Nu sunt politician și nu voi scrie aici nici ca politolog sau analist politic, chiar dacă se întâmplă să predau Politica, cel mai extins capitol și „cel mai puțin” filosofic, din manualul de filosofie. Consider totuși importantă atitudinea mea față de faptul că avem de ales în acest sfârșit de an, un nou președinte, un nou parlament pentru România, iar pentru București, un mod diferit de organizare a bugetului sau a deciziilor cu privire la probleme locale. Subiectul cel mai arzător este desigur „primul om în stat”. Nu voi intra în detalii politice despre cine este și ce trebuie să facă un președinte pentru România și oamenii ei, pe plan internațional sau pentru situația internă a economiei, agriculturii, educației.
În treacăt fie spus, cred că fiecare specialist, din orice domeniu, știe ce ar cere politicienilor și președintelui ca mediator. În cazul meu și al colegilor mei bunăoară, știm că salariile decente, depolitizarea educației și învățământului ar revitaliza meseria de profesor; cu condiția asigurării bazei materiale, construirea de școli noi, de cantine în toate școlile și luarea unor măsuri legate de statutul profesorilor titulari sau de intrarea noilor profesori în sistemul educațional.
Dincolo de problemele din învățământul românesc, în ciuda părerii simțului comun al oamenilor că filosofii sunt, ca și poeții, cu mintea „în alte sfere”, voi spune că și unii și alții, în societatea actuală ce traversează o criză generalizată, nu mai pot sta deoparte. Asta nu înseamnă că devin activiști, nici măcar neapărat politicieni profesioniști, dar sigur nu sunt și nu trebuie să rămână o cantitate neglijabilă ca cetățeni ai națiunii lor sau ai lumii în general. Însă pentru români am observat un simptom ciudat care ține de prea mulți ani (mult anterior lui ‘89), al unei „boli” căreia nu i-am cercetat științific cauzele dar despre care cred cu tărie că are vindecare, mai ales dacă devenim conștienți, o identificăm și nu rămânem blocați în complexul bolii, unul care slăbește valoarea și acțiunile celor care suferă. Eu am numit-o „boala resemnării, a pasivității sau a complicității” cu situații, valori și persoane care nu îi reprezintă nici pe români, nici pe oricine. Și aici aș vrea să spun că cei mai afectați sunt intelectualii, bugetari sau nu, de felul lor persecutați sau neglijați dar folosiți la greu în perioada comunistă.
Știm că în istoria recentă a României s-a practicat condamnarea la insignifianță a intelectualilor români, motiv pentru care au învățat să tacă, au învățat să nu-și audă vocea, să nu conteze, să se retragă repede atunci când au încercat să aibă ceva de făcut în această societate, optând pentru critică în cercurile restrânse, selecte, scârbiți și oripilați de grobianismul unor oportuniști, plagiatori și corupți care au ajuns să decidă fix în locul specialiștilor din orice domeniu. Și totuși, cât mai stați deoparte domnilor intelectuali, cât veți mai permite să fiți conduși de impostori pe motiv că nu puteți face nimic? Oamenii din popor, fie ei muncitori, țărani, dar și tinerii, au nevoie să fie ghidați, și ei au intuiția celor buni, ar urma fără îndoială liderii pricepuți, dar într-adevăr nu îi văd. De ce? Pentru că dumneavoastră, intelectualii și specialiștii v-ați resemnat, ați acceptat “răul cel mai mic” de fiecare dată când ați renunțat să fiți consecvenți cu „forma” în care vrând nevrând a ajuns România, aceea a democrației. „Fondul” democrației stă în mâinile tuturor profesioniștilor care își asumă formarea opiniei publice iar asta începe uneori fix cu un vot. Iar zilele acestea, unul pentru președinte.
Ne întrebăm poate de ce România a avut de prea multe ori lideri politici fără competențele profesionale necesare? Cum se face că o țară cu oameni inteligenți între cei care pot vota, tocmai intelectualii renunță să-și asume datoria de cetățeni responsabili și ajung la acest soi de stereotipii: „nu merg la vot pentru că nu am pe cine să votez”; „chiar dacă votez, nu câștigă cel pe care îl aleg”, „nu are nicio șansă cel pe care îl vreau au”, ca să nu mai vorbesc de „sperietoarea” asta : „jocurile sunt făcute din afară de liderii Europei, ai Americii sau de mafia internă”, și câte or mai fi în aceeași gamă de expresii.
Domnilor intelectuali, indiferent de jocurile, manipulările vizibile cu ochiul liber pe care până și tinerii le cunosc, datoria fiecărui cetățean este de a face ceea ce e corect în dreptul său, fiind conștient și în cunoștință de cauză de ce și pe cine alege, indiferent de rezultatele alegerilor. Altfel, devenim complici la propria noastră excludere, de fapt auto-excludere, când vor câștiga impostorii, se va spune „ne merităm soarta” dar la asta se contribuie tocmai prin resemnare, pasivitate, neîncredere, lipsă de „respect de sine”; și este știut simptomul ăsta ca rezultat al traumelor transgeneraționale, dar nu uitați că sunt mereu vindecabile. Nimic nu este implacabil în destinul unei persoane libere, sau al unei națiuni libere, dar libertatea trebuie asumată, gândită, trăită, crezută, în ciuda tuturor limitelor. Iar îndelunga tortură blândă a ignoranței din partea presiunii politice nu este o scuză pentru resemnare.
Și acum: contează nu turul al doilea ci chiar primul și mai mult, nu ezitați să transmiteți tinerilor care sunt la final de liceu sau studenți: a vota este primul act de responsabilitate activă civică și aportul lor nu privește procentul de voturi pentru un candidat sau altul ci puterea lor de a decide și de a participa la propriul viitor. Nu e vorba aici de o chemare la vot pur și simplu ci de asumarea puterii de a decide în societate ca individ, indiferent de jocurile politice sau de manipulările mediatice. Este ceva ce se cheamă datorie: aceea de a face ceea ce este corect în nume personal pentru fiecare, conform conștiinței clare, asumate iar nu din ignoranță sau slăbiciune. Dar pentru ca tinerii să asume dreptul de a vota nu este suficientă informarea, disponibilă în hățișul tuturor mijloacelor de comunicare. Ei au nevoie de modele, de transmiterea vie a valorilor prin exemplul moral impecabil.
Dragi colegi intelectuali, există și autovindecare, și poate că niciodată nu am fost chiar atât de bolnavi încât să nu înțelegem și să nu dispunem de democrație, treziți-vă și faceți puntea dintre generații, asumați misiunea de a transfera valorile democratice necesare unei societăți sănătoase. Începeți cu acest simplu act de a vota fix în condițiile în care știți pe cine puteți vota, fie și „fără șanse”. Valoarea noastră de cetățeni stă în capacitatea de a decide conform datoriei asumate rațional, cu înțelepciune cu tot iar nu ținând cont de finalitatea acțiunii. Nu e nevoie de vreo exaltare mistică și patriotardă aici ci doar de respectul pentru calitatea de cetățean român într-o societate democratică încă în formare la noi. Dar cine să o formeze dacă nu noi?
Despre autor:
Nina Vasile este profesoară și predă filosofie şi logică.
- Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
Virgil Iordache
Costin Ionescu
Matei Pop
Redacția
Cristian Pantazi