Sistemul de educație este atât de complex încât este aproape imposibil de făcut o analiză cuprinzătoare a interdependențelor din interiorul lui și a lanțului cauzal generator de disfuncționalități. Voi încerca însă să mă opresc puțin asupra legăturilor dintre factorii esențiali de influență din viața celor pe care dorim să îi educăm: familia, școala, societatea, cu sistemul ei de valori și statul.
Din tot acest angrenaj de factori, niciunul nu este determinant într-o atât de mare măsură ca familia. În umbra problemelor comportamentale ale oricărui copil stă o familie disfuncțională. Când decide să aibă un copil, orice părinte trebuie să înțeleagă că din acel moment copilul trebuie să devină prioritatea numărul 1 în viața lui, înainte de carieră, anturaj, confortul propriei persoane și orice altceva.
Părinții reprezintă zona de siguranță pentru copii. Tot ce nu funcționează bine în această zonă irumpe în afară prin revolte incontrolabile, orientate haotic și prin comportamente (auto)distructive. Pentru a se dezvolta frumos, un copil are nevoie de grijă, atenție, iubire, de modele de comportament și o structură de valori după care să-și orienteze viața. Are nevoie să îl cunoști, să stai de vorbă cu el. Zilnic, nu doar când îți permite job-ul. La un moment dat, într-o discuție, o mamă responsabilă mi-a zis așa: ”în fiecare zi eu găsesc timp să stau cel puțin o oră de vorbă cu copilul meu, să aflu ce i s-a întâmplat, ce gândește, ce a simțit, să mă asigur că trece cu bine peste zi și că reușim împreună să dezamorsăm tot ce ar putea să asimileze din afară și i-ar putea face rău”.
Din păcate, azi, (prea) mulți părinți sunt preocupați mai ales să compenseze cu lucruri materiale lipsa lor dintr-o prea mare parte din viața copiilor lor și să nu fie ”deranjați” de ei. Astfel că îi lasă cu orele în fața ecranelor, telefoanelor, jocurilor, bucuroși că nu îi solicită și își pot vedea astfel de treburi, pasând școlilor responsabilitatea educării copiilor și, involuntar, anturajului și rețelelor sociale.
Este îngrijorător trendul, printre copii, de a considera că valoarea cuiva ar sta în hainele pe care le poartă sau în prețul lucrurilor primite de la părinți. Faptul că unii părinți nu își permit, nu ar trebui să-i facă pe copiii lor să se simtă în niciun fel inferiori, din cauza reacției celorlalți. Din păcate întâlnesc zilnic copii cu carențe în zona de educație de bază, care ar trebui să se formeze acasă. Nu mă refer doar la raportarea față de lucrurile materiale, ci în general la raportarea față de ceilalți și normele de conviețuire civilizată. Ce nu înțeleg părinții din această categorie este că, atunci când nu îi oferi tu repere, copilul le va lua de unde îi va fi mai facil. Și, atunci când ți-l ”educă” Tiktok-ul, s-ar putea să ai surprize. Mari.
Mai există o categorie de părinți care se ghidează după tot felul de teorii de parenting, aparent moderne, care însă nu au în spate niciun fel de studii reale, ci doar părerea unor așa-ziși (de multe ori autointitulați) ”experți”, interesați de profit comercial. Conform acestora, copiilor nu trebuie să le spui niciodată ”nu”, nici să le impui limite, ar trebui să-i lași să facă doar ce le place, totul trebuie să fie ca o joacă plină de satisfacții. Aplicarea acestor teorii a generat copii fără niciun fel de autocenzură, într-o căutare permanentă de stimuli și distracție, cu un individualism exacerbat, incapabili să funcționeze în grup și fără rezistență la frustrare. Care vor totul, acum, rapid. Copii care nu se vor putea adapta la viața reală care funcționează după cu totul alte reguli, căreia nu îi pasă de ce anume îți place sau nu ție sau dacă ceva te stresează sau nu, care nu te menajează, nu e o distracție continuă, cere efort pentru a obține lucruri care contează și îți aruncă în față o grămadă de refuzuri pe care va trebui să fii capabil să le gestionezi. Din păcate, lipsa de rezistență la frustrare și incapacitatea de a amâna recompensa conduce de regulă la depresie.
Acolo unde părinții eșuează, ar trebui să intervină școala. Care are un dublu rol: de educație și de formare, în sensul de furnizare a cunoștințelor și competențelor necesare pentru integrarea corectă și armonioasă în societate. Școala românească se confruntă însă cu atât de multe probleme încât nu-mi ajung nici timpul nici spațiul să le enumăr pe toate, așa că mă voi opri doar asupra celor mai relevante, analizându-le în raport cu statul, cel care face politicile educaționale. Cea mai semnificativă este calitatea resursei umane atrase în sistem.
