Lansat aproape ca un proiect de țară, România educată își anunță falimentul în plină pandemie, iar când spun faliment mă refer și la decizia de a amâna creșterea salarială pentru profesori care era prognozată pentru 1 septembrie 2020. Fiecare familie electorală a alocat educației procente rizibile din buget, făcând-o să semene cu ruda săracă de la țară care trebuie să se mulțumească cu mărul mic sau nimic. Educația eficientă, la fel ca democrația, costă. La fiecare discurs electoral, se bat în piept cu cărămida patriotismului și cum ar trebui el inoculat tinerelor generații, dar ei nu ar da la schimb rachetele Patriot nici măcar pentru niște table cu marker.
La ce bun avem un președinte profesor care a pus în discuție un subiect foarte delicat, România educată, dacă guvernul pe care îl creditează mereu cu bune intenții compară creșterile salariale din învățământ cu nechibzuința unei familii care când nu are bani de mâncare își cumpără bautură? De ce ne așteptăm de la astfel de maidan electoral să priceapă nevoile elevilor și ale profesorilor? Și nu știu cât mai trebuie să batem monedă pe tarele istorice ale comunismului, pentru că avem în funcții cheie oameni tineri care nu au fost viciați de corupția endemică de dinainte de 1989.
Și de ce îmi era teamă s-a întâmplat: reacția sindicatelor care au amenințat că vor bloca anul școlar. În primul rând, nu puteți bloca ceva despre care nu știți ce va fi, cum va fi sau dacă va fi. Ce o să facem? Nu mai mergem să semnăm condica și nu mai facem zoom? În al doilea rând, din războiul ăsta nu pierd decât copiii care oricum numai școală nu au făcut în ultimele luni, iar oricât de mult le place vacanța, unora le-ar fi plăcut și școala. Asta este tot ce poate să facă sindicatul? Să amenințe cu blocarea anului școlar? Câți ați refuzat vreun curs de formare despre care știați că e inutil și că vă insulta inteligența?
Nu avem o cultură a protestului justificat, le facem pentru că trebuie făcute și să nu se supere cineva. Și fiind slabi alegem să dăm tot în cei mai slabi, elevii, pentru că ei nu au putere de decizie. Ei sunt beneficiarii tuturor deciziilor și depozitarii frustrărilor noastre, ale profesorilor, care din neputință, neștiință sau orice altceva alegem să refulăm în clasă. De fiecare dată când sindicatul din învățământ a simțit că e rost de pericol a șantajat emoțional cu boicotarea anului școlar. Noi nu suntem în stare să respingem dosarul cu șină, despre ce idealuri mai nobile ar avea rost să ne entuziasmăm? Ne lipsește simțul disidenței în fața absurdului oficial, cel de la vârf.
Suntem o categorie cu care au încercat și unii și alții să fie amabili pentru că suntem mulți și voturile se mai și numără. Unii ne-au crescut salariile, iar alții nu le-au tăiat atunci când foarte mulți își pierdeau locurile de muncă. Pentru asta noi ar trebui să nu ne revoltăm niciodată sau să nu sesizăm derapajele decizionale. Dar disprețul e de fond și fiecare guvernare a avut grijă să arate asta.
Până să ne mai întristăm din cauza banilor, să nu uităm că școala are deocamdată arhitectura unui semafor: scenariul verde, galben și roșu și cam atât. România educată vrea înapoi la școală cu orice preț, prețul vieții inclusiv.
_________________________________________________________________________________________________
Despre autor:
Roxana Rusin este profesor de istorie la Liceul Teoretic Nichita Stănescu din București.
Predau istorie de 5 ani aproape, iar dacă la început aveam revolta tânărului justițiar, acum încerc să capăt luciditatea maturității și să-mi antrenez simțul măsurii. Uneori îmi iese, alteori doar am vrut. E prematur să spun că am o carieră în domeniul acesta, dar cel puțin am văzut realitatea și din interior. Nu pornesc de la ideea că elevul trebuie să rețină de la mine doar conținuturile prevăzute de programă, ci că după ce ne-am întâlnit se mai gândește la ceea ce am vorbit; rezultatele se văd mai bine în timp. Am simțul umorului pentru că râsul ne-a cam rămas singura formă de protest în fața lucrurilor pe care oricum nu le putem schimba.