Psihoterapeutul Radu Tănase a vorbit la emisiunea Educația la putere de la TVR 2 despre presiunea pe care o resimt părinții din partea societății: „Foarte mulți părinți cu care lucrez resimt presiunea în ceea ce privește performanța și randamentul copilului lor ca proba de netăgăduit a succesului sau a eșecului lor, când, de fapt, nu este nici succesul și nici eșecul părintelui.”
Acesta a explicat ce se află în spatele deciziei părinților de a adopta un model autoritar sau permisiv de parenting. Psihoterapeutul a precizat că „stilul autoritar este păgubos nu prin faptul că este autoritar, ci este păgubos prin faptul că el adoptă o atitudine unilaterală față de copil, lipsindu-i acea parte de căldură”.
Radu Tănase: „Eu nu vreau nici să blamăm părinții care rămân în retorica parentingului autoritar, nici părinții care se duc într-o zonă de permisivitate în care totul este permis, ci să înțelegem că măsurile pe care fiecare părintele ia sunt particularizate experienței sale de viață, cum spunea și colega mea, dar, mai mult decât atât, sunt și răspunsul percepției presiunii societății asupra randamentului său ca părinte.
Foarte mulți părinți cu care lucrez resimt presiunea în ceea ce privește performanța și randamentul copilului lor ca proba de netăgăduit a succesului sau a eșecului lor, când, de fapt, nu este nici succesul și nici eșecul părintelui. Este succesul sau eșecul copilului, copilul având dreptul și la succes, și la eșec, cu ghidarea părintelui, cu ghidarea specialiștilor din zona de educație, cu ghidarea specialiștilor din zona de psihologie. Dar, de prea multe ori, ce întâlnesc eu este un fatalism al eșuării copilului: „s-a ratat copilul”, „nu a performat copilul”.
Moderatoare: Se teme orice părinte ca copilul să nu-și rateze viitorul.
Radu Tănase: Da, înțeleg temerea aceasta, însă nu există o garanție la capătul presiunii pe care părintele o exercită în plus față de copil. Mă întorc la ce spunea colega mea. Stilul autoritar este păgubos nu prin faptul că este autoritar, ci este păgubos prin faptul că el adoptă o atitudine unilaterală față de copil, lipsindu-i acea parte de căldură. Combinația ideală – putem s-o numim de parenting – ar fi între autoritate și căldură. (…) Mai avem – haideți să-l denumim cum l-au denumit mai mulți specialiști – un stil democratic, dacă vreți să-i spunem, care nu înseamnă „egalitarian”. Asta e o altă perspectivă. Părintele care este egalul copilului, care este partenerul copilului, care este coechipierul copilului, părinții care vor să fie prieteni cu copiii lor. Rolul lui nu este să fie prieten cu copilul său.