Acum aproape doi ani am intrat pentru prima dată într-o școală ca profesor. Deși aveam un statut diferit față de anii în care eram în spatele clasei, am ales să pășesc în școală pe la intrarea ce se afla la cea mai depărtată distanță față de poarta școlii, cunoscută în literatura de specialitate drept intrarea elevilor.
- Profesorul anonim este un proiect Edupedu.ro prin care orice cadru didactic poate scrie pe adresa redactie@edupedu.ro despre problemele sau soluțiile identificate în școală/învățământ, sub protecția anonimatului.
Acum aproape doi ani am intrat pentru prima dată într-o școală ca profesor.
Când mă refer la această demnitate publică, fac trimitere, bineînțeles, la ocupația de cadru didactic, nu la cea de profesor universitar. Mai e mult până departe.
Revenind la acea primă zi. Deși aveam un statut diferit față de anii în care eram în spatele clasei, am ales să pășesc în școală pe la intrarea ce se afla la cea mai depărtată distanță față de poarta școlii, cunoscută în literatura de specialitate drept intrarea elevilor.
De ce am procedat în acest mod? Nu dintr-un spirit revoluționar, ci mai degrabă din dorința de a dovedi că puterea exemplului este vitală în educație.
Încă de atunci am ales, chiar și când îmi era mult mai la îndemână să pășesc în școală prin față, să intru pe unde o fac și elevii. De ce să continuăm cu această mentalitate înrădăcinată din comunism prin care subliniem că profesorul are privilegii față de elev, încă din primele secunde în care se află în proximitatea unității de învățământ.
Nu doar că intru prin locul pe care o fac doar copiii și uneori și colegii de educație fizică & sport, dar când copiii se grăbesc să prindă autobuzul de peste drum, îi sfătuiesc să iasă prin față. Și dacă le reproșează cineva ceva, să spună că eu i-am rugat s-o facă.
Deocamdată nu s-a întâmplat să-mi aud un reproș pe această temă. Dacă se întâmplă, am toată încrederea că pot argumenta decizia mea.
În aceeași ordine de idei, discriminările și discrepanțele din învățământul preuniversitar sunt atât de evidente, încât elevii, după ani de studiu, ajung să le ignore cu desăvârșire.
Să ofer doar alte trei exemple:
- profesorii au voie să întârzie, elevii n-au nicio scuză;
- elevii sunt încurajați (uneori chiar certați) să cumpere marker sau burete, profesorii și conducerea școlii n-au nicio obligație în acest sens;
- profesorii pot lipsi motivat dacă au consiliu sau alte activității în școală, dar elevii au șanse să aibă absențele motivate dacă au o competiție internațională în plan sportiv doar după ce prezintă scutire.
Nu sunt perfect. Recunosc că am întârziat și eu (rareori și din motive obiective), dar de fiecare dată mi-am cerut iertare copiilor. Cum mi-am dat seama că a fost o excepție? În ambele clase în care am făcut-o, au fost voci ce s-au ridicat și mi-au mărturisit că nu era nevoie, mi-au spus să stau liniștit, pentru două sau trei minute nu-i bai și că marea majoritate întârzie.
Le-am explicat că eu sunt plătit, spre deosebire de cei care nu primesc bursă, să vin la ore. Dacă eu nu aș ține o oră, ar trebui să primesc un salariu mai mic și nu-mi convin aceste aspecte. Bineînțeles că au început întrebările despre cât câștigă un profesor sau poveștile despre alții care nu vin cu zecile de minute. Am răspuns cu drag, transparent și echidistant, tuturor întrebărilor ce țin de latura pecuniară a cadrelor didactice și am evitat bârfele despre colegii mei printr-o simplă frază pe care elevii o știu foarte bine: „Despre persoanele care nu sunt de față, nu putem discuta decât în termeni laudativi, altfel se numește bârfă și n-aș vrea să fim părtași la așa ceva”.
Să nu mă îndepărtez de tema discuției noastre. Sunt multe hibe în învățământul preuniversitar românesc, dar unele pot fi rezolvate prin pași mici, mai ales dacă dorim să avem generații de elevi care să vină cu drag la școală și să dobândească utilele competențe pe care le menționează destul de des, în ultima perioadă, ministrul Educației.
Fără discriminare. Orice tip de discriminare să fie stopată. Nu vorbim despre o egalizare a celor două categorii decisive în unitățile de învățământ. Sugerez ca orice tip de discriminare să fie oprită pentru ca elevii să simtă, încă din învățământul primar, că cel din fața lui nu este o lumină ce inspiră teama, autoritate și control, ci un facilitator, un mentor, un om care te învață să înveți.
Fără materii inutile. Sunt discipline ce nu-ți folosesc la nimic, dar sunt acolo doar pentru că sindicatele din învățământ au o putere extraordinară și niciun ministru n-a putut reforma curriculum din acest punct de vedere.
Fără elevi cu carte de muncă la școală. Copiii nu sunt angajați. Așadar, dacă au într-o zi șapte ore la școală și trei ore acasă pentru teme, înseamnă că nu mai au timp pentru copilăria, pasiunile, împlinirile și dezamăgirile lor. Cinci ore (cel mult și doar în situații excepționale) sunt suficiente pentru un elev în învățământul preuniversitar.
Fără profesor demotivați. După o monitorizare îndeaproape, profesorii care nu-s pregătiți sau care nu mai au motivație se pot îndreptate către alte domenii de activitate. Dacă elevii pot rămâne repetenți din cauza notelor, de ce profesorii trec clasa indiferent de comportament sau conștiință profesională?
Mai multă învățare pratică, mai puțină teoretizare sau memorizare. Cred că e limpede de ce, nu are rost să detaliez.
Masă caldă în școală. Am avut copii care nu veneau la școală deoarece nu aveau cu ce să se încalțe sau ce să mănânce. Dacă în toate școlile din România copiii vor avea o oră în mijlocul programului în care să mănânce, să se relaxeze, să socializeze cu cei dragi, atunci abandonul școlar ar scădea fără doar și poate. Sunt sigur de asta, citind și studiile organizațiilor neguvernamentale de profil.
În esență, învățământul din România are șanse să se îndrepte. Depinde de noi toți. Părinți, conducerea școlii, minister, profesori, elevi, comunitate și societate. Avem șansa să construim ceva fain împreună, să ne ascultăm și să învățăm unii de la alții sau nu. Depinde doar de noi și de drumul pe care îl alegem pentru a investi în viitorul României.