Scriitorul și profesorul Radu Vancu: Totalitarismul este, printre alte lucruri, o încercare de a anula viitorul. Tocmai de asta e importantă arta, pentru că ne reimaginează viitorul, ne spune „ba nu, există un viitor al tău”

Arta este importantă pentru că ne reimaginează viitorul, ne spune „ba nu, există un viitor al tău”, în contextul în care totalitarismul a fost în secolul trecut și încă este, acolo unde există astfel de regimuri opresive, o încercare de a anula viitorul, spune scriitorul și profesorul Radu Vancu într-o emisiune la Radio România Cultural (RRC).

Radu Vancu a fost invitat pe 23 aprilie, de Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de autor, în emisiunea „Orașul vorbește”, moderată de Daria Ghiu, de la Radio România Cultural, unde a vorbit despre importanța artei și a încrederii în frumos ca posibilitate de trecere peste opresiuni, despre literatură în regimuri totalitare ca formă de supraviețuire și despre cum arta reprezintă, potrivit acestuia, încrederea în specie și în viitor.

„Totalitarismul este, printre alte lucruri, o încercare de a anula viitorul, de a anula senzația individuală că există un viitor. Într-un fel, tocmai de asta e importantă arta, pentru că ne reimaginează viitorul, ne spune « ba nu, există un viitor al tău. Dacă tu crezi în viitorul tău, poate că și el va crede în tine » (…). E una dintre superputerile artei, poate chiar superputerea ei esențială, cea de a crede că există un viitor pentru specie”, spune Vancu, poet, prozator si și traducător, conferențiar la Facultatea de Litere și Arte a Universității Lucian Blaga din Sibiu.

Scriitorul a atras atenția în intervenția pe care o redăm integral mai jos în articol asupra faptului că „de aproape opt decenii în Europa n-au mai existat războaie pe scara largă și frecvent ca până atunci. Și ne-am obișnuit, din păcate, cu gândul că aceasta e starea naturală și că pacea e un dat de la sine înțeles, care nu poate fi distrus și că războiul ține doar de trecutul speciei noastre. E o iluzie îngrozitoare asta, o vedem astăzi”.

Redăm intervenția completă la RRC mai jos:

„Moderator Daria Ghiu: Și, așa cum vă spuneam la începutul ediției de astăzi, celebrăm Ziua internațională a cărții și a drepturilor de Autor și ne-am gândit că pentru această zi, poate că unul dintre numele foarte potrivite cu asemenea ocazie este numele lui Radu Vancu, poet, prozator si și traducător, conferențiar la Facultatea de Litere și Arte a Universității Lucian Blaga din Sibiu. Radu Vancu, nominalizat cu volumul Kaddish la premiul Radio România Cultural, a câștigat aseară [n. red. 22 aprilie], în cadrul galei, premiul pentru cel mai bun volum de poezie, Kaddish, publicat de Casa de Editură Max Blecher. Vă invit să ascultați un dialog cu Radu Vancu, un interviu special pentru această Zi internațională a cărții despre literatură și politic, despre supraviețuire prin scris, dincolo de viață și de moarte, despre cartea ca memorie, ultimă care ne supraviețuiește nouă, ca ființe pasagere. Radu Vancu chiar acum, la « Orașul vorbește ». Bună dimineața, Radu.

Radu Vancu: Bună dimineața, mulțumesc pentru invitație.

Moderator Daria Ghiu: Și eu îți mulțumesc că ești din nou aici, alături de noi, la orașul vorbește. Îți amintești că am deschis noi emisiunile noastre din toamnă cu un dialog cu tine, atât despre poezie, relația dintre artă, literatură și război, dar și pace. Și am vorbit noi atunci și despre educație și literatură, cum ar trebui să se transforme literatura spusă pe băncile școli. Vorbim atât de liceu și școală în general. Deci am atins multe subiecte în toamna anului trecut. Tu ai deschis Festivalul Internațional de Literatură de la Odesa, care a avut loc în februarie, cu un discurs despre umanitate. « Singura umanitate care nu e o civilizație moartă e aceasta: o umanitate în care cuvintele nu trădează umanul ». Hai să pornim de aici această trădare a umanului care ar duce la o moarte, de fapt, la o îmbătrânire accelerată a umanității. Radu Vancu.

