Teribilele întâmplări ale verii care tocmai s-a încheiat au tulburat din nou existența serenă a unora dintre români, evident, privilegiații cărora noi, ceilalți, cu bună știință sau din comodă nepăsare, le-am hrănit serenitatea. Și, ca de fiecare dată, societatea noastră disfuncțională, a descoperit stupefiată putregaiul care o macină. Sau s-a prefăcut că l-a descoperit. Îți dă un plus de confort să te faci că habar n-ai sau să-ți spui că nu e treaba ta și cum atitudini de tipul acesta stau chiar la fundamentul politicii noastre statale, e o ipocrizie să ne dăm oripilați de consecințe, cu sau fără #…
Nu voi face referire la devoalarea adevărului din aziluri, din spitale, de la granița cu Ucraina, din administrația locală, din Poliție etc., ci doar la una dintre numeroasele instituții care există demult și degeaba, a cărei inutilitate am semnalat-o tot demult și degeaba, respectiv Agenția Națională Antidrog.
Ca multe alte instituții de felul ăsta, înființate, patronate și îngăduite de Stat, e creată doar pentru a da bine în ochii comunității internaționale, pentru a bifa că există și pentru a se face că face ceva, cu resurse materiale și umane consistente și complet ineficientă. Adică, o ditamai sinecura. E drept, desfășoară campanii în unele instituții de învățământ, în buna tradiție autohtonă, cu funcționari care își fac treaba fără nicio tragere de inimă, sec, abstract, exclusiv teoretic, mecanic, într-o manieră care mai degrabă i-ar tenta pe copii să se apuce de consum, nicidecum să-i îndepărteze de potențialul pericol. Și mă îndoiesc, sincer, că angajații acestei agenții au habar sau vor să aibă, de amploarea reală a fenomenului?!
Îmi amintesc de participarea cu elevii clasei a VIII-a la care eram dirigintă în 2021 la un astfel de curs și de cât de sterilă mi s-a părut experiența, cu toate că proiectul intitulat „Necenzurat” pe care îl propunea A.N.A. elevilor, părinților și profesorilor suna promițător. Am avut câteva întâlniri, suport de curs, chestionare etc., toate, cum spuneam, doar pentru a-și justifica existența instituțională. Discuțiile erau plictisitoare, conținuturile arhicunoscute și concepute mai degrabă pentru realitatea secolului trecut sau, cu indulgență, pentru copiii din ciclul primar. I-am sugerat doamnei care ținea cursul, că întâlnirea cu un fost dependent ar fi cel mai eficient demers profilactic posibil. Mi-a dat dreptate, dar atât. Habar nu am dacă a transmis sugestiile mele, dar, precum se vede, nu s-a schimbat nimic, pentru că astfel de demersuri necesită eforturi pe care cei de acolo nu par dispuși să le facă atâta vreme cât lucrurile merg și-așa, le au de-a gata și sunt acoperiți cu hârtii. Și până nu se întâmplă o nenorocire care să șocheze opinia publică, da, merg, și vor merge în continuare, până la următoarea grozăvie. Cu poticneli, dar până atunci, vor ieși la pensie că au și dreptul și frumoasa vârstă de 40 de ani?!
