Modalitatea de organizare a sistemului de învățământ din România tinde să încurajeze ierarhizarea școlilor și, adesea, segregarea pe criterii economice, etnice sau de rezidență, bazându-se pe ierarhii puternice și pe concurență adesea aflate în opoziție cu un sistem incluziv ce urmărește interesul public de a asigura educație de calitate tuturor, scrie cercetătorul și profesorul Sebastian Țoc într-o analiză publicată de Fundația Friedrich Ebert (FES). Analiza face parte dintr-o serie de opt astfel de articole realizare de experți în campania „România în schimbare – Perspective pentru anul electoral 2024”.
„Ar fi dezirabile măsuri de creare a unui climat școlar mai puțin competitiv și bazat mai mult pe cooperare, arondarea străzilor și stabilirea de reguli de înscriere care să asigure diversitatea la nivel de școală și clasă, implicit evitarea grupării în funcție de nivel/abilități și a finanțării învățământului privat din bugetul public, accentul pe învățarea în grupuri mixte și pe transmiterea de competențe de nivel mediu, accentul pe evaluarea continuă și formativă care urmărește progresul elevilor, într-o mai mare măsură decât pe cea sumativă la finalul unui ciclu, formarea cadrelor didactice pentru a pune în practică un curriculum mai incluziv la nivelul clasei de elevi, renunțarea la ierarhizarea elevilor la liceu și școala profesională în funcție de examene cu miză mare, fiind preferabil un mix de criterii”, scrie autorul în concluzile analizei sale.
- Analiza a fost preluată de Edupedu.ro cu acordul autorului și al Fundației Friedrich Ebert.
- Sebastian Țoc este lector universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București și cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții din cadrul Academiei Române.
Redăm fragmente din analiza lui Sebastian Țoc – „Starea învățământului în România. O pledoarie pentru întărirea caracterului public și incluziv al educației”:
„Sistemul de învățământ din România este extrem de competitiv și bazat pe meritocrație, ceea ce contravine interesului public pentru că nu asigură egalitatea de șanse și de oportunități tuturor tinerilor, indiferent de venitul familiei, mediul de rezidență urban-rural, etnie și alte criterii socio-economice. Împărțirea informală în „școli bune” și „școli cu reputație proastă” este consecința acestei abordări elitiste și segregaționiste, contribuind la adâncirea inegalităților educaționale între elevi. Să privim mai îndeaproape cum funcționează acest sistem și în ce fel competiția între elevi și ierarhizarea școlilor servesc unei clase de mijloc, dar în același timp dăunează interesului public per ansamblu.
Modalitatea de organizare a sistemului de învățământ din România tinde să încurajeze ierarhizarea școlilor și, adesea, segregarea pe criterii economice, etnice sau de rezidență, bazându-se pe ierarhii puternice și pe concurență adesea aflate în opoziție cu un sistem incluziv ce urmărește interesul public de a asigura educație de calitate tuturor.
Un sistem public și incluziv de calitate se măsoară prin capacitatea acestuia de a transmite cel puțin competențele de bază aferente învățământului obligatoriu tuturor absolvenților. Acest lucru presupune niveluri reduse ale abandonului școlar/necontinuării educației și un nivel minim al competențelor la disciplinele fundamentale, precum și competențe civice, politice sau economice pentru un număr cât mai ridicat de elevi. În România, rezultatele sistemului de învățământ sunt mai degrabă opuse: rate ridicate de ieșire timpurie din învățământul obligatoriu și un număr mare de elevi, preponderent din medii dezavantajate, care nu au competențe de bază.
Ultimele examinări PISA aferente anului 2022 ilustrează o adâncire a inegalităților educaționale între elevii proveniți din familii cu statut socio-economic ridicat și cei din familii cu statut socio-economic scăzut, ultimii cu o probabilitate mare de a nu avea competențe de bază la matematică, citire și științe. Din păcate, discuțiile din jurul PISA se concentrează prea mult pe necesitatea îmbunătățirii infrastructurii, resurselor educaționale și umane în școlile din medii dezavantajate socio-economic și prea puțin pe un factor mai important: modalitatea în care segregarea socio-economică existentă în educație contribuie la perpetuarea și adâncirea inegalităților educaționale și sociale.
Cum înțelegem succesul școlar și din ce perspectivă?
Se discută destul de des despre faptul că în România funcționează în paralel cel puțin două sisteme de învățământ: în unul, școlile au rezultate medii și bune, iar în celălalt, rezultate slabe. Această categorisire a școlilor nu este contestată de nimeni, discuția axându-se cel mult pe cum ar putea fi sprijinite mai mult școlile neperformante. Performanța în sistem e asociată cu rezultatele elevilor care învață în prima categorie de instituții de învățământ, școlile performante fiind cele ce au ponderi mari ale elevilor care iau examene cu miză mare, evaluarea națională și bacalaureatul, un număr ridicat de note de 10 (fiecare școală poate să spună cu exactitate câte note de 10 a avut la examene în ultimii 5-10 ani), de olimpici naționali și internaționali sau de absolvenți care merg la universități în afara țării.