Radu Vancu: Războiul, totalitarismele, genocidul, toate formele de orare pe care le construim ne delocalizează sub raport uman, ne forțează să fugim din calea lor. Dacă reușim, cei mai norocoși fug, cei mai nenorocoși mor. Să ne plasăm altundeva, să ne exilăm. Felul în care folosim cuvintele noastre pentru a construi narațiuni militariste, narațiuni ostile umanului, totalitare, genocidare ș.a.m.d. ne exilează de fapt, din condiția noastră de oameni. Pe mine m-a frapat o observație atât de simplă și atât de auto-evidentă a lui Sloterdijk, din „,Mânie și timp”. El își construiește acea carte pe ideea că, de fapt, războiul a fost, istoric vorbind, însoțitorul speciei noastre, iar pacea a fost excepția. Noi am trăit permanent în stări de război pigmentate cu foarte mici oaze de pace. De asta și cultul păcii atât de marcat în toate culturile și civilizațiile.

Și acum, după al Doilea Război Mondial, în partea aceasta de lume am reușit să construim cea mai îndelungată perioadă de pace pe care a cunoscut-o umanitatea, aproape opt decenii. Sigur, să nu uităm de războaiele din Iugoslavia, de alte orori care s-au petrecut, dar, general vorbind, de aproape opt decenii în Europa n-au mai existat războaie pe scara largă și frecvent ca până atunci. Și ne-am obișnuit, din păcate, cu gândul că aceasta e starea naturală și că pacea e un dat de la sine înțeles, care nu poate fi distrus și că războiul ține doar de trecutul speciei noastre. E o iluzie îngrozitoare asta, o vedem astăzi. Există oameni care încă trăiesc în aceste narațiuni militariste, mă gândesc la Vladimir Putin acum, care încă au convingerea că numele unor idei politice, statale poți elimina oricâte alte state, națiuni, etnii, orice cantitate de umanitate vrei.

Amos Oz, într-un interviu pe care i l-a luat Magda Grădinaru în decembrie 2016, făcea observația asta că singurul lucru bun rezultat din ororile lui Hitler și Stalin e faptul că ne-au îngrozit atât de temeinic, atât de teribil încât am știut că pacea e singura noastră șansă de a ne reconstrui după oroarea celui de-al Doilea Război Mondial. Și am făcut tot ce putea pentru a ține la marginea construcțiilor noastre ideologice, politice, artistice, ideologiile urii.

Ori acum, zice Amos Oz, din păcate, acum – atunci însemnând 2016, dar se aplică și situație din 2024 – acum acest sindrom post-traumatic s-a disipat am uitat cât de distructiv poate să fie războiul și am început să retestăm ipotezele lui Hitler, lui Stalin. Asta face Vladimir Putin acum. Testează ipoteza Rusiei expandate, de la Petru cel Mare până la Stalin inclusiv și Putin, iată, s-a construit ideologia rusească.

Moderator: Dacă reconstruim această imaginație de fapt și de realitate a războiului și astăzi, așa cum am făcut-o și în urmă, cum spuneai tu cu 80 de ani, se rescrie și un anumit tip de literatură? Am putea spune asta? Dar cu instrumentele de astăzi. Ce se întâmplă cu literatura care apare în acest context, comparativ cu acea literatură de atunci, Radu Vancu.

