Profesorul Florin Popovici: Ce fac eu, cu drag, de Ziua Educației când, independent de voința mea, trebuie să stau acasă…

Nu știu alții cum sunt, dar eu știu ce vreau să fac de ziua educației, atunci când, independent de voința mea, trebuie să stau acasă…

Cu siguranță că nu sunt singurul profesor de pe surprinzătoarele noastre meleaguri danubiano-pontice căruia i-au ajuns la urechi replici interogative de tipul: „Dar de ce voi, profesorii, stați acasă de ziua educației?”, „De ce nu sunteți la catedră, ca să aniversați cum se cuvine, prin muncă, ziua voastră, a educatorilor?”, „De ce lipsiți tocmai acum, într-o astfel de zi importantă, din tranșeele educației școlare?” Ce-i drept, ultima întrebare nu a ajuns la urechile mele, însă expresia, oricât de belicoasă, a erupt pur și simplu de pe cărările propriului gând: „tranșeele educației școlare…”). Mărturisesc că, atunci când nu izvorâsc dintr-o răutate gratuită care, ca români ce suntem, ne caracterizează din când în când, percep astfel de interogații ca fiind binevenite, perfect justificate, în măsura în care pot declanșa dialoguri, dezbateri și reflecții fructuoase.

Totuși optez să nu deschid în acest loc vreo polemică legată de momentul în care s-a decis ca ziua de 5 octombrie să fie declarată zi nelucrătoare pentru angajații din învățământ, despre cine a avut ideea, cu ce interese sincere sau oculte a lansat inițiativa, cine a legiferat-o politic și despre alte considerații istorico-metafizice brodate cu abilitate în jurul unui astfel de moment. Nici cu privire la efectele mai mult sau mai puțin catastrofale pe care le poate avea o astfel de întrerupere a cursului firesc al învățării. Las privilegiul acesta în seama celor pe care cu ușurință i-aș putea intitula „Hecube ale actualității”! sau, mai simplu, profeți ai dezastrului. Aleg mai degrabă, cu respectul cuvenit, să dedic celui ce-mi oferă o parte din atenția și timpul său valoros două sumare descrieri: ce nu sunt dispus să fac într-o astfel de zi și, dacă aveți „puțintică răbdare”, vorba lui Conu Iancu, vă voi spune și ce fac eu, ca profesor de socio-umane, astăzi, de ziua (liberă a) educației.

Ei bine, nu adun merele sau nucile lovite de răcoarea ultimelor nopți și prăbușite prin livadă, semn clar că toamna e deja o tristă certitudine pentru cei îndrăgostiți de splendoarea unui apus dolce farniente estival. Într-o astfel de zi, nu adun frunzele răpuse de vânt, nu tai iarba din curte (cu atât mai puțin nu tai iarba la câini), nu execut viraje tandre sau furioase cu aspiratorul prin casă, nu șterg de imaginare prafuri antice obiectele de mobilier. Nici măcar nu aranjez după vreun criteriu miraculos teancurile de coli, stocul de agende, caiete studențești, dosare și bibliorafturi abundente în fișe de lucru, modele de evaluări sau, mai curând, de „oportunități de a arăta cât și cum gândim” (am înlocuit, de comun acord cu elevii, cuvântul generator de anxietăți „test” cu o astfel de expresie!), zecile, sutele de exerciții, aplicații și multe alte instrumente didactice pe care, ca profesor, le-am adunat cu acribie obsesiv-compulsivă de-a lungul anilor de activitate la catedră.

De altfel, nici nu am curajul să relochez această adevărată populație de litere, cuvinte, rânduri, scheme, schițe, desene etc., din mai multe motive: sub biroul meu nu prea mai este loc, decât dacă vreau, atunci când scriu, să stau cu genunchii la piept sau pliați sub șezut precum maeștrii yoghni retrași în pustietăți. Pe dulapul din balcon scrie „spectacolul cu fișe se joacă, azi și în toate zilele următoare, cu casa închisă”, pe rafturile din bibliotecă, pe cărți și pe lângă cărți, felurite foi și materiale încep atârnă, cu literele lor suspendate, precum în imaginile de pe internet cu trenurile din India, în care oamenii sfidează orice pericol, agățați de vagoane. Presupun că, în acest loc, unii vor spune sec: „Încă un profesor dispus să se plângă despre cât de mult și cât de greu îi este… și despre cum viața lui profesională îi ocupă un teritoriu însemnat din viața privată”. Vă asigur că este departe de mine un astfel de gând! Și pentru că aveți, fiecare dintre dumneavoastră, profesor sau neprofesor, lucruri importante de făcut astăzi, de ziua educației, așezând, după caz, efort și interes, câte o piatră, două, trei la construcția propriului eu, voi trece rapid în revistă lucrurile pe care aleg să le fac, cu drag, de ziua liberă a educației.