Cu alte cuvinte, performanța sistemului public de educație este înțeleasă și evaluată într-o logică elitistă care pleacă de la presupoziția că este necesar să atragem cei mai buni elevi într-o școală și să creăm un climat competitiv între ei, iar la final să îi premiem pe cei cu cele mai bune rezultate, premiere care nu se referă strict la premii și burse, ci și la accesul ulterior la unități de învățământ care istoric au o reputație bună.
La menținerea acestui tip de învățământ contribuie o viziune neoliberală despre educație, care se raportează la succesul școlar dintr-o perspectivă individualistă și puternic competitivă, indiferent dacă vorbim de elevi sau de școli. Adică înțelegem succesul școlar în logica elevului care reușește să aibă rezultate bune și a școlii care are un număr cât mai mare de elevi cu rezultate bune. Această viziune se manifestă, de exemplu, în ideile și acțiunile principalelor grupuri de interese din jurul educației: părinți, cadre didactice, experți în educație, reprezentanți ai școlilor private, asociații de elevi etc. Aceste grupuri recunosc (chiar dacă uneori cu jumătate de gură) că învățământul are probleme în a asigura egalitate de șanse sau că nu sprijină suficient elevii și cadrele didactice din școlile care deservesc zonele dezavantajate, însă rareori contestă regulile jocului, care se bazează în ultimă instanță pe aceeași abordare elitistă și meritocratică potrivit căreia competiția este forma legitimă de ierarhizare a elevilor. Chiar și cei care apreciază că, pentru a face competiția mai corectă, sunt necesare măsuri sociale și educaționale adiționale de sprijinire a celor fără resurse economice și familiale continuă să considere că logica competiției între indivizi rămâne de bază.
Un exemplu interesant îl întâlnim adesea la dezbaterile despre educație unde numeroase categorii de experți ajung să pună etichete de corect, incorect, firesc și nefiresc diverselor politici educaționale, uneori chiar din perspectiva de părinți. Îmi amintesc cum o dezbatere într-un grup de lucru despre evaluarea în învățământul preuniversitar, organizată în cadrul proiectului România Educată, s-a transformat rapid într-o dezbatere despre „incorectitudinea evaluării la nivelul clasei de elevi”, participanții exemplificând practica evaluării la clasele în care aveau copiii înscriși. Sau, mai recent, în contextul dezbaterii despre noua metodologie de acordare a burselor școlare (care de altfel are potențialul de a crește gradul de echitate educațională în contextul în care vor primi burse elevi mai diverși din punct de vedere socio-economic), a fost invocat exemplul propriului copilul care nu va mai lua bursă pentru că învață într-un colegiu național competitiv, spre deosebire de elevul dintr-un colegiu tehnic unde cea mai mare nota e 7, pentru ca la final să concluzioneze că „metodologia de acordare a burselor la nivel de clasă este incorectă și nedreaptă”. Cu alte cuvinte, deși erau invitați în calitate de experți în educație, argumentele utilizate au fost din perspectiva lor de părinți, care fac parte cel puțin din clasa de mijloc. Deși cauzele polarizării educației nu pot fi atribuite doar părinților din clasa de mijloc, aceștia au un rol. Adesea organizați în asociații de părinți, se simt îndreptățiți să sugereze cum ar trebui să arate sau să se schimbe educația, mai ales că se consideră un fel de clienți ai școlii în contextul în care, date fiind lipsurile generate de finanțarea precară de la bugetul public, ei au devenit cofinanțatori. Mai mult, odată cu trecerea la finanțarea per elev, unii părinți au dezvoltat comportamente ce au baze elitiste, adesea suprapuse peste unele rasiste, abilitiste și clasiste, și care se manifestă prin presiuni pe școală și profesori și pot culmina cu mutarea sau amenințarea cu retragerea a elevilor din școală și implicit pierderea finanțării. Propunerile de politici educaționale care încurajează ierarhizarea elevilor și a școlilor nu beneficiază de sprijin simbolic doar de la părinții din clasa de mijloc, ci și din partea cadrelor didactice mai vocale din colegiile naționale, a intelectualilor publici conservatori citați ca specialiști în educație și a grupurilor de interese care susțin diferite forme de privatizare a învățământului.
Această viziune răzbate deseori în dezbaterile privind politicile educaționale, în care se discută separat cum poate fi îmbunătățită performanța „școlilor bune”, răspunsul fiind de obicei că „prin selecția celor mai performanți elevi și profesori”, respectiv cum se pot îmbunătăți rezultatele școlilor care deservesc zone defavorizate din punct de vedere socio-economic, discuții purtate în numele „egalității de șanse”. Scopul este acela de a „premia meritocrația” prin note și uneori prin burse, adică pe elevii cu cele mai bune rezultate, indiferent de mediul familial și social din care provin. Rezultatul final al logicii ierarhizării școlilor și a selecției elevilor este că avem de facto un învățământ segregat după aproape toate criteriile: etnic, statut socio-economic al familiei, mediu de rezidență, dizabilități și performanțe. Astfel, elevii din clasele dezavantajate, din învățământul etichetat slab, „vor fi încurajați” să intre mai rapid pe piața muncii, iar cei din clasele privilegiate, din cel etichetat performant, să urmeze studii universitare și să ocupe poziții bine recompensate din structura ocupațională”.
Analiza integrală poate fi citită pe romania.fes.de