Am rămas în acel proiect până la capăt, dar am simțit că trebuie să pot face mai mult pentru copiii mei, aflați la o vârstă critică, așa că l-am rugat pe un asistent social dintr-un spital bucureștean care tratează diverse forme de dependență, să-mi recomande un tânăr consumator de droguri pe care l-am contactat și l-am invitat, firește, la adăpostul anonimatului oferit de școala online, la o oră de dirigenție. Și a fost una dintre întâmplările benefice ale școlii online. La început ezitant, tânărul a acceptat și astfel s-a întâmplat una dintre cele mai tulburătoare și mai fertile întâlniri pe care le-am trăit alături de elevii mei, în spatele cărora se aflau și unii dintre părinți, căci tânărul al cărui chip ori nume real nu-l cunoșteam, un străin pentru noi, ne-a oferit o lecție cutremurătoare de viață, ca într-o descătușare terapeutică. Ne-a vorbit despre vârsta crudă la care a început să consume alcool și apoi droguri, despre familia sa disfuncțională, despre performanțele sale școlare reale, dar pe care le-a trăit, în mare parte sub influența substanțelor narcotice din tot spectrul, despre efectele lor devastatoare asupra sănătății sale fizice și psihice. Nu i-a îndemnat nicio clipă pe copii să nu se apuce de așa ceva, ci doar le-a povestit despre sine, aproape fără întrerupere, preț de aproape o oră. De altfel, era și greu să-l oprești din confesiunea pe care o rostea anevoie, dar convingător. A primit și câteva întrebări, dar ceea ce trebuia spus s-a spus. Și a rămas până astăzi în memoria afectivă a celor care am luat parte la acea întâlnire. Iată ce și cum trebuie procedat, pentru că nu-mi pot imagina o campanie de prevenție cu adevărat eficace în absența celor care au trecut prin experiența adicției și care trăiesc clipă de clipă sub spectrul întoarcerii în tenebre.
Asta dacă ne pasă de copiii noștri și dacă vrem să nu ne mai facem că facem.
Departe de a fi singura problemă gravă a acestui popor care are darul de a-și cultiva nefericirea în mod real și fericirea în mod fals, problema aceasta ar trebui să ne trezească. Trebuie să înțelegem că e vital să facem ceva urgent. Să înțelegem că din 1989, tot ascundem gunoiul ba sub preș, ba după ușă și el se tot adună peste cel de dinainte. Doar că după 1989, traficul și consumul de droguri nu au fost niciodată controlate cu adevărat, nefiind o prioritate națională. Ca Educația sau Sănătatea, pe care le-am rezolvat de minune?! Amintiți-vă de anii 2000 când etnobotanicele se găseau pretutindeni! Dar cum și dacă efectele superficialității noastre în toate, nu ne ating, iar noi suntem fericiți, considerăm că problema nu există. Doar că fericiți erau și copiii care și-au pierdut viața în accidentele recente, și familiile lor, fericit ar fi putut fi și copilul care a fost lăsat să cadă în patima drogurilor și să omoare, iar acum este hăituit ca un animal?! Mi se rupe sufletul pentru toți acești copii pierduți, morți și vii, și mă tem că celor care ar trebui să facă ceva va continua doar să li se rupă.
Există și acum printre noi, nu copii, ci oameni în toată firea care nu pricep în ruptul capului că un dependent de droguri sau de alcool se află pe un drum aproape fără întoarcere, că rata recuperării tinde spre zero, că adicția de alcool înseamnă moarte lentă, că cea de droguri înseamnă moarte rapidă, dar ambele duc la o moarte prematură și sigură. Iar aceste două tipuri de dependență merg de cele mai multe ori mână în mână și nu îi afectează doar pe cei care le au, după cum clar și dureros s-a văzut. Și ceea ce s-a văzut a fost pentru că a existat o mediatizare puternică. Ceea ce nu se vede este infinit mai periculos, pentru că, dincolo de autodistrugere, oameni aceștia îi distrug pe cei din jurul lor. Sunt bolnavi, nu-și mai aparțin, fură, mint, ucid, își pierd conștiința, empatia, demnitatea și unica lor rațiune de a fi rămâne găsirea resurselor de întreținere a viciului, iar pentru asta, fac orice.
