“Sunt foarte puține șanse ca eu să plec din țară. Dar mi-ar plăcea să găsesc argumente pentru care să-i țin pe copiii mei în țară, în loc să îi încurajez să plece”, scrie într-o scrisoare trimisă Edupedu.ro un părinte îngrijorat de perspectivele pe care copiii săi le au în țară. Într-o scurtă analiză care pornește de la opțiunile pe care tinerii le au în România, părintele care vrea să își păstreze identitatea sub anonimat spune că “singurul argument ca acești copii să rămână în țară ar fi, filosofic vorbind, ăsta: aici ai opțiuni limitate, deci potențial mai mare de a fi fericit”.
Scrisoarea integrală trimisă Edupedu.ro de către părintele care vrea să-și păstreze identitatea sub anonimat:
“Salut,
Sunt tatăl anonim care a scris aici și aici. Mi-am zis să scriu din nou, după ce am citit articolul acesta și informațiile de aici și aici. Din diverse motive sunt foarte puține șanse ca eu să plec din țară. Dar mi-ar plăcea să găsesc argumente pentru care să-i țin pe copiii mei în țară, în loc să îi încurajez să plece.
Când a picat Ceaușescu, eram copil. În copilăria mea, îmi imaginam că totul avea să fie imediat bine. În scurtă vreme, țin minte că un coleg a plecat în Vest, iar un altul compunea scrisori pretinzând că e cel plecat. Și ăsta al doilea, cel rămas acasă, scria tot felul de elucubrații, de genul că, acolo în străinătățurile lui, șireturile fosforescente, verzi si portocalii, cum se găseau și la noi, erau pe toate drumurile, nu doar pe ici pe colo, cum ar fi în târgul apărut peste noapte pe Barbu Văcărescu.
În vara lui 1990, după faza cu minerii, de care am auzit chit că eram copil, mi-am dat seama că lucrurile n-o să se schimbe chiar atât de repede. Că o să mai treacă un an-doi până va fi bine, chit că, deja, șireturile fosforescente erau pe toate drumurile, găseai și dozatoare TIC la orice colț de stradă.
Au trecut 30 de ani de atunci, iar lumea din jurul meu, aici în București, nu mai vorbesc despre cum e la țară sau prin țară, e undeva la sfert de drum față de cum îmi imaginam atunci, când mă bucuram că am scăpat de uniformă.
De ce am rămas eu în țară nu e subiectul discuției. Ce mă interesează pe mine: de ce să îmi țin copilul în țară, sau să îl încurajez să rămână, după momentul când va fi în măsură să aleagă?
Teoria spune că dacă n-ai opțiuni ești nefericit, dacă ai opțiuni limitate e ok, dacă ai prea multe ești din nou nefericit. Cam așa a fost în 1989, opțiunile viitoare, în mintea mea, erau nelimitate, au produs așteptări enorme și imposibil de îndeplinit.
Acum, dincolo de patriotism, datorii față de familie și neam și alte chestiuni care nu încălzesc pe nimeni altcineva decât pe părinți și bunici, nicicum pe copii, singurul argument ca acești copii să rămână în țară ar fi, filosofic vorbind, ăsta: aici ai opțiuni limitate, deci potențial mai mare de a fi fericit.
Adică nici opțiuni zero, ca în comunism, nici prea multe, ca în Occidentul care, în poveștile multora, ar fi plin de bețivi singuratici sau dependenți de Xanax.
Problema e că, urcând piramida lui Maslow, opțiunile în România nu sunt limitate, ci tind spre zero.
Nevoile fiziologice: ți le rezolvi, dar și pe acelea nu e neapărat ușor să le acoperi, dacă îți place natura și să trăiești la țară. Acolo, trebuie să muncești, să înfrunți birocrația pentru infrastructură minimă, dacă vrei să scapi de buda din curte. Pentru orășeni, asta iese din discuție, dar dat fiind că e suficient să ieși din oraș 10 km ca să dai de situația asta spune cât de aproape de bază suntem.
Nevoile de securitate: care securitate, dacă doar în spitale e penurie de doctori (mulți plecați afară), e plin de microbi și bacterii și alte orori și trec anii de la dezastre precum Colectiv fără să se întâmple nimic. Și care securitate, când persoane scutite politic de închisoare recidivează – hoți, tâlhari, criminali? Care securitate, când riști să te ia jandarmii că protestezi molcom la botul Girafei?
Nevoia de apartenență: Apartenență la ce? La școala plină de manele sau la cea unde n-ai timp de nimic, din cauza presiunii și a temelor pentru acasă? (vezi scrisoarea mea anterioară) Apartenența la familie? Anume la familia restrânsă, căci cea lărgită va fi, probabil, mai mult afară? Apartenența la comunitatea mea din bloc/cartier/urbe, plină de oameni care au ales să zacă sau să se agite ca broasca în apa care începe să fiarbă, pe când cei mai mulți dintre cei dinamici, activi, au aleg să plece? Apartenența la grupul de Facebook și Whatsapp pot să o asigur și din singurătatea străinătății.
Nevoia de stimă și recunoaștere: Da, orice om e plin de stimă până își bat toți joc de el în spital, la școala unde riscă să învețe după manuale corectate, la ANAF când are de depus vreo hârtie, că așa se face, sau după mai știu eu ce trăznaie de taxare a afacerilor. Dar, nu-i așa, mai bine fruntea satului… până află alții că ești fruntea satului și, prin vreo amnistie, ești trimis la locul tău.
Dezvoltarea personală: Aici da, știm cu toții că nevoia te face poet. Nu am înțeles niciodată de ce asta e în vârful piramidei lui Maslow, nu mult mai jos, deci nu intru în detalii.
Cam asta e țara pe care, dacă aș încerca să-i educ pe copii să rămână “acasă”, le-aș oferi-o, după 30 de ani de la căderea comunismului. Ce să le spun, că pentru ei am votat cum am votat, de câte ori au fost alegeri? Cu ce îi încălzește pe ei? De ce aș aștepta de la ei să se implice, să facă și să dreagă, să rămână fizic aici? La urma urmei, dacă vor să se implice, pot să o facă și de afară, trăim globalizat (încă).
Deci? Care ar fi argumentul să-i fac să rămână?”