Între știrile din educație, una dintre temele recurente se referă la salarizarea profesorilor. Zilele acestea se anunță o nouă amânare pentru plata unor restanțe, dar la citirea articolului m-am gândit la un tip de hărțuire psihică ce se adaugă, o dată mai mult, pe lângă altele, pentru profesorii români. Pentru că urmăresc deja de mai mulți ani și observ oscilația între o speranță veșnic întreținută și o permanentă amânare și blocare din n motive a ceea ce nu ar trebui să fie subiect de controverse politice, sociale, ci un deziderat de importanță națională și a unui drept natural.
Nu știm cât praf în ochi vor mai primi profesorii între diverse amânări și promisiuni, probabil au devenit imuni și nu mai reacționează. Vocile care spun adevărul sunt timide, inofensive, aproape absente și desigur nebăgate în seamă. Dar consider că ar trebui amintit și pus sub lupă ce se întâmplă. Poate, cine știe, de data asta chiar se restabilește ceea ce e corect politic în învățământul românesc.
Profesorul român, se știe deja, are unul dintre salariile cele mai mici nu doar din Uniunea Europeană, ci și între bugetarii din România, și de asta se poate convinge oricine vrea să cerceteze ca atare. Modul în care se derulează de mulți ani informațiile despre mărirea salariilor este de-a dreptul comic dacă nu ar fi de fapt aproape tragic. An de an opinia publică este bombardată cu iminenta mărire, necesară de altfel, astfel încât se poate crede că profesorii sunt unii dintre privilegiații lucrători la stat. În realitate este efectiv rușinos și mizerabil ceea ce se întâmplă. Așa zisele măriri, mereu în urmă față de data preconizată, sunt jenant de mici nu doar pentru nivelul inflației în creștere, ci pur și simplu pentru importanța acestei funcții în societate.
Într-o imagine despre învățământul japonez, îmi amintesc aceste cuvinte: singurul în fața căruia împăratul se înclină, este profesorul lui, dat fiind că fără educație, niciun împărat nu ar fi împărat. Dar în România actuală, în ciuda unui program pompos numit “România educată”, cu excepțiile de rigoare, degradarea funcției de profesor este una a unei inconștiențe din partea autorităților în primul rând și, din păcate, din partea întregii societăți ce nu mai vede sensul/ rostul celui care educă la nivelul instituțiilor. Profesorul a ajuns un “da, să trăiți”, lipsit de dreptul real de a fi remunerat conform efortului și valorii lui, lipsit de echitate în fața legilor, căci este un prezumtiv vinovat de a fi infractor, fiind silit să dovedească mereu că nu are abateri. Și da, tocmai în aceste condiții de degradare, sunt posibile excepțiile care sunt ca peste tot de altfel, acei profesori care iau șpagă de la părinți sau cei care au abateri disciplinare, fiind acuzați de hărțuire sexuală. Dar în același timp se vorbește din ce în ce mai des despre boala care bântuie acest mediu al educației: burnout-ul profesorilor, bullying-ul pe care îl suportă, culmea, din partea elevilor.
Și toate acestea în timp ce profesorul român actual, dacă mai are energie, rescrie la clasă manualele depășite, este solicitat pentru o pregătire permanentă de readaptare la realitatea actuală, este silit să predea discipline pe care le învață el însuși din mers, dar e plătit cu o sumă netă în jur de 2500. Să fac precizarea: este vorba aici de salariul unui debutant în învățământ.
Aici este punctul nevralgic ce trebuie clarificat. Se vorbește despre îmbătrânirea efectivului de profesori din școli. Condiția absolut obligatorie pentru o Românie educată este modernizarea nu doar tehnică ci, aș spune în primul rând, împrospătarea generațiilor noi de profesori, ori la noi autoritățile au prelungit nedefinit anii de pensionare și fără să existe excepții, fără să se țină cont că această muncă de predare-educare este una dintre cele care consumă cel mai rapid psihicul uman. În realitate, cu toată experiența îndelungată, un profesor la vârstă înaintată, doar dacă se remarcă prin calități excepționale, poate fi lăsat să lucreze atât cât el însuși asumă. În rest, asistăm la o instalare a unei rutine, a unei inerții în defavoarea avansării, în defavoarea unei adaptări optime în ritmul schimbării din ce în ce mai rapide de modele comportamentale la nivel de generații. Cu cine se dorește modernizarea de fapt? Cu un efectiv de 172.000 de titulari, mulți peste 50 de ani? Cu 41.000 de suplinitori prost plătiți?
Să reiau: nu doar că nu intră în învățământ tineri bine formați, dar și pentru cei care se întâmplă să îndrăznească să intre, regula este să îi țină la poarta debutului veșnic prin impozantul Concurs național de Titularizare. Așadar debutanții sunt, în majoritatea lor, suplinitorii calificați, să ne înțelegem, adică cei care au dat examenul, au luat notă de titular (peste 7), au normă întreagă, uneori și peste normă, dar împărțită în cel puțin două școli. Să rețineți: această suprapunere între debutanți și suplinitori nu implică un procent mic, ci deja mii de profesori în toată țara; nu e vorba de ceva nesemnificativ, ci chiar de cei pe care trebuie să se bazeze învățământul românesc acum, nu mâine. Insist: în mod artificial profesorii debutanți pot fi ani de zile chiar suplinitorii cu note peste 7 și desigur, și sub 7, căci sistemul are nevoie, iar cei mai buni nu vin să predea pentru 2500 de lei.
Așadar există în educație, în primul rând, suplinitorii-debutanți, în număr foarte mare în primul lor an. Apoi apar aceste situații: unii dintre ei rămân suplinitori mulți ani dar cu Definitivat, alții inclusiv cu doctorat și fără să fie titulari, nu pentru că nu sunt ore pentru ei ci pentru că nu sunt toate la o singură școală. Alții însă, dacă amână Definitivatul, au statutul de suplinitori debutanți mai mult de doi ani. Și cel mai grav este că ei sunt plătiți ca atare: ca debutanți chiar dacă au cinci ani vechime în învățământ.
Și nu voi vorbi mai mult acum despre acest subiect încă nerezolvat, ci despre efectele lui: suplinitorii-debutanți sunt și cei care au salariul mai mic decât al unei femei de serviciu la o bancă, sau decât al unui șofer la Parlament. Astfel că avem Concurs de Titularizare fără titularizare, care a devenit una din căile prin care învățământul este “furat la banii” necesari, cum s-ar spune. Unii dintre acești titularizabili fără post ajung în situația absurdă în care își dau examenul de Definitivat dar ei rămân, pentru destui ani, încă suplinitori.
O a doua formă de furt pe față este din cauza aplicației Edusal care nu operează toate situațiile posibile, astfel că suplinitorii fără definitivat sunt trecuți ca debutanți cu vechime 0-1 an atâta timp cât nu au Definitivat. Dar am întâlnit și altă aberație și, din păcate, tot veșnicii suplinitori o suportă; cum au cel puțin două școli, ei bine, deși pare de necrezut, e o realitate, se pot constata două salarii de bază, la cinci școli se pot găsi trei salarii de bază. Și nu vă gândiți că dacă profesorul atrage atenția, i se va unifica salariul alegându-se varianta mai mare. Fiți siguri că se trece cel mai mic salariu, nu cumva să plătească din buzunar bietul de el, la pensie eventual.
În plus, anul 2022, cu 5 module de învățare și 5 vacanțe, fără îndoială sunt un alt motiv de scădere a salariului întrucât se știe, se pierd diverse cote din salariu în perioadele de vacanțe. Și atunci, despre ce mărire va fi vorba de la 1 noiembrie, care va fi de fapt, dacă va fi, cam în decembrie?
Să reamintesc și această situație: mulți dintre studenții care ar urma să fie profesori, indiferent unde vor lucra, majoritatea vor fi în altă localitate decât cea natală. Așadar vor plăti chirie pentru casa lor, și asta este adesea în euro, și nu mai puțin de 250 de Euro. Poate că au și ceva datorii la bănci pentru cele necesare în anumite cazuri? Poate au și copii? Poate au probleme de sănătate și au nevoie de medicamente? Sau poate au nevoie de ceva îmbrăcăminte decentă pentru un profesor, chiar fără pretenții de lux, doar nu merge cu blugi rupți, nu-i așa? De mașină personală nu mai spunem. Știți, elevele de oraș, deja sunt cu mult peste standardul micilor profesori. Adăugați atunci. Să facem socoteala, la 500 de euro cât are un debutant în învățământ, cine îndrăznește să vină?
Așadar, doamnă ministru Ligia Deca, reforma profundă și urgentă înainte de orice, ține chiar de salariile profesorilor noi, care trebuie să depășească nivelul minim pe economie, și în mod corespunzător, ține de salariul tuturor celor din educație, dar în orice caz, cel mai mic salariu trebuie să fie cel motivant pentru tinerii cu vocație, sau pentru cei care pot învăța o profesie fără de care societatea umană se prăbușește la propriu, indiferent la ce nivel.
Despre autor:
Nina Vasile este profesoară și predă filosofie şi logică.
Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
Foto: © Katarzyna Bialasiewicz | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.