În societatea în care trăim și pe care am construit-o cu o consecvență demnă de o cauză mai bună, noi toți avem suficiente motive să fim nefericiți. Și dacă adulții mai pot găsi resorturi rezonabile de tolerare a nefericirii, copiii nu pot și nu știu cum să nu aleagă greșit. Indiscutabil, tratarea dependenților în România de astăzi este o utopie, ca și speranța recuperării lor. E un deziderat greu de atins și în statele cu tradiție atât în consum, cât și în prevenția și tratarea adicțiilor, altminteri celebrități care aveau și unde și cu ce să-și trateze dependențele, nu ar fi sfârșit dintr-o supradoză. Și atunci, cel puțin în clipa de față, cu ce avem la îndemână, nu ne rămâne decât elaborarea și aplicarea unor strategii de prevenție inteligente și, de bună seamă, lupta împotriva traficanților și a dealerilor care colcăie la tot pasul, iar educația în privința consumului de droguri și de alcool, ar trebui să coboare chiar la cei șapte ani de-acasă, făcută natural, așa cum îți înveți copilul să se spele pe mâini ori să traverseze ori să mănânce sănătos.
Iar pentru autoritățile care rostogolesc veșnicele proiecte de inițiative stupide și sterile, ar trebui să fie limpede că lupta nu trebuie să se poarte cu dependenții. Ar fi precum în cazul câinilor vagabonzi hăituiți de hingheri. Cum au ajuns așa și acolo, dacă nu prin lăsarea lucrurilor la voia întâmplării?!
Haideți, oameni buni, că se poate! Trebuie doar să vreți! Altminteri, chiar este pierdut totul și chiar merităm să dispărem ca națiune, dacă nu ne pasă de copiii noștri.
Am ținut o vreme legătura cu tânărul A.A. – ironic, inițialele sale, dacă acestea vor fi fost în mod real, coincid cu cele ale celebrei organizații?! Apoi m-am lăsat purtată de ale vieții. Nu mai știu nimic de el. Sper să nu se fi întors în marasmul negru al dependenței, pentru că, ceea ce nu știu sau se fac că nu știu oamenii, este că povestea aceasta nu se termină niciodată. Odată ce-ai început-o. Și, cum am arătat mai sus, tocmai aici trebuie să facem cât se poate de repede ce e de făcut…
Despre autor:
Alina Karina Nițu este profesoară de limba și literatura română la Școala Gimnazială “Mircea Sântimbreanu”, din sectorul 5 al Capitalei, doctor în filologie al Universității din București
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
Foto: © Valerii Honcharuk – Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.
Redacția
Raluca Pantazi
Ramona Florea
C.I.
13 comments
Mulțumim pentru articol și pentru ceea ce sunteți doamna diriginta! Incă sunteți ” doamna noastr
a” și copii încă mai sunt ” ai dumneavoastra” , asta pentru ca ati fost printre putinii cu adevărat implicați în educația lor și le-ati oferit mai mult decât o simpla ora de limba romana sau dirigenție.Ma înclin în fata dvs și sunt profund recunoscătoare pentru tot!
O mama al unui copil ” al dumneavoastră ” !
Chiar dacă sunt “picături intr-un ocean”,continuați să faceţi ceea ce e bine pentru elevi,care,DA,sunt şi ai diriginţilor in aşa perioada dificilă de dezvoltare pentru ei,ca adolescenți aproape.
A fi aproape de elev/copil nu e lucru uşor!
Felicitari
Nu credeti, totusi, ca va depasiti atributiile?. Chiar daca sunteti, pe langa profosoara, si diriginta, nu inseamna ca va pricepeti si la altele. Adica logica-i ca nuca-n perete! Cum sa faci educatie plimband din clasa in clasa cate-un ,,fost dependent” care sa-si povesteasca ,,experientele”? … cu scopul ca elevii sa inteleaga ca ,,asa nu”. Pai, pe principiul asta se poate continua cu cate-un ,,fost alcoolist”, ,,fost dependent de jocuri de noroc”, ,,fost hoț”, ,,fost violator”, ,,fost ucigas” ( tocmai iesiti de la ,,mititica”). O intrebare: de cand elevii v-au devent ,,ai mei”? I-ati luat pe persoana fizica-ntr-a V – a si v-au fost ,,ai mei” pana ce i-ati predat altui ,,profesor” intr-a IX – a? Hai ca dvs ,,profesorii” sa va indepliniti menirea ca sa nu transformati elevii intr-o turma de analfabeti functional” si incet, incet, vor putea apoi intelege cum sta treaba cu ce-i bine si ce-i rau pentru ei (si nu numai). Tragic e ca sunt lansate teme de dezbatut iar ,,poporul intra-n hora”. Realitatea e ca-i greu sa-si dea seama cineva cui ,,i se rupe” daca el nu pricepe ,,o boaba” da-i recompensat de ,,sistemul de educatie” cu ,,diplome căcălău”.
