Eu, uneori, am senzația – am vorbit și cu colegi de-ai mei, directori de colegii mari din București – că părinții au de la noi așteptarea să fim un fel de bone”, a declarat Andreia Bodea, directoarea Colegiului Național I. L. Caragiale din București, la DC News. „Noi nu avem dreptul să avem opinii, noi nu avem competența de a educa”, a spus cadrul didactic.
„Eu aș face un experiment într-o lume ideală în care nu ne aflăm. Dacă aș fi lăsată un an de zile cu regulamentul pe care liceul îl are, fără amestecul părinților, să îl pot aplica și eu. Dacă am aceeași discuție legată de disciplină, respect și regulament, cu 10 elevi și cu 10 părinți, mult mai ușor și mai rapid le explic și conving elevii decât conving părinții”, a precizat aceasta.
Profesoara a oferit și un exemplu: „Astăzi am avut o discuție la școală care mi s-a explicat că de ce trebuie să nu vină cu pantalonii nu știu cum și mi s-a părut aiuritoare discuția. Și copilul făcea semne mamei și spunea: „mama, asta este regulamentul școlii, te rog eu frumos”.
Andreia Bodea a povestit că pe elevii sunt mai ușor de convins în privința unor aspecte care țin de școală, în comparație cu părinții:
„Cu disciplina stăm prost noi în această societate. Stăm prost cu disciplina, cu bunul simț, cu tot felul de lucruri. Dar încă o dată vin și vă spun, este avantajul lor că sunt tineri. Eu nu m-am așteptat la această surpriză. Sunt mai dispuși să înțeleagă și să accepte rigorile și limitele care sunt de bun simț ale unui regulament decât zona adultă. Cu zona adultă am eu o problemă. Copiii înțeleg de ce trebuie să vină îmbrăcați într-un anumit fel la școală. Mai greu îi conving pe părinți. (…)
Este o luptă să-i convingi în fiecare zi și există regulamente, există ROFUIP, există Statutul elevului, deci Statutul Elevului care conține niște reglementări foarte clare și există niște sancțiuni, sigur, graduale. (…) Există niște limite și părinții au niște limite pe care le încalcă ori de câte ori au ocazia. Duce la o anarhie și la energie pierdută, timp pierdut. Și în 9 cazuri din 10, sigur că dreptatea este tot la catedră.”
Aceasta a menționat că părinții îi cred doar pe copil, fără să ceară părerea cadrelor didactice:
„Eu, uneori, am senzația – am vorbit și cu colegi de-ai mei, directori de colegii mari din București – că părinții au de la noi așteptarea să fim un fel de bone. Noi nu avem dreptul să avem opinii, noi nu avem competența de a educa. Eu nu înțeleg de ce se pleacă de la ideea că niște oameni pe care nici nu-i cunoști sunt niște incapabili din punctul de vedere al zonei educaționale, al zonei de formare. Părinții n-au nicio îndoială când un elev povestește acasă un lucru. El este crezut imediat. Ei nu vin măcar să ceară, să asculte un alt punct de vedere. Ei știu că acest copil are dreptate, că lucrurile așa au fost și vin la școală, fie la director, fie la diriginte, să acuze, nici măcar nu întreabă: „Copilul n-a meritat în lucrarea cutare nota 5.” „Doamnă, vă arăt lucrarea.” „Dar nici nu vreau să văd lucrarea, eu știu că el știe mai mult de 5”.