Cine din exterior are curajul să fie, măcar pentru o zi, profesor la liceu!? Pentru asta o să iau povestea mai din spate şi vă mai întreb o dată peste 5 minute.
Profesorii din preuniversitar, de toate speciile, din România, sunt pe cale de dispariţie. Peste 10 ani, jumătate dintre cei actuali probabil vor ieşi la pensie. Şi puţini vin din urmă!
De ce? Din cauza percepţiei negative a profesorilor în cultura media.
Cu excepţia comunicatelor despre o medalie de aur la nu ştiu care concurs sau olimpiadă internaţională a celor câteva genii, majoritatea ştirilor tind spre negativ, peiorativ şi ironie. Vezi mereu profesori făcând grevă în Piaţa Victoriei, ameninţând că boicotează examenul de bacalaureat, făcând meditaţii pe bani grei, părinţii strângând bani pentru cadouri – mai mult la clasele primare, ce-i drept, plângându-se de programul încărcat, dar beneficiind de multe zile libere, ţipând la elevi sau invers. Uneori mai sunt ştiri conexe legate de faptul că Biserica luptă împotriva introducerii educaţiei „sexuale” în şcoală.
Cum la clasele primare şi la gimnaziu elevii încă n-au intrat cu ambele picioare în adolescenţă, cazurile mai terifiante din media provin exclusiv din mediul liceal. Şi aşa că de la creşă şi până la studiile post-doctorale, oaia cea neagră este liceul, din simplul motiv că se suprapune cu etapa adolescenţei, perioada aceea tare dificilă.
Reamintiţi-vă ce fel de persoană eraţi în adolescenţă şi cum aveaţi tendinţa să vă purtaţi cu ceilalţi.
O scurtă aducere aminte a Adolescenţei?
Perioadă din dezvoltarea biopsihică a omului care se încadrează în linii generale cu perioada liceului. Este o fază acută a ieşirii de sub tutela părinţilor, a debutului autonomiei sociale, a căutării de sine. Multe încep aici: exagerarea şi crizele originalităţii, dezvoltarea conştiintei de apartenenţă la un grup sau o generaţie, dezvoltarea biologică exagerată, explorarea consecventă a propriei sexualităţi, dezvoltarea percepţiilor auditive, un salt cognitiv impresionant, primele sentimente faţă de sexul opus, consolidarea personalităţii, elaborarea idealului de viaţă, explorarea imaginii de sine, distanţarea de valorile părinţilor, primul contact cu substanţele ilegale, primele manifestări huliganistice, primele spaime de venire a berzei.
Profesorii de liceu sunt singurii din întreaga pleiadă de dascăli care tind să fie stigmatizaţi în masă, fiind judecaţi mai mult prin prisma a ceea ce se vede la TV. Dacă puneţi laolaltă imaginea negativă şi îngrijorarea faţă de condiţiile efective de muncă şi nivelul salariului, puneţi pe fugă orice tânăr care s-ar gândi să se facă profesor în preuniversitar.
Crede cineva din exterior că s-ar putea descurca mai bine în pielea unui astfel de personaj în relaţia cu elevul-adolescent?
Meseria de profesor de liceu cere atâtea activităţi în fişa postului şi competenţe necesare pe care puţine meserii din lume le au.
Profesorul trebuie să:
citească programa şcolară, redacteze planificările, întocmească strategii didactice optime şi pentru elevii cu dificultăţi de învăţare, elaboreze instrumente de evaluare diferenţiată, presteze activităţi extracurriculare, întocmească raporturi de evaluare pentru elevi, înveţe cum se lucrează cu diferite softuri pentru a le folosi, coordoneze lucrări de atestat, facă şedinţe cu părinţii, gestioneze conflictele, meargă cu oferta educaţională prin cartier, participe la consfătuiri şi la activităţile metodice pe sector, la consiliile profesorale, facă exerciţii de simulare de cutremur, ordoneze scutiri medicale, mai scrie şi câte un articol, participe anual la cursuri de perfecţionare ca să obţină credite, unde un curs durează chiar şi 40 de ore, supravegheze elevii care dau bacalaureatul şi să le corecteze lucrările, să citească tot felul de documente PDF de zeci de pagini care se cheamă: Legea Educaţiei Naţionale, ROFUIP, ROI, PDI, PAS, CEAC sau Codul de etică al personalului didactic. Iar semnarea condicii zilnic este un imperativ, uneori mai important decât a-ţi face ora în sine. Nici timp să citească o carte nu mai are!
