Povestea Teodorei Dumitru, studentă la medicină în Spania: Din cauza diagnosticului meu, nu am putut niciodată să scriu de mână. Am ales să dau la medicină, în ciuda faptului că mi s-a spus că cineva „ca mine” nu poate fi doctor. Simt că pentru asta m-am născut

Maria Teodora Dumitru fost diagnosticată la vârsta de un an cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică, în cuvintele ei: “merg pe patru roți”. A obținut media de intrare la liceu 9,77 și a urmat Colegiul Național „Iulia Hașdeu”, din București, unde media de Bac a fost 9,13. “Am terminat 12 clase și am realizat atâtea lucruri fără să scriu”, spune Teodora într-un interviu pentru Edupedu.ro.

Chiar dacă a fost primul elev care susținea examenul de admitere la Facultatea de Medicină a Universității Complutense din Madrid tastând cu nasul, a fost sunată zilnic timp de o săptămână pentru a i se asigura egalitatea de șanse. “E simplu. În România, eu m-am adaptat la sistem timp de 12 ani. În Spania, sistemul este cel care se adaptează la dizabilitatea mea”.

În interviu, Teodora a povestit cum a susținut bacalaureatul și cum în loc să scrie profesorul alocat pentru ea, a ajuns să scrie interpreta, care îi spunea că „o doare mâna” și care, în opinia Teodorei scria prea încet. A plâns în timpul probei scrise la Limba și literatura română, a povestit tânăra: „toată situația era frustrantă. Eu nu puteam face nimic să-i accelerez viteza de a scrie. Mă simțeam neputincioasă”.

Umilința a continuat din partea sistemului și a oamenilor angajați în acesta – Teodorei nu i-a fost acordat accesul cu însoțitor la toaletă, în condițiile în care nu se poate descurca singură și nici nu a existat personal specializat pentru asta – „Eu am nevoie de un însoțitor când folosesc toaleta. Mamei nu îi era permis să intre în unitatea de examinare, chiar dacă eu nu-mi împing singură scaunul de rotile manual. Prin urmare, nici la toaletă nu mă putea însoți. Dacă nu puteam să merg la baie, nu puteam să beau nici apă, pentru că toată lumea știe că rinichii filtrează sângele și decide când trebuie să mergem la toaletă și când nu. Nu am băut apă, deși am vorbit patru ore și jumătate fără pauză”, a povestit Teodora momentele înfiorătoare prin care a trecut. 

„În România, suntem învățați să stăm în banca noastră, să nu ne băgăm, să ne inhibăm orice urmă de curiozitate. Să nu sărim în ajutor pentru că nu e treaba noastră. Așa este cultura, cu toate că eu, personal, nu pot găsi o scuză în asta. Nu le arătăm copiilor realitatea”, spune Teodora, care a povestit cum s-au comportat organizatorii examenului de la universitatea de medicină din Spania – „Când m-au sunat, doamna cu care am vorbit era foarte drăguță, dar extrem de surprinsă de faptul că eu scriu cu nasul. (…) Nu-i venea să creadă că eu voi rezolva toate subiectele așa, tastând cu nasul. Nu se aștepta la asta, dar nici nu mi-a spus că nu-mi vor adapta totul la nevoile mele, chiar dacă eram primul elev care susținea examenul așa. M-a sunat zilnic timp de o săptămână. Îmi punea întrebări precum „la ce înălțime să-ți punem tastatura?” sau „cât de lată să fie masa, astfel încât să poți intra cu căruțul?”, detalii la care cei din România nici nu s-ar gândi”.

Interviul integral aici:

Edupedu.ro: Educație incluzivă în România. Cum au fost primii ani de școală din acest punct de vedere?

Maria Teodora Dumitru: Chiar dacă mă consider un caz fericit și norocos din punct de vedere al incluziunii în școala de masă, pot spune că am înțeles încă de când trebuia să intru în clasa I că sistemul nu este pregătit pentru elevii cu dizabilități. 

Inițial, mamei îi fusese recomandată de la grădiniță o învățătoare care se presupunea a fi potrivită pentru mine. Directoarea grădiniței credea că se va descurca în situația de față și că nu voi avea nicio problemă. Dar, din păcate, situația nu a fost atât de roz cum ar fi trebuit. Din cauza diagnosticului meu, nu am putut niciodată să scriu de mână. Știu că poate suna destul de absurd, având în vedere era digitalizării în care trăim, însă învățătoarea respectivă m-a respins pe motiv că nu știa cum să mă noteze dacă nu scriu. Am fost destul de dezamăgită, pentru că îmi doream extrem de mult să merg la școală, să învăț, să fac tot ceea ce copiii de vârsta mea făceau. Cred că vorba „tot râul spre bine” poate descrie cel mai bine ceea ce a urmat, pentru că mama hotărâse să nu renunțe.

