Profesoara Aura Stănculescu, director CMBRAE: Avem nevoie să glumim cu copiii, să se simtă relaxați în prezența noastră, nu să simtă frică de o autoritate care oricând poate să fie impredictibilă și să-i pedepsească

„Avem nevoie să glumim cu copiii, să se simtă relaxați în prezența noastră, nu să simtă frică de o autoritate care oricând poate să fie impredictibilă și să-i pedepsească. Au nevoie să simtă că aparțin locului, că sunt importanți, că sunt cineva, că sunt acceptați așa cum sunt, diferiți unii de ceilalți”, a declarat Aura Stănculescu, profesor consilier școlar și director la Centrul Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională (CMBRAE), în cadrul dezbaterii online organizată de Salvați Copiii România pe 19 noiembrie.

„Respectul reciproc între elevi și profesori nu este doar în cărți, trebuie să funcționeze în viața reală. Noi vrem să fim respectați, dar și copiii au nevoie să fie respectați, așa cum și noi cerem acest lucru. Câtă vreme nu va funcționa, nu va exista o securitate emoțională a copiilor în mediul școlar sau acasă”, a adăugat Aura Stănculescu.

Principalele declarații:

• „Se vede deja un număr mai mare de raportare a cazurilor de violență școlară. Însă, nu trebuie să ne bucure că a crescut această cifră, ci doar să ne bucure faptul că există o obligativitate de a nu mai a ascunde gunoiul sub preș, ținem la eticheta școlii noastre, noi nu raportăm cazuri, noi nu avem cazuri. Există cazuri peste tot. 

• Profesorii trebuie să se vadă nu doar ca livratori de conținuturi, ci ca oameni în relație cu copiii, pentru că doar într-o relație care funcționează, merge emoția și conținutul academic către copil. 

• Dacă managementul nu este implicat și este dezinteresat în a identifica și a soluționa aceste probleme, atunci lucrurile acestea se vor simți în fiecare bancă, prin temerile pe care le au copiii. 

• Copiii își cunosc mai mult astăzi drepturile și reacționează mai mult în fața violenței decât acum 20 de ani.” 

Intervenția profesoarei Aura Stănculescu

„De un an avem o procedură elaborată de Ministerul Educației privind raportarea cazurilor de violență, procedură care implică o colaborare cu DGASPC-urile. Lucrul acesta cred că se va vedea în statistici, se vede deja un număr mai mare de raportare a cazurilor. Însă, nu trebuie să ne bucure că a crescut această cifră, ci doar să ne bucure faptul că există o obligativitate de a nu mai a ascunde gunoiul sub preș, ținem la eticheta școlii noastre, noi nu raportăm cazuri, noi nu avem cazuri. Există cazuri peste tot. Important este ce atitudine avem față de aceste cazuri și cum le rezolvăm într-o manieră în care să reușim să îi protejăm pe copii acum și pe termen lung, pentru că un copil care vine la școală trebuie să se simtă în siguranță, altfel nu vom avea pretenția ca el să aibă performanță academică, să fie deschis, să fie vesel, să fie atent la ore, să memoreze cu ușurință și să fie provocat de de conținuturile diferitelor materii. Este importantă siguranța emoțională pe care el o are în acest spațiu, iar consilierii școlari se adresează prin activitățile lor în special acestei zone a siguranței emoționale.

Nu o să vă dau cifre de câte activități au făcut consilierii anul trecut, pentru că au făcut foarte multe activități în toate școlile. Cel puțin la nivelul Bucureștiului, noi avem un consilier în fiecare școală, chiar dacă acel consilier nu este doar al unei singure școli. Se întâmplă frecvent să avem un consilier la două școli și într-un caz avem un consilier la trei unități de învățământ. 

Despre neîncrederea elevilor în a raporta violența școlară: Fiecare școală ar trebui să își gândească sistemul cât mai bine pentru a-și proteja copiii 

Sistemul de raportare poate fi direct. Mergem la consilierul școlar, dar aici pare neîncrederea că acea persoană nu va duce mai departe informația confidențială către persoane care au putere de sancțiune sau de a ignora cazul. Avem și o modalitate de raportare anonimă și fiecare școală a fost încurajată să aibă o un sistem de raportare anonimă.

Unii și-au făcut sistem online de raportare anonimă către o adresă a școlii și acolo consilierul școlar sau o altă persoană desemnată de conducerea școlii gestionează mesajele primite și încearcă să identifice cazul respectiv și să vadă ce poate remedia. Alții au cutii dedicate, unde copiii pot pune bilețele anonime. 

Însă, la raportarea anonimă apare problema că uneori nu sunt suficiente informații specifice pentru a merge la țintă. Nu zic neapărat că trebuie dat nume, dar măcar indicată clasa sau nivelul de clasă, gimnaziu, liceu ca să știi unde te adresezi cu activități, cu intervenție specifică. Fiecare școală ar trebui să își gândească sistemul cât mai bine pentru a-și proteja copiii. 

Despre formarea profesorilor și a directorilor de școli: Profesorii trebuie să se vadă nu doar ca livratori de conținuturi academice, ci ca oameni care trebuie să facă în primul rând relație cu copiii

Este esențial pentru noi, ca adulți, care suntem responsabili de siguranța copiilor în școală, să identificăm de timpuriu semnele care ne pot conduce la concluzia că acolo avem un copil care este victimă. Asta înseamnă că în pregătirea de bază, dar și în cea continuă, profesorii trebuie să se vadă, să se perceapă pe sine, nu doar ca livratori de conținuturi academice, ci ca oameni care trebuie să facă în primul rând relație cu copiii. Pentru că doar într-o relație care funcționează, merge emoția și conținutul academic către copil. Formarea cadrelor didactice este esențială și aș începe cu formarea managementului școlilor, pentru că știu foarte bine dacă un management de o direcție bună în cancelarie, în școală toți profesorii vor fi ecouri ale acelei atitudini.

Dacă managementul nu este implicat și este dezinteresat în a identifica și a soluționa aceste probleme, atunci lucrurile acestea se vor simți în bănci, în fiecare bancă, prin temerile pe care le au copiii și temeri care pot spori. 

Copiii își cunosc mai mult astăzi decât acum 20 de ani drepturile și reacționează mai mult acum în fața violenței

Un alt lucru care mi-a plăcut la copii a fost că au propus chestionare pentru a identifica cât de safe este mediul de acasă și mediul de la școală. Este important și modul în care familia încă se raportează la violența asupra copiilor. Doamna Isabela Popa a spus că nu s-a schimbat prea mult mentalitatea părinților referitor la violența asupra copiilor. E posibil să reiasă asta din cifre, însă eu vă spun că mentalitatea copiilor asupra violenței care se exercită asupra lor în diverse medii s-a schimbat.

Copiii își cunosc mai mult astăzi drepturile și reacționează mai mult în fața violenței decât acum 20 de ani. Mentalitățile se schimbă greu și asta înseamnă că trebuie să fim perseverenți și consecvenți în ceea ce facem. Mi-ar plăcea ca peste încă 20 de ani să vorbim de o rată a violenței în mediu școlar și familial mult mai mică decât acum. 

Respectul reciproc nu este doar în cărți, trebuie să funcționeze în viața reală. Câtă vreme nu va funcționa, nu va exista securitate emoțională, o securizare a copiilor în mediul școlar sau acasă

Ce aș vrea eu să reiasă de aici este că noi, adulții, fie că suntem părinți, fie că suntem profesori, unii suntem în dublu rol, trebuie să înțelegem că un copil, pentru a se dezvolta plenar, frumos, pentru a-și valorifica potențialul, are niște nevoi psihologice care ne sunt foarte la îndemână. Nu ne costă nimic.

Să-i asigurăm căldură, să ne uităm la el ca la o persoană în dezvoltare care are nevoie de căldură, lumină de la noi. Cum planta are nevoie de lumină și căldură și substanțe hrănitoare, așa și copilul are nevoie de căldura sufletească, de lumină din ochii noștri și de substanțe nutritive, care înseamnă învățare, cunoaștere, ca să se dezvolte frumos. Are nevoie să știe limitele. Limitele pe care școala le poate formula într-o manieră adecvată, limite, reguli și așteptări. Dar trebuie să știm ce îi cerem copilului și să-i cerem într-o manieră în care el să înțeleagă și să poată să respecte acele limite. Noi vrem să fim respectați de ceilalți, dar și copiii au nevoie să fie respectați, așa cum și noi cerem acest lucru.

Respectul reciproc nu este doar în cărți, trebuie să funcționeze în viața reală. Câtă vreme nu va funcționa, nu va exista securitate emoțională, o securizare a copiilor în mediul școlar sau acasă. Avem nevoie să glumim cu copiii, avem nevoie să se simtă relaxați în prezența noastră, nu să simtă teamă și frică de o autoritate care oricând poate să fie impredictibilă și să-i pedepsească. Au nevoie să se simtă acolo, că aparțin locul lui, că sunt importanți, că sunt cineva, că sunt acceptați așa cum sunt, diferiți unii de ceilalți. Nu suntem toți la fel și e bine că nu suntem așa. Fiecare are contribuția lui la un mediu divers și frumos. Altfel, nu vom vorbi decât despre aceeași temă în fiecare an. 

Sper ca colegii mei consilieri să vă ajute cât mai mult. Noi, în ședințele pe care le facem săptămânal la nivelul instituției, accentuăm foarte mult rolul important pe care îl avem în construirea unei relații de încredere cu copiii. Ne străduim și este un efort să facem același lucru și cu colegii profesori, care, uneori, poate că nu-și gândesc prea multe rolul profesional și le rezumă la rolul de transmitere de cunoștințe academice și neglijează partea aceasta de grijă a celorlalte aspecte socio-emoționale care nu sunt mai prejos deloc decât cele academice.”