Peste 500.000 de refugiați au intrat în România de la începutul războiului, majoritatea femei și copii. Cei mai mulți în tranzit. Alungați de război, cu câte o valiză și câteva lucruri, unii nu se vor mai întoarce niciodată, scrie jurnalistul Cătălin Suciu, într-un reportaj publicat de G4Media.ro.
“În urmă cu câteva săptămâni ne-ar fi luat mințile orice nimic”, spune Olga, o femeie de 45 de ani cu trei copii, veniți toți din Harkov. „Întârzierea unui Bolt la comandă, mâncarea rece dintr-un restaurant, un nasture rupt la palton sau frigul de afară. Uitam să ne salutăm între noi. Eram invidioși, eram îndestulați. Aveam social-media, aveam click-uri de dat, ședințe de ținut, plimbări de făcut, cărări de urcat. Infinite capricii. Nu știam să prețuim și nu știm să prețuim fiecare moment la adevărata sa valoare, până când nu vin nenorocirile. Acum nu mai avem nimic. Nici țară, nici casă, nici familie. Au rămas doar ruinele. Iar unii nu se mai pot întoarce nici acolo”.
În fiecare dimineață ei se trezesc cu imaginea ultimei zile. Cu lucrurile „mici” care până mai ieri erau atât de neimportante, dar care, acum, sunt neprețuite. Cu un album cu fotografii, cu o jucărie de pluș primită la ultima aniversare sau cu cana preferată.
Acum, în fiecare noapte visează cum se întorc la blocul lor, „acasă”, la liftul care se strică o dată la două zile și sunt nevoiți să urce până la etajul șaptelea din districtul Pecherskyil din Kiev, din apropierea Pieței Independenței. Kievul a ajuns între timp o umbră ce păstrează doar amintiri. Nu știu cât va trebui să treacă până când vor putea spune din nou „acasă”.