Radu Vancu: Pe de o parte, există acest instinct al scriitorului, al jurnalistului de a folosi cuvintele pentru a depune mărturie. Știm asta și în al Doilea Război Mondial, și în primul și acum, în războiul din Ucraina. Foarte mulți scriitori și jurnaliști mărturisesc despre asta. Au simțit obligația de a scrie, de a depune mărturie. În poezie probabil că Paul Celan a teoretizat cel mai pregnant și impresionant această vocație a poetului, spune el. Dar eu cred că se aplică oricărui om care folosește cuvintele – de a fi martor. (…) Acum puțină vreme am citit o carte a lui Volodimir Rafaenko, scriitorul ucrainean care se afla în Bucea atunci când armatele rusești au intrat acolo și printr-un miracol a reușit să evadeze după vreo două săptămâni, mi se pare.

Și Marci Shore, marea istorică, ea împreună cu soțul ei Timothy Snider sunt probabil cel mai implicat cuplu de istoric la nivel mondial în cauza Ucrainei. Marci Shore l-a ajutat pe Rafaenko să publice această carte scrisă de la invazia rusă încoace. Și acolo Rafarenko spune că în momentul în care se afla la Bucea și în jur erau armatele ruse și el începea să afle scara ororii pe care o trăia Ucraina. Gândul lui era să scrie, chiar cu prețul de a fi ucis, chiar cu prețul de a evident, nu apuca să termini ceea ce vrei să scrii, dar a depune părticica ta de mărturie împotriva barbariei din jur. Pentru că, de fapt, asta e linia comună care unește.

Vor să scrie pentru a depune mărturie și, într-un fel, pentru a spune că specia, semenii în care se recunosc ei nu sunt aceștia care ucid, care îi ucid și pe ei, sau pe prietenii lor sau familia lor și specia e cea care a construit frumusețe și adevăr vreme de câteva mii de ani. Asta e specia cu care vor să se identifice ei și cu care cred că vreau să ne identificăm și noi. Nu cu Hitler, ci cu Celan, nu cu Putin și cu Victoria Melina, scriitoarea ucraineană ucisă anul trecut, într-o pizzerie din Cramatorsk. Asta e impulsul de a depune mărturie și de a arăta că specia nu e doar partea noastră de barbarie.

Moderatoare: Și te expui extraordinar. Riști foarte mult, nu?

Radu Vancu: Da, mai ales sunt cei care trăiesc în regimuri totalitare unde supravegherea e înfiorătoare. Riscul e uriaș, vedeți, poți să mori într-o închisoare, la Cercul Polar, poți să mori pe stradă împușcat, poți să fii torturat. Ca să schimbăm zona geografică, să ieșim din Rusia, să mergem în Turcia. Zeci de mii de profesori, jurnaliști, scriitori au ajuns în închisori doar în urma unor bănuieli oarecare, fără niciun fel de probă, și au fost torturați bestial acolo. Burhan Sermez a povestit cum tortura care i se aplica lui dura frecvent mai mult de ore. Se schimba tura, gardienii torționari, cei care aplicau tortura fizică, își schimbau tura. Și e ceva bestial și cumplit și cu toate astea oamenii simt nevoia să scrie. Chiar și acum Sermez, dacă tot l-am pomenit – el trăiește din anii 1990 încoace la Cambridge, unde predă literatură. A fost 10 ani persona non grata în Turcia.

A ajuns la Cambridge pentru că în urma torturii a intrat în comă. Și o asociație londoneză care încearcă să protejeze scriitori, jurnaliști de efectele torturii a reușit să-l transporte la Londra. A fost operat. Acolo i s-a salvat viața. A urmat un deceniu de exil și în cele din urmă i s-a dat dreptul de a se întoarce în Turcia. Și acum trăiește între Cambridge și Istanbul. Ei bine, la Cambridge, unde îi spune că e în afara oricărui pericol, din când în când găsește pe mașina din fața casei un cartuș nefolosit. Mesajul e clar: « chiar dacă tu trăiești aici, nu ești atât de departe de noi încât să nu putem ajunge la tine dacă vrem ». Riscurile pe care le traversează cei care își asumă dizidența uneori sau contestarea măsurilor unui regim sau voința pur și simplu de a depune mărturie sunt enorme și trebuie respectate cu atât mai mult.