S-a dus la directorul unei alte școli din zonă, i-a explicat situația, iar acesta i-a apus că se va găsi o soluție. Așa am ajuns să fiu elevă în clasa celei mai bune învățătoare pe care o puteam avea. Cred că a fost una dintre primele persoane care m-a încurajat și care a văzut dincolo de dizabilitatea mea. A fost ideea ei să încep să-mi fac temele pe laptop, să am dosare în loc de caiete dictando și să fiu notată pe răspunsurile pe care le dădeam în timpul orelor. Aceste soluții au fost aplicate și de profesorii din anii de gimnaziu, pentru că majoritatea aveau tendința să întrebe cum m-am descurcat până în acel moment. 

Ideea este că sistemul nu pregătește dascălii pentru astfel de cazuri. Personal, cred că nici nu se ia prea mult în considerare faptul că un copil cu dizabilități ar vrea să înceapă școala, nu mai vorbim de ipoteza terminării și obținerii diplomei de Bacalaureat. Dacă vorbim despre egalitate de șanse în școala românească, nu ar fi prea multe lucruri pozitive de spus, ținând cont că fiecare dizabilitate este diferită și necesită adaptări speciale.

Edupedu.ro: Cum ai dat examenul de bacalaureat? Au fost adaptate condițiile de examinare?

Maria Teodora Dumitru: Examenul a fost adaptat din punctul de vedere al sistemului românesc. În situația în care un elev nu scrie, se organizează o comisie în care îi este acordat timp suplimentar (încă jumătate din timpul oficial de examen) și un profesor, de altă specialitate față de cea la care se susține proba, care să scrie ceea ce acesta dictează. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Este destul de neplăcut să dictezi eseuri de 400 de cuvinte la română sau simboluri matematice. Am fost singura în sala de examen, cu doi profesori supraveghetori și încă unul care ar fi trebuit să scrie. La probă de limba și literatura română nu a fost așa. Comisia a decis că am nevoie de un interpret care să-mi faciliteze comunicarea cu profesorul ce urma să-mi completeze foaia de examen.

Nu știu de ce și cum s-a ajuns ca doamna interpret să scrie pentru mine. Nu asta ar fi problema, cu toate că nu asta era îndatorirea ei, ci faptul că aproape nu am terminat examenul din cauza faptului că aceasta scria prea încet. Îmi spunea să încerc să scurtez eseul pentru că pe ea o doare mâna, de parcă ar fi fost în joc nota și viitorul ei. Am început să plâng, pentru că toată situația era frustrantă. Eu nu puteam face nimic să-i accelerez viteza de a scrie. Mă simțeam neputincioasă. Mă uitam obsesiv la ceas și vedeam cum timpul trecea fără ca eseul meu pe care îl știam atât de bine nu era complet pe foaia de examen. Din fericire, în ultima secundă a pus ultimul punct. Dar dacă aș fi vrut să-mi recitesc toată lucrarea? 

Evident că la proba de matematică nu a mai scris ea, ci o profesoară din cele trei prezente în sală, așa cum ar fi trebuit să fie. Să nu mai adaug faptul că interpretul îmi spusese că ea nu știe semnele matematice pentru următoarea probă. Întrebarea mea este: cum se presupune că ar fi trebuit să dictez semnul integralei sau aranjarea matricelor cuiva care nu știa despre ce vorbesc? Să pui un elev să susțină, practic, oral un examen de patru ore și jumătate (pentru că acesta a fost timpul meu total) care se vrea a fi scris – pentru că așa se consideră, probă scrisă – mi se pare ceva brutal. Să spui „punct, virgulă, de la capăt cu alineat” la fiecare frază. Asta se numește adaptare? Așa ajută sistemul românesc un elev cu nevoi speciale? Asta este egalitatea de șanse?

Pe lângă examenul în sine, am întâmpinat probleme și în ceea ce privește lucrurile fiziologice ce se pot ivi pe parcursul probei, iar aici mă refer la mersul la toaletă. Nu eram lăsată să-mi fac nevoile în timpul examenului. Eu am nevoie de un însoțitor când folosesc toaleta. Mamei nu îi era permis să intre în unitatea de examinare, chiar dacă eu nu-mi împing singură scaunul de rotile manual. Prin urmare, nici la toaletă nu mă putea însoți. Dacă nu puteam să merg la baie, nu puteam să beau nici apă, pentru că toată lumea știe că rinichii filtrează sângele și decide când trebuie să mergem la toaletă și când nu. Nu am băut apă, deși am vorbit patru ore și jumătate fără pauză. 

Eu nu am realizat cât de dificil este, ca persoană cu dizabilități, să termini școala în România până nu am ajuns studentă în străinătate și m-am trezit într-o cu totul altă lume. Nu este de mirare că mulți copii atipici renunță la dreptul la educație. Practic, sistemul nu asigură acest drept tuturor. 

Edupedu.ro: De ce medicina în Spania și nu în România?

Maria Teodora Dumitru: Medicina a fost primul meu gând serios despre viitor. A fost singura idee care se potrivea cu tot ceea ce sunt eu. De fiecare dată când renunțam la acest vis pentru că cei din jur îmi spuneau că cineva „ca mine” nu poate fi doctor, exista ceva ce mă aducea tot timpul înapoi pe acest drum. Simt că pentru asta m-am născut. Știu că sună poetic, dar e ceva în mine care nu mă lasă să cred altceva. M-am îndrăgostit în clasa a 7-a de sistemul nervos și am rămas îndrăgostită și în ziua de astăzi.