……………………………………………………………………………………………………………………………………
Da, într-adevăr, am omis intenţionat un paragraf pentru că încerc să mă încadrez în spaţiu.
Iar toate cele de mai sus le face în afara bine-cunoscutei ore de 50 de minute!
Pe lângă asta, meseria personajului îi impune să intre deseori în pielea altor profesii şi, în funcţie de conjunctură, să manifeste şi alte competenţe.
Psiholog: acordă sprijin emoţional elevului, evaluează dezvoltarea psiho-emoţională, oferă sugestii parentale.
Consilier juridic: întocmeşte şi vizează protocoale de colaborare şi parteneriate instituţionale, întocmeşte rapoarte despre elevi necesare când părinţii divorţează, mediază cazurile de conflict în clasă şi împarte dreptatea.
Poliţist: previne încălcarea regulamentelor şi identifică elevii suspecţi de anumite contravenţii, foloseşte forţa brută pentru a opri un conflict spontan, culege informaţii despre eventualele activităţi ilicite, îi depistează pe cei care fac bullying.
Medic: oferă primul ajutor medical când situaţia o cere, însoţeşte la spital elevii, facilitează comunicarea cu părinţii în cazuri de păduchi, primeşte informări de la părinţi despre istoricul medical al elevului şi îi înştiinţează pe ceilalţi profesori să procedeze cu tact.
Informatician: stăpânirea perfectă şi legală a Office-ului şi a diverselor softuri educaţionale.
Cunoscător de limbă engleză minim nivel mediu pentru a consulta bibliografia de pe internet.
Specialist în Content Marketing: să-şi vândă marfa unor clienţi a căror atenţie şi concentrare durează aproximativ 10 minute.
Am omis câteva aspecte, dar mă revanşez trecând acum la competenţele psihopedagogice necesare pentru înalta lui ţinută profesională.
În primul rând să simtă că aceasta e vocaţia lui: să lucreze cu adolescenţii, să-i ghideze în tainele disciplinei sale ştiinţifice şi să creadă că le schimbă viaţa în bine făcând asta.
Un profesor trebuie să: aibă o stimă de sine ridicată, facă faţă bine stresului, fie creativ în demersul didactic, nu reacţioneze negativ la ofensele aduse de către elevi, îi facă pe elevi să îndrăgească şcoala, manifeste umor de calitate, nu poarte ranchiună elevilor care i-au adus ofense, manifeste entuziasm, găsească motivaţie acolo unde nu este, ştie să se impună în faţa unor golani, nu fie agresiv verbal şi fizic în absolut nicio situaţie, îi îndrume către o carieră potrivită, manifeste empatie, comunice asertiv, aibă abilităţi de a lucra în echipă, fie deschis să înveţe de la colegi, să zâmbească în timpul orei, stăpânească tehnica nonverbală de a comunica fără cuvinte în timpul lecţiei, fie înţelegător şi răbdător, respecte principiile „corectitudinii politice” de faţă cu elevii, nu facă diferenţe între elevi chiar dacă unul se află în dezavantaj, explice de mai multe ori un concept, fie sigur pe el în situaţiile limită care apar în timpul orei, stabilească o conexiune emoţională cu elevii, fie flexibil, poată discuta amiabil cu orice tip de persoană, ofere feedback constructiv fără să deranjeze, asculte activ, cunoască tehnici de manipulare didactică, se implice în activităţi de voluntariat, aibă capacitate de autoevaluare şi îndreptare a comportamentelor indezirabile, se adapteze la orice schimbare survine în sistemul de învăţământ, evite gândirea stereotipă, citească mult.
Ar mai fi câteva cărţi despre cum trebuie să fie un profesor din preuniversitar, scrise de profesori universitari de la facultăţile de profil. Dar pentru că domniile lor nu au experienţă practică suficientă în lucrul cu elevii-adolescenţi, le frunzărim doar.
Aşadar, cine dintre dumneavoastră se încadrează şi are curajul să fie profesor la liceu?!