Moderatoare: Nu pot să nu ajung și în acele mărturii din temnițele comuniste din spațiul românesc, atunci când, de fapt, nu ai pe ce să scrii. Nu ai acest suport, tocmai că ți se ia cu totul, dar devine totul un exercițiu cu propriul tău sine. Lucrezi cu tine, cu memoria, cu vocea interioară. Avem cazuri emblematice în literatura română de scriitori din temnițele comuniste, care scriu totul abia când ies închisoare. Dacă ne gândim acum, suntem în anii 1950, în România. E cumplit ce se întâmplă, nu? Și cred că-s importante aceste exerciții du-te – vino din prezent către trecut.

Radu Vancu: Da, închisorile comuniste românești nu au semănat cu închisorile comuniste din celelalte state ale blocului est european. Te gândești la faptul că Vaclav Havel putea să scrie, de exemplu, scrisori către Olga din închisoare. Adică avea acces la bibliotecă, la hârtie la… erau condiții omenești în care puteai să faci asta; în închisorile comuniste românești erau condiții de exterminare în care, știm din mărturii, că uneori uscau să câte o cojiță de săpună, prefăceau un praf, pentru că în praful respectiv puteai nota un cuvânt, chestii absolut emoționante. Lăsai un cuvânt la toaletă, să o numesc frumos, pe care îl putea vedea cel care venea după tine, putea citi praful acela, un cuvânt pe care l-ai scrijelit tu. Sau învățau prin codul Morse să comunice. Îți aduci aminte, există mărturii cu oameni plasați în carceră individuală și învățau codul morse și fără să știe cine e în celula vecină comunicau.

Nicolae Balotă povestește cum, dacă nu mă înșel, el preda franceză prin Morse vecinului de după zid, iar acela îl învăța, dacă nu mă înșel, rudimentele gramaticii ebraice poate greșesc, dar în orice caz asta era ce se întâmplă și erau compozițiile mentale pe care nu ți le puteau lua. Practicarea poeziei în interiorul propriului ca precitarea de versuri sau compunerea de versuri prin care s-a supraviețuit. Pe mine mă emoționează cumva volumele cu poezie din închisoare, pentru că, estetic vorbind, cele mai multe sunt slabe și ți se rupe inima. Dar a fi judecată estetic, pe de altă parte, cred că e o impietate. Acele poeme, așa stângace cum sunt ele, au salvat uneori oameni, sute de oameni, mii de oameni. Și atunci este oare adecvat să le judeci estetic?

În orice caz, m-am gândit la supraviețuirea prin literatură, să spunem, în închisorile românești, când am citit într-o carte a lui Marci Shore din 2017 despre Ucraina și despre Euromaidan, despre revoluția pro-europeană din Ucraina și despre Crimeea. Marci Shore s-a dus în Ucraina, a vorbit cu protestatari, politicieni, intelectuali, profesori, oameni obișnuiți de pe stradă și a scris această carte apărută la Editura Universității din ei, numită « Noaptea ucraineană », « The Ukrainian Night ». Și acolo apare cazul profesorului de liceu Evgheni Monarstirski, arestat de trupele pro-rusești, ale lui Ianukovici, președintele prorus refugiat acum la Moscova, e torturat, e bătut nopți la rând bestial.

Și omul, instinctiv, începe să recite poezie în interiorul minții lui pentru a supraviețui. Și povestește că nici nu știa că știa atât de multe poeme pe de rost. Instinctiv folosea acest material mental al frumuseții, al poeziei, pentru a supraviețui. Mi-am adus aminte și i-am spus și lui Marci Shore ș ea la rândul ei mi-a spus că a asociat cu alte experiențe similare pe care le cunoștea din alte regimuri totalitare, nu neapărat europene. Această recurgere la literatură, poezie, la toate resursele de frumusețe pe care le ai în interiorul tău pentru a supraviețui fizic.

Moderatoare: Și cât de frumos spui tu, că nici nu știa că știe atât de multe versuri. Ele sunt acolo. De-aia spuneam că sunt și exerciții cu propriul tău sine, nu, pe care nu îl cunoștea atât de bine. Asta mi se pare că devine o terapie interioară. Toată această izolare de lume, închidere, naște altceva în tine, o altă înțelegere a libertății. Totul se regândește, se reașază, nu?

Radu Vancu: Da, e foarte precis ce spui. Au găsit, fără să știe de multe ori că există în ei, într-adevăr, atâtea resurse de încredere înfrumusețe. Pentru mine, a te încrede în frumusețea și în adevărul construite de specie înseamnă de fapt a te încrede în specie. Eu cred că acesta e resortul moral care te duce acolo, resortul ultim. Ai nevoie să crezi înfrumuseța pe care au produs-o semenii tăi, ca să poți crede în continuare în ei. Că să să spui « Domnule, semenii mei nu sunt doar torționarul ăsta, nu sunt doar ideologul ăsta criminal. Nu sunt doar asasinii. Semenii mei sunt și sau mai ales de fapt cei care au produs această frumusețe », putem produce și asta. Emoționante sunt și acele povești în care frumusețe asta cumva ajunge și la semeni asasini.

Sunt câteva povești foarte puternice și una dintre ele e a lui Balotă, tot l-am pomenit din memoriile lui, în care ei, deținuții, povestesc cu voce scăzută « Idiotul » în celulă și n-aveau voie să vorbească. Era un regim de detenție în care nu trebuiau să comunice între ei. Erau pedepsiți dacă o făceau. Se dă ușa celulei, de perete și intră un gardian de care se temeau cel mai tare, cel care îi tortura cel mai cu cea mai mare plăcere și țipă « cine a vorbit? ». Balotă spune eu, gata să-și ia pedeapsa și bruta respectivă îi spune « auzi, spune o dată, se mărită sau nu cu Nastasia Filipovnaia, că mi se termină tura și trebuie să plec acasă ». Deci acea brută nu știa că există biblioteci din care ar putea afla singur sau librărie.

El nu avea această extensie culturală a existenței, dar fusese suficient de prins și de mișcat de repovestirea romanului lui Dostoievski încât să pună întrebarea și povestește tot Balotă că l-a ținut minte, i-a spus « ăla cu poveștile » și din când în când i se dădeau mici sarcini care erau de fapt premii: să iasă în curte, să măture zăpada, ceea ce poate că pare o sarcină neplăcută, dar pentru ei era un premiu extraordinar. Să ieși din celulă, vedeai cerul, vedeai copacii, aveai o jumătate de oră – o oră în care te mișcai singur cu tine, prin ceva ce semăna cu natura sau era o bucățică de natură. Deci frumusețea asta schimbă chiar și asasini. Asta într-un fel spune multe despre faptul că suntem justificați să avem încredere în frumusețea și în adevărul pe care le putem produce.

Moderatoare: Spui frumusețe, adevăr, ființă umană, asta mi se pare important. Vorbeam de această terapie cu tine, dar tu, ca individ, pare că nu mai ești important, iar tipul acesta de de context politic, de război, de închisoare, duce totul la un discurs extrem despre ființa umană. Se reduce totul la frumusețe, la adevăr, la om, la principiile umanității. Asta mi se pare extraordinar de fapt, asta rămâne. E foarte curat discursul care rămâne foarte simplu și cu atât mai complicat de fapt despre ființa umană, Radu Vancu.

Radu Vancu: Da, pe de o parte, asta e ce vrea regimul totalitar sau despotul militarist să-ți comunice, că tu nu mai contezi ca ființă umană, într-adevăr.

Moderatoare: Asta e fascinant, e un farmacon până la urmă, e ce vrea el. E otrava și, în același timp, de acolo poate veni și vindecarea într-un anumit sens.

Radu Vancu: Exact. Făcându-i cumva jocul în mod aparent, livrezi o frumusețe care îi atinge pe ceilalți și îi ajută să supraviețuiască. Și nu mai contezi tu într-adevăr. Ci contează cantitățile de speranță, frumusețe, adevăr, încredere în specie pe care le treci mai departe și care uneori ajută pe alții să supraviețuiască fizic. I-am citit recent și m-am mișcat foarte mult o poveste cu Robert Desnos cu două lucruri minunate pe care le-a făcut în Franța ocupată de naziști. În primul rând, el avea un job la radio ca și tine și la o revistă al cărei nume îmi scapă și și-a dat seama de singurătatea și anxietatea îngrozitoare a femeilor franceze cărora soții, fii, iubițiile le erau pe front și nu știau despre ei nimic și trăiau în această incertitudine și anxietate îngrozitoare.

Și atunci Desnos a dat anunț și la radio și la revista respectivă că el, care era într-adevăr un ocultist redutabil, își pune la dispoziție știința de interpret de vise pentru doamnele care vor să-i povestească vise, să trimită visele lor, oricât ar fi de chinuite, de îngrozitoare, de întunecate și el le va interpreta la radio unde s-au înscris la rubrica respectivă. Vreo două ani de zile a făcut asta și e impresionant să vezi că el reușea să găsească o fărâmiță de lumină, de speranță chiar și în cele mai întunecate vise. A făcut terapie, într-un fel și-a folosit cunoștințele, nu doar cele de ocultism și mai ales imaginația literară, arta lui de de scriitor și de constructor de interpretări, pentru a face terapie cu femeile aflate în suferință atunci în Franța. Și alt lucru impresionant e povestit de o martoră oculară. Știm doar prenumele, Odette.

Această doamnă Odette care pare-se că era jurnalistă a supraviețuit Holocaustului, fiind ea însă și în același lagăr în care s-a afla și Desnos la un moment dat și-a povestit următoarea întâmplare unei jurnaliste americane care a pus-o într-o carte. Povestea e așa: Desnos a fost arestat, nu era evreu, dar el făcea parte din rezistență și atunci a fost arestat ca membru al rezistenței, dus în trei lagăre. A fost în Auschwitz și în altul și în (…). În cele din urmă – nu știm în care lagăr s-a întâmplat asta -, au fost încărcați în camion câteva zeci de deținuți și duși la gazare. Știau toți unde merg, n-aveau niciun dubiu. Era o atmosferă foarte încărcată, nimeni nu vorbea, nici deținuții, nici soldații naziști care-i păzeau. Au ajuns cu camionul la locul în care trebuiau să fie descărcați și duși spre camere de gazare.

Și acolo s-a format o coadă. Probabil era ceva birocratic, trebuiau nu știu exact ce, dar era o coadă și, în acea tăcere, Desnos s-a dus la primul de la coadă și a zis « întinde, te rog, palma » și omul i-a întins palma și Desnos în tăcerea aceea a început să-i ghicească: « uau, ai o linie a vieții extraordinar de lungă », i-a spus « vei trăi mult, vei avea trei copii, bravo ». Sigur că cel de la coadă se uita la el ca la un dement. I-a cerut palma celui de-al doilea și i-a ghicit și lui de asemenea o viață lungă și prosperă. Până la urmă au început să-i întindă mâna din proprie inițiativă și starea de spirit s-a schimbat radical. Au început să vorbească, să exulte, să-și facă planuri de viață, încât spune Odette supraviețuitoarea că pur și simplu nu i-au mai putut executa naziștii, i-au încărcat la loc în camion și i-au întors în barăci.

El a murit în cele din urmă repede după eliberare de tifos. Dar el a supraviețuit propriu-zis Holocaustului și cu siguranță și o mare parte dintre colegii lui de camion care trebuiau să fie gazați în acea zi au supraviețuit tot datorită imaginației literare debordante, creativității, nevoii lui de a consola într-o situație în care consolarea era imposibilă. Asta pentru mine e tot o poveste despre faptul că uneori, prea rar, dacă tu ai puterea de a crede în frumusețe, în speranță, în bunătate, în nevoia de a consola chiar și când consolarea pare imposibilă, frumusețea va lucra pentru tine și uneori va salva inclusiv fizic. Ca în cazul ăsta.

Moderatoare: Povestea asta e cutremurătoare, despre linia vieții care îți arată altceva decât acea coadă pentru dispariție. E această raportare cu totul altfel la timp, pentru că timpul tău este zero. Nu știi ce se va mai întâmpla nici peste o oră, darămite mâine. Pe de altă parte, în momentul în care scrii, faci asemenea gesturi. De fapt, te raportezi extraordinar la timp, la un viitor pe care nu îl cunoști, dar proiectezi o imagine a unui viitor. Într-un soi de tablou supra-realist.

Radu Vancu: S-a produs observația asta despre totalitarism. Matei Călinescu a făcut-o explicit. Totalitarismul este, printre alte lucruri, o încercare de a anula viitorul, de a anula senzația individuală că există un viitor. Într-un fel, tocmai de asta e importantă arta, pentru că ne re-imaginează viitorul, ne spune « ba nu, există un viitor al tău. Dacă tu crezi în viitorul tău, poate că și el va crede în tine », așa cum Desnos a crezut atunci în viitorul lui și al colegilor lui. Și atunci, până la urmă, acel viitor a existat. E una dintre superputerile artei, poate chiar superputerea ei esențială, cea de a crede că există un viitor pentru specie.

De aici a venit și nevoia oamenilor din… mă gândesc acum la la Holocaust, nevoia oamenilor de a depune mărturie, nevoia lui Celan de a depune mărturie (…) de a depune mărturie că există un viitor, cum spunea și Sebastian în jurnalul lui, notând un speech antisemit a lui Eliade, al prietenului său cel mai bun. Zice « dacă notez lucrurile astea aici », spune Sebastian, « nu e pentru a îl denunța pe Mircea, ci sperând că peste 5 ani, peste 10 ani, când toate astea vor fi trecut, îi voi putea arăta ce a spus și lui îi va fi foarte rușine ». Deci era pe lângă umanitarism extraordinar al lui Sebastian și o reprezentare a viitorului: peste 5 ani astea vor trece, peste 10 ani astea vor trece și vom avea un viitor în care vom putea redeveni oameni.

E cum a spus un Episcop Atanasie, când Roma cădea sub barbari. Și el scrie « Nubecula est, cito transibit »: « E un norișor, va trece repede ». Tot o imaginare a viitorului este, de fapt, că oricât de oribile sunt lucrurile din jur, există un viitor și tu trebuie să acționezi ca și când acel viitor deja se se pune în operă. De pildă, Germania a avut un viitor după al Doilea Război Mondial, pentru că a crezut că poate redeveni democratică și filo-umană, nu antidemocratică și anti-umană cum a fost în nazism. Pentru asta a fost nevoită să-și admită propria culpă istorică. A făcut niște exerciții vreme de șapte-opt decenii, încă le face pentru a-și admite vinovăția îngrozitoare în fața istoriei. Și a o exorciza și a o răscumpăra. Și a demonstrat că a înțeles ce era de înțeles din propria vinovăție. Și a avut un viitor.

După ce Rusia va pierde războiul din Ucraina mă tem că nu vom avea o elită politică, socială, culturală, intelectuală care să pună în practică același fel de admitere a propriei vinovăției istorice. Nu văd pe nimeni în Rusia care să facă asta. Și, din păcate, asta înseamnă că Rusia nu va avea viitor. Sau viitorul ei nu va fi alături de Europa, ci alături de noii ei aliați, China, Coreea de Nord, de lumea către care s-a orientat și care e antidemocratică și anti-umană. Nu există niciun respect pentru viața umană în Coreea de Nord, în China sau în Rusia. Din păcate, într-un fel, totalitarismul rusesc pare aș fi atinsdin punctul ăsta de vedere, scopul, Rusia nu-și mai poate reprezenta propriul viitor.

Moderator: Radu Vancu, îți mulțumesc mult pentru dialogul nostru”.