Am încercat și în România, primul an după liceu. Am dat admiterea la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila” din București, însă această experiență m-a făcut să realizez că trebuie să încerc să plec și să caut ceea ce ar fi trebuit să găsesc și în România. Ca și în cazul examenului de bacalaureat, mi s-a organizat o comisie, însă, spre deosebire de Bac, nu am beneficiat de timp suplimentar. Aici, aveam de rezolvat, pe lângă grilele de anatomie și fiziologie umană, probleme de fizică. Cu formule. Și desene. Pe care trebuia să le dictez. În același interval de timp ca al unui candidat care putea folosi singur rigla. Din cauza lipsei de timp, multe grile le-am rezolvat pe fugă, pentru că eu îmi foloseam timpul de gândire pe explicarea desenului unui circuit electric. Am obținut 56 de puncte din 100, insuficient pentru a fi admisă. 

Pe lângă lipsa timpului, Universitatea nu-mi oferea nimic din ceea ce aveam eu nevoie. Rampele de acces sunt doar un vis, mesele deloc potrivite pentru un scaun cu rotile, toaletele inaccesibile. Apropo de acestea din urmă. În ziua examenului, am avut nevoie să merg la baie. Mama a fost nevoită să mă coboare și să mă urce scările în vederea realizării acestui lucru. 

În Spania, situația este la 180°. Tot ceea ce lipsește la Davila am găsit la Complutense. Voi spune prima mea experiență la Centrul de donări de corpuri, unde facem disecțiile. Ni s-a făcut un tur în prima zi, pentru a vedea sălile, a cunoaște procedurile, a ne informa cu privire la „uniforma” pe care trebuie să o purtăm. Primul lucru pe care profesorii de anatomie mi l-au spus a fost faptul că tot centrul este adaptat pentru accesul cu scaunul cu rotile. Există toaletă adaptată. Iar acest centru este doar un mic colțișor al facultății. Există toalete adaptate la fiecare etaj și aproximativ 11 lifturi. Eu pot spune că nu am dizabilități în acea clădire, pentru că nu poți avea dizabilități într-un mediu în care poți realiza toate activitățile pe care toți ceilalți le fac.

Edupedu.ro: Cum a decurs examenul adaptat în Spania?

Maria Teodora Dumitru: Așa cum trebuie să decurgă orice examen. Pentru că veneam dintr-un sistem de educație străin, examenele de admitere le-am susținut prin UNED (Universidad Nacional de Educación a Distancia). Aici, există un departament care se ocupă cu tot ce ține de adaptarea examenului în funcție de dizabilitatea fiecăruia. Trebuie să completezi un formular, pe care îl descarci de pe site-ul lor, în care te întreabă care sunt necesitățile și dificultățile tale, cum scrii sau cum rezolvi subiectele acasă sau dacă tu folosești un software special care îți facilitează activitatea. Practic, te ascultă pe tine, persoană cu dizabilități, individual. Pentru că, repet, fiecare dizabilitate este diferită. Apoi, te sună și te întreabă despre toate detaliile.  Aceștia sunt pașii pe care i-am urmat.

Când m-au sunat, doamna cu care am vorbit era foarte drăguță, dar extrem de surprinsă de faptul că eu scriu cu nasul. Toată lumea este. Nu-i venea să creadă că eu voi rezolva toate subiectele așa, tastând cu nasul. Nu se aștepta la asta, dar nici nu mi-a spus că nu-mi vor adapta totul la nevoile mele, chiar dacă eram primul elev care susținea examenul așa. M-a sunat zilnic timp de o săptămână. Îmi punea întrebări precum „la ce înălțime să-ți punem tastatura?” sau „cât de lată să fie masa, astfel încât să poți intra cu căruțul?”, detalii la care cei din România nici nu s-ar gândi.

M-au chemat cu trei zile înainte de examen să testez adaptările pregătite de ei. Nu s-au lăsat până nu mi-au găsit masa potrivită și înălțimea tastaturii adecvată. 

E simplu. În România, eu m-am adaptat la sistem timp de 12 ani. În Spania, sistemul este cel care se adaptează la dizabilitatea mea.

Edupedu.ro: Cum se raportează profesorii și colegii la dizabilitate în Spania față de România? Ce ți-a lipsit în România? Ce crezi că se poate face pentru o incluziune reală a elevilor cu cerințe educaționale speciale din România?

Maria Teodora Dumitru: Diferența este că, în Spania, toată lumea știe cum să fie în jurul unei persoane cu dizabilități. În România, toată lumea are tendința să se comporte diferit în preajma mea, de parcă nu aș fi și eu o persoană la fel ei, capabilă să ia propriile decizii și să vorbească în numele ei. Este un lucru de sine asumat de către societatea românească că persoanele în scaun cu rotile sunt altfel, fapt care duce cumