Școala finlandeză versus “Școala bună” din România (II) – Mircea Bertea

Motto: Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat. (Mihai Eminescu)

Am prezentat în partea I a acestui articol ce înseamnă școala în Finlanda, țară-etalon în lume în ceea ce privește nivelul și calitatea învățământului, ”model” asumat de învățământul românesc în ultimii ani, cu sublinierea că în Finlanda nu se vorbește de școli bune și de școli mai puțin bune/slabe, pentru că efectiv nu există şcoli slabe şi/sau școli bune. Părinții știu că oriunde îşi dau copilul acesta va beneficia de aceeaşi calitate a educaţiei, pentru că acest sistem educaţional de succes acordă un statut important profesorului, finlandezii având în sânge cultura și respectul profund pentru educație.

Școala finlandeză: standarde de calitate

Am mai putea afla din lege că îndeplinirea acestor standarde de calitate este obligatorie pentru fiecare unitate de învățământ, indiferent de aria geografică unde se află, de numărul sau de structura/componența claselor de elevi și că verificarea îndeplinirii acestor standarde se face prin evaluare internă și externă, anuală prima și o dată la cinci ani a doua.

Evaluarea internă este asigurată prin înființarea și funcționarea obligatorie în fiecare unitate de învățământ cu personalitate juridică a unei stufoase și redundante comisii de asigurare a calității cu regulament propriu, în componența căreia intră, pe lângă reprezentanții școlii, aproape toată ”societatea civilă”!

Pentru evaluarea externă a calității educației au fost înființate, prin OUG 75/2005, Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior (ARACIS) și Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP), organisme ideale ca intenție declarată, repede însă prinse în plasa deasă a binecunoscutei birocrații românești.

Tehnic vorbind, asigurarea calității educației este realizată printr-un ansamblu de acțiuni de dezvoltare a capacității instituționale de elaborare, planificare şi implementare de programe de studiu, prin care se formează și consolidează încrederea beneficiarilor că organizația furnizoare de educație îndeplinește standardele de calitate, altfel spus, asigurarea calității exprimă capacitatea unei organizații furnizoare de a oferi programe de educație în conformitate cu standardele anunțate. Conform legii, calitatea educației reprezintă o prioritate permanentă pentru fiecare organizație furnizoare de educație, precum şi pentru angajații acesteia, fiind un criteriu fundamental de finanțare din surse publice a educației. Furnizorii de educație trebuie să-și proiecteze, organizeze și să-și desfășoare activitatea astfel încât, prin calitatea activității lor, să-și asigure încrederea beneficiarilor primari și secundari ai educației, iar învățământul să se afirme cu adevărat ca un bun public. Tot prin lege, politicile de asigurare a calității educației din România sunt permanent corelate cu acțiunile promovate la nivel internațional.

Învățământul – prioritate națională?

Putem afirma cu satisfacție și uimire: Grozave legi, din moment ce consideră învățământul prioritate națională și obligă toate școlile la condiții de calitate standardizată! Cu atât mai mult cu cât știm că legile trebuie și sunt respectate, nu? În litera și spiritul lor! La legi și hârtii îi batem categoric pe finlandezi. Păcat că nu le cunosc și nu le aplică și ei, ce învățământ super grozav ar putea avea cu legile și ajutorul nostru birocratic…! Sunt convins că mă credeți pe cuvânt!

Poate că ar trebui să asigur cititorii că rândurile de mai sus nu sunt o compunere literară anticipativă despre cum “văd” eu definirea legală a școlii bune în România, ci prezentarea unor pasaje și idei despre școala românească de calitate azi din două legi fundamentale în vigoare ale domeniului.

Știu, veți spune că e, totuși, o compunere și nu o realitate, din moment ce nici în cataloage și nici în carnetele elevilor nu se face nicio referire la standardele de calitate, la standarde de referință, la domenii, subdomenii, indicatori și descriptori, din moment ce premierea acestora nu are nicio legătură cu ceea ce se prevede în Legea 87/2006 și, cu atât mai mult, nici examenele naționale. Mai știu și că reprezentanții ARACIS și ARACIP ar putea obiectiva că aceste instituții nu evaluează elevi și profesori, ci furnizorii de educație, respectiv universități/instituții de învățământ superior, licee, școli profesionale, gimnazii, școli primare și grădinițe și că nu au treabă cu notele, cataloagele, carnetele de elev sau cu examenele… Ceea ce nu-i chiar așa!