Da, intr-adevar, profesorii si, in speta, dirigintii sunt FORTATI sa-si “depaseasca atributiile,” din moment ce li se arunca in cap necontenit orice noua problema sociala care apare (de la violenta in scoli si societate, pana la testarea si vaccinarea pt boli si, mai nou, lupta impotriva drogurilor)
Profesorii nu au cerut sa se ocupe de asa ceva. Profesorii vor doar sa-i invete pe copii materiile scolare, pregatindu-i in mod profesionist pt viitor.
Atributiile extraprofesionale le sunt impuse profesorilor in mod abuziv (daca ne gandim ca pt a face fata noilor solicitari, profesorii trebuie sa se “descurce” pe cont propriu, sa se initieze singuri in chestiuni straine profesiei) si in mod distructiv, daca ne gandim ca noile atributii trebuie incluse in activitatile la clasa, in detrimentul activitatilor deja prevazute in programa.
Nu mai fiti ipocriti si nu mai judecati profesorii care incearca tot ce le sta omeneste in putere ca sa-i ajute pe elevi.
Iar elevii devin copiii profesorilor si mai ales ai dirigintilor pe parcursul orelor, ai anilor de scoala. Asta este! Cand omul isi asuma responsabilitatea educarii unor copii/tineri si pune suflet in asta, asa se intampla, elevii ajung sa fie perceputi, macar in parte, ca si proprii copii.
Articolul acesta, al doamnei A K Nitu merita mai multa consideratie, deoarece prezinta o experienta reala si, din pacate sau din fericire, in acest domeniu, al substantelor de risc, este extrem de utila prezenta si comunicarea experientei personale a unor oameni implicati direct si care, printr-un fericit concurs de imprejurari, sau noroc sau cam asa ceva, dar si printr-un imens efort de vointa au reusit sa se rupa de acea lume tenebroasa, de unde, odata intrat, este greu ca omul sa mai iasa la lumina.
Exista documentare de exceptie care prezinta astfel de cazuri, completate si de prezenta specialistilor ADEVARATI – medici, psihologi, politisti de la narcotice, care stiu bine despre ce vorbesc si te pot face sa intelegi problemele cu care se confrunta toxicomanii, dar si societatea coplesita de flagelul drogurilor.
Asa cum bine spune dna Nitu in articol, asa cum s-a spus de multe ori, nefiind o noutate, in cazul problemei drogurilor, nu sunt de nici un folos, ba chiar pot face mai mult rau decat bine “campaniile” cu pliante, fluturasi si sloganuri gen “Spune NU …!” si cu persoane scolite prin diverse pseudocursuri minimale, unde au invatat cateva fraze sforaitoare si ineficiente.
Si parintii sa stie sa-si controleze si educe si ei copiii, nu-i asa?! Ca nu-i trimitem la scoala sa scapam de ei si in final sa dam vina TOT pe scoala!
Si da, le spunem “ai nostri” pentru ca, de FOARTE multe ori, petrecem mai mult timp cu ei, discutand, decat o fac parintii.