Un sistem performant de educație are nevoie de oameni bine pregătiți profesional și cu o calitate morală corespunzătoare rolului. Pentru a-i atrage e nevoie să fie motivați corespunzător, atât financiar cât și din punct de vedere al condițiilor de muncă și al statutului social. Altfel, de ce ar dori niște tineri valoroși și bine pregătiți să intre în sistem, pe un salariu de 2500 lei (acum ușor mărit după grevă), fiind nevoiți să suporte zilnic efectele ”teoriilor parentingului modern” asupra unor copii din ce în ce mai răsfățați și fără repere, plus hachițele unor părinți care au senzația că ei le știu pe toate mai bine?
În mediul privat, toată lumea știe că nu poți cere performanță dacă nu oferi condiții. Doar în școlile publice ne așteptăm sa vină superoameni care să trăiască doar din vocație, cu o superrăbdare și superîngăduință față de orice condiții sau reacții ale celorlalți. Ei bine, nu prea există superoameni, și nici ei nici ceilalți nu mai doresc să lucreze ca profesori. Motiv pentru care, în timp, resursa umană s-a ”deprofesionalizat”, în sensul în care s-a permis (din lipsă de alternative) intrarea în sistem a (prea) multor oameni care nu au ce căuta acolo, pentru că nu au nici pregătirea și nici calitățile necesare. Și de aici pornește un cerc vicios, pentru că școala este aceea care trebuie să formeze viitorii profesioniști, în toate domeniile, inclusiv pe cei din educație.
Societatea se plânge de procentul de analfabeți funcțional, universitarii se plâng de lipsa de pregătire a studenților, profesorii de liceu de cea a elevilor veniți din gimnaziu și tot așa, însă aceștia sunt promovați majoritar de la o etapă de școlarizare la alta din rațiuni de asigurare a finanțării instituțiilor de învățământ.
Una dintre cele mai mari greșeli legislative a fost finanțarea pe cap de elev. Un criteriu mai potrivit ar fi fost numărul de formațiuni de studiu. Pentru că modul de finanțare a dus la supraaglomerarea claselor. Nu poți face educație de calitate în clase cu 30 de elevi (sau peste). La profilul general al elevului de acum, ar fi necesare clase de 10-15 elevi, care să îți permită să îi cunoști, să le urmărești progresul, să poți interveni cu metode individualizate acolo unde este cazul.
O altă problemă este supraglomerarea profesorilor cu sarcini care ies din sfera calificării și a specializării lor profesionale. Profesorul trebuie să fie lăsat să fie exclusiv profesor, nu să facă în paralel și muncă de secretar, de paznic, de polițist, psihiatru, jurist sau asistent medical. Pentru nevoile conexe, ar trebui să li se asigure școlilor condițiile pentru a angaja personal suplimentar calificat în a îndeplini sarcinile respective.
Apoi, școala are nevoie să i se ofere, printr-o legislație corespunzătoare, instrumente de autoritate și intervenție. Trebuie să înțelegem cu toții că regulamentele nu sunt opționale, iar drepturile și libertățile noastre se pot întinde doar până acolo unde încep să afecteze drepturile și libertățile celorlalți. Este inacceptabil ca un elev cu probleme de comportament să afecteze dreptul la educație al tuturor celorlalți colegi ai săi, iar tu ca profesor să nu ai la dispoziție niciun instrument legal de control al situației, altul decât apelul la ”buna înțelegere” a cuiva care nu poate sau nu vrea să înțeleagă, din diverse motive. La fel cum este inacceptabil ca părinții să vină să își ”facă dreptate” singuri.
Există mijloace civilizate de sesizare a eventualelor abuzuri și este foarte bine că s-a limitat accesul persoanelor în școală, acesta putându-se face doar în anumite condiții și după o procedură clară.
Din păcate, statul este într-o criză profundă de autoritate, una generalizată, nu doar pe zona de educație. Criză pentru ameliorarea căreia ar fi necesar ca factorii de decizie să-și asume ceea ce este corect, nu ceea ce le este favorabil din punct de vedere electoral. Dacă politicile educaționale vor continua să aibă la bază dorința de a le face pe plac votanților sau celor care urlă mai tare, ne vom afunda și mai rău în haosul deja existent. Întrucât, în definitiv, cauza ultimă este una mai amplă: toți factorii de mai sus – părinți, școală, decidenți politici – sunt oglinda/reflexia societății din care provin. Iar societatea românească este, de ceva vreme, în cădere liberă.
Modelul de succes azi se măsoară în bani. Făcuți repede, ușor, de regulă fără nicio legătură cu școala. Nu pare să prea mai conteze cine ești, ci ce ai. Nu mai există un nucleu de solidaritate. Nu există un ideal, un sens sau o direcție. Suntem ca o adunătură de imaturi care se dau mari că au mai multe obiecte, sau mai mari, sau mai scumpe, având ca unică preocupare imaginea în fața celorlalți (chiar dacă suntem din ce în ce mai străini de ei), pe baza unor false valori, care nu au nicio legătură cu nimic din ceea ce este esențial uman. Dacă asta vrem, putem stinge lumina.
Despre autor:
Iuliana Șerban este profesor informatică Gr I, Coordonator de proiecte și programe educative la Colegiul Național Cantemir-Vodă, sector 2, București.
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
Foto: © Ammentorp | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.