Cu obișnuința de a mă trezi devreme, cultivată de mai bine de două zeci de ani (de studiu și carieră), îmi beau, cu înghițituri întârziate, cafeaua amară, în timp ce aleg și așez pe birou, deschise, materialele de care am nevoie: cărți de specialitate, monografii despre autori, dicționare, enciclopedii, studii, manuale și culegeri… Parcurg atent paginile care mă interesează, citesc cu creionul în mână, iau notițe, creionez scenarii și proiecte ale unor experiențe de învățare (nu-mi place deloc termenul „lecție”!), stabilesc reperele unor întâlniri pe care mi le doresc memorabile cu elevii, ore situate deocamdată virtual, în minte, în imaginația mea și dincolo de „ziua liberă”. Lângă mine, colaborator docil, mă însoțește jurnalul meu de călătorie pedagogică, agenda zilnică, un companion de încredere al ideilor mele, o succesiune de pagini în care, atent, ardelenește, sau dimpotrivă, febril, ca un bucovinean sadea, schițez intenții, notez întrebări ce pot activa curiozități, devenind oportunități de învățare, conturez traiectorii cât mai îndrăznețe și neașteptate de gândire și conversație. Totul cu convingerea fermă că nu există pericol mai cumplit pentru un profesor decât să fie anost, previzibil până la plictis, rutinat, închis în automatisme și deprinderi școlărești.

Spațiul și timpul se contractă în jurul nostru, așa că voi coborî abrupt din perimetrul abstracției în concret, ilustrând două astfel de intenții pe care sunt nerăbdător să le transform în tot atâtea experiențe de învățare la clasa a XII-a. Prima este o dezbatere intitulată „Omul – solidar sau solitar?”, în care, având ca pretext filosofia social-politică a lui Aristotel, încerc să-i fac conștienți pe adolescenți cât de mult îi afectează prezența celorlalți, atât în privința dezvoltării inteligenței și limbajului, dar mai ales ca încercare a resorturilor caracteriale, a simțului etic. Provocarea este aceea de a-i convinge că filosoful grec, în ciuda aerului vetust, își păstrează actualitatea mai ales în astfel de vremuri caracterizate prin multiple încercări și, îndrăznesc să spun, printr-o relativă derută morală.

Tot pentru adolescenții mei dragi, cei aflați în ultimul an de liceu, pregătesc o invitație la dialog cu ideile pedagogului iluminist Jean-Jacques Rousseau, pentru a-i provoca să reflecteze la ceea ce înseamnă capcanele abundenței, ale civilizației risipei, uzul și abuzul consumerist, totodată eventuala întoarcere la respectul pentru natură, bunătate și simplitate. Agenda mă informează că pe lista de misiuni se mai găsesc și scenariile claselor a IX-a, unde trebuie să-i conduc atent pe „bobocii” prea puțin deprinși cu abstracțiile printre mecanismele și procesele gândirii logice, pentru a le arăta că raționarea corectă nu-i atât de simplă pe cât pare, provocându-i să construiască enunțuri, definiții și clasificări (corecte și incorecte), să ilustreze termeni, sondând cultura lor generală și propriile experiențe de viață… Nu în ultimul rând, perspectiva zilei de azi include și pregătirea scenariilor didactice la disciplina Educație socială pentru o clasă de gimnaziu, sau cum să transformi o oră despre drepturi într-o invitație la responsabilitate și implicare civică…

Parafrazând un profesor de înțelepciune, readus din timpuri uitate și spații exotice pentru mulți dintre noi, Chuang-Tzu: aceia care vorbesc, de multe ori nu știu ce spun, iar cei ce știu, preferă să nu vorbească. Iată de ce, cu reverența cuvenită, închei prezentele reflecții declanșate de oportunitatea zilei libere a educației, cu un îndemn pentru distinșii mei colegi, cei care iau în serios nobila lor profesie: dragi colegi, vă prețuiesc pentru ceea ce faceți în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare moment în care vă propuneți și reușiți să cultivați entuziasmul copiilor, al tinerilor, atunci când, prin atitudinea voastră sinceră, inspirați și treziți în copii și tineri adolescenți pasiunea și bucuria pentru cunoaștere! Iar pentru neprofesori, îndrăznesc să lansez, socratic, invitația de a nu ne grăbi, de a judeca prudent o întreagă categorie socială prin prisma unor experiențe personale și, mai ales, de a admite, măcar din când în când, că este firesc, este sănătos să rostești cuvintele „știu că nu știu”, să întârzii pronunțarea sentințelor tranșante și irevocabile cu privire la situații și lucruri ce depășesc marginile propriei înțelegeri.