Ar mai fi multe de spus/scris aici, realitatea obligându-ne să recunoaștem că școala de calitate în viziune ARACIS și ARACIP nu este întotdeauna și o școală bună în viziune MEN, inspectorate, părinți, bunici, elevi. Aceasta pentru că, în realitatea școlară de la noi, “calitate” înseamnă competiție acerbă, rezultate, note mari, rată înaltă de promovabilitate la evaluarea națională și la BAC, clasamente locale, regionale și naționale, orgoliu, mândrie și prejudecăți nenumărate…

Pentru omul obișnuit, care nu cunoaște nici Legea educației și nici pe cea a calității educației, școala bună este aceea la care a învățat și el sau părinții lui (școala ca blazon al nostru) și/sau școala despre care a auzit/știe că asigură elevului înscris/reușit aici succesul la anumite materii și, cu deosebire, succesul garantat la examene.

În ciuda acestor “performanțe” enunțate mai sus și care pot fi reale, știm cu toții că acest tip de școală nu este o școală cu adevărat bună. Este doar o școală privilegiată, școala care selectează cei mai buni elevi, cei mai mulți meditați în particular încă din clasele mici, elevi cu părinți cu posibilități materiale peste medie, care vor continua să-și mediteze copiii, susținerea în particular a elevilor constituind principala sursă și resursă de succes al elevilor, succes pe care acest tip de școală de elită îl confiscă cu aroganță, fie prin puterea blazonului și a tradiției, fie prin a închide ochii la snobismul și ambiția unor părinți ce vor să intre prin copiii lor în high life-ul urbei. A se vedea în acest sens liceele și colegiile din țară la care ultimele medii de admitere la clasa a IX-a de liceu au fost peste 9,50 (chiar 9,91 la Craiova!!!)! O simplă analiză poate evidenția faptul că majoritatea elevilor din clasele a IX-a de la aceste licee/colegii provin de la alte școli. Prin urmare, ele culeg roadele altor școli și ale altor profesori/părinți, pentru ca, la absolvirea liceului și la examenul de bacalaureat, aceștia să obțină (cu mici excepții) medii mai mici decât media lor de intrare la liceu. Trageți singuri concluziile și poate veți recunoaște că aceste școli care se bucură de o largă popularitate, fiind considerate foarte bune, nu sunt în realitate bune. Sunt doar școli care beneficiază de elevi foarte buni, cu părinți dispuși și cu posibilități de a-i sprijini consistent și în continuare în particular (o școală bună doar ca școală de acasă).

Îndrăznim să credem și să afirmăm că adevărata școală bună de la noi este aceea la care vin elevi modești ca pregătire și statut social, elevi care n-au beneficiat de și nici nu aleargă după meditații plătite, dar care sunt dornici să învețe și să știe, școala la care elevii vin cu plăcere, școala care face ce trebuie și cum trebuie pentru ca elevii să progreseze, să se dezvolte, să se împlinească. Sunt convins că mulți dintre dumneavoastră cunoașteți astfel de școli, poate chiar aveți acolo copii/elevi. Licee sau colegii cu elevi care, de la media 8 la admitere în clasa a IX-a, ajung olimpici, iar la bacalaureat obțin medii de 9 și, uneori, chiar 10 curat. Școli în care se învață “ca și cum ai respira”, după cum afirma un elev de-al nostru la festivitatea de absolvire a claselor a XII-a. Școli cu adevărat bune și nu prioritar “fabrică” de rezultate, cu dascăli de vocație, iubiți de elevii pe care nu-i “meditează” acasă, pe bani, ci voluntar, la școală, după orele de curs și nu de puține ori și în zilele libere de sâmbătă. Căci, da, mai există în România și astfel de școli, uneori anonime, cu rezultate foarte bune, școli care mai iau sub aripa lor și câte una-două școli din zone defavorizate din mediul rural și le ajută să se dezvolte. Așa se întâmplă în județul Cluj și la colegiul pe care-l conduc și poate așa se explică și succesul constant al județului nostru, cel mai performant/printre cele mai performante în ultimii ani pe țară, dacă ținem cont de rezultatele obținute de elevii clujeni la evaluarea națională și la bacalaureat.

Ce înseamnă o școală bună?

Așadar, școala bună este aceea în care elevii vin și învață din plăcere la școală și nu după-amiezile în meditații plătite, în care elevii progresează și se dezvoltă personal cu adevărat, o școală care formează oameni adevărați, învățându-i cum să învețe. Ceea ce vor trebui apoi să facă și va trebui să facem cu toții în această imprevizibilă societate și economie a cunoașterii.

Post scriptum: Încerc să-mi închipui că am fi pentru o clipă în Japonia, țară cu un învățământ foarte performant, unde profesorii se schimbă din când în când între școli, și că profesorii din școlile și licee aparent modeste din România vor fi mutați la școlile și liceele “de fițe” și vor lucra cu elevii excepționali de acolo, în timp ce profesorii din aceste licee “de top” să fie obligați (măcar un an) să predea la un liceu industrial, unde se intră cu medii sub 5!

Ce ziceți, doamnelor și domnilor profesori și directori, încercăm un asemenea experiment?!