Greu la deal cu carul plin! (ca sa nu zic cu boii slabi) ar spune unu’ care n-a locuit pe aceste melaguri in ultimii 15-20 de ani. Ca noi, ceilalti care am trait ,,pe viu” schimbarile zilnice produse, mai ales pe partea de ,,educatie”, ne-am dumirit deja de ceva vreme. Nu poti sa le spui ,,copiii nostri” indiferent ca-ti repeti zilnic ,,pentru ca …”. Eventual iti faci 2-3 copii, apoi te apuci sa-i cresti iar cand o sa discuti despre astia 2-3 pe care i-ai facut ai tot dreptul sa le spui ,,copiii nostri”. Da’ si-n cazul asta, daca sti cine a fost tatal copiilor. Ca daca nu, sunt ,,copiii mei” (adica ai lui aia ce i-a purtat de colo, colo 9 luni). Explicatia-i pentru analfabetii functional carora tre’ sa le dai ,,mura-n gura” cu speranta ca pana la urma or pricepe despre ce-i vorba. Da’ ma bazez pe d-na profesoara de romana care sigur, sigur s-a prins cum e cu intelesul cuvintelor si poate sa-si corecteze ,,eroarea” in care s-a aflat (macar pt. viitor) si, mai ales, sa-i ajute si pe altii s-o faca. La fel cum nici un profesor nu poate sa-i spuna ,,sotie” colegei lui profesoara, chiar daca i-a picat cu tronc si poate petrece mult mai mult timp cu ea decat sotul acesteia. Revin cu alte explicatii daca-i necesar, poate vom scapa pana la urma de expresia ,,copiii nostri” (cu referire la elevi) rostia-n cor de profesori.
Ia-ti, femeie, pastilele, ca esti in pantă rau! Sau nu “ști” ca ai nevoie?
E o placere sa citesc articolele tale, Draga Alina! Ca întotdeauna ai pus punctul pe i și ai atins o problema extrem de sensibila pentru noi, părinții de adolescenti. Da, e una din multele probleme de rezolvat din tara asta nefericita însă e o problema extrem de importanta pentru generațiile ce vor urma. Felicitari pentru articol!
Mulțumesc din suflet și sper să ne urnim în direcția corectă!
Totul numai sa se acopere de hartii. In 20 de ani de învăţământ, am participat la zeci de cursuri. Va declar ca NICIUNUL nu a ajutat la nimic. Facute sa fie bifate si cu oameni incompetenți care parca se adresau analfabetilor functionali. Nu am intalnit un formator cu adevărat bun cum vad in sistemul privat in leadership.
Tot felul de ONG-uri au venit sa tina tot felul de activități plictisitoare, inclusiv de la banci. Stiti care au fost ok? Cele tinute de voluntari adolescenți. Era un entuziasm pe ei. In rest, adulți plictisiti, plafonati etc
Respect pentru ce ați scris, ați pus punctul pe I. Din păcate trăim intr-o societate care prefera sa ascundă sub preș ce nu ii place și sa arunce cu pietre atunci când cineva greșește.
Ar fi bine ca autoritățile sa vadă adevarata problema a persoanelor care se confrunta cu asemenea probleme si sa găsescă soluții sa le rezolve si sa integreze acele persoane in societate. Altfel, scoase in afara sistemului, nu ajuta pe nimeni, ba dimpotrivă, odată scoși in afara sistemului nu exista cale de întoarcere. Și dacă pe stat il interesează doar taxele, asta se traduce in oameni care nu vor putea da taxe, ci vor fi asistați social.
Dar ce sa discutam intr-o societate in care reclamele la alcool si jocuri se noroc sunt permise? Și reclamele la dulciuri pe posturi de desene animate pentru copii fac bine? Eventual zicem ca sunt dulciuri “bune” pentru copii, pentru ca au un ambalaj dedicat copiilor. Cu ce sunt bune? Cantitatea de zahar este aceeași, poate chiar mai mare.
Stima și respect, dna profesor!!!
Dar…. Din păcate….. Sunteți printre puținele persoane și cadre didactice care le Pasa de copiii noștri!
Totul este putred de mult, iertați expresia grosolană, în tara noastră. Exista o nepăsare generală și toxică la toate nivelurile…. Trist…
Vă mulțumesc și să știți că tuturor cadrelor didactice pe care le cunosc eu, le pasă de copii! Și cunosc foarte multe…