, notează autorii cercetării.

Studiile spun la unison că nu există relații de cuplu fără dificultăți, iar, de cele mai multe ori, ceea ce face diferența dintre un cuplu împlinit și unul nefericit este disponibilitatea de a recunoaște și a căuta soluții pentru rezolvarea problemelor în momentul în care acestea apar, subliniază cercetarea.

Ce fac cuplurile din România când trec printr-o criză în relație

„Nu prioritizăm evoluția relației de cuplu. Plasăm sursa fericirii în doi fie în afara relației, în aspecte precum consumul de experiențe, fie prea mult pe partener/ă (el/ ea trebuie să mă facă fericit/ă). Iubim adolescentin, suprapunem îndrăgostirea cu iubirea, ceea ce face dificilă integrarea tranzițiilor către celelalte etape ale unei relații. Avem nevoie să învățăm că satisfacția în relație este dată de contribuția și evoluția personală și depinde, în mare măsură, de înțelegerea etapelor unei relației și a modului în care ea poate evolua”, concluzionează raportul.

Ce influențează satisfacția în cuplu

1. Satisfacția emoțională (indice de corelație Pearson, r = .79**), de conectare emoțională a celor doi parteneri. Această relație a fost confirmată și de rezultatele analizei calitative, în care aceasta a fost una dintre temele principale.
2. Satisfacția sexuală (r = .68**)
3. Admirația pe care o oferă partenerul/a (r = .61**)
4. Convingerea că relația poate depăși orice dificultăți sau conflicte (r = .60**)
5. Angajamentul față de relație, de dorința de a contribui și a avea grijă de relația de cuplu (r = .55**)

„Viața sexuală este, pentru calitatea vieții de cuplu, esențială. Ea asigură, spun studiile, 20% din satisfacția față de relație atunci când cuplurile se află în etape cu grad mare de stabilitate. Însă atunci când viața sexuală este provocată de dificultăți (ex. absența vieții sexuale, disfuncții sexuale, infidelitate, sănătatea emoțională a unuia sau a ambilor parteneri etc.), acestea scad cu 80% satisfacția față de relație”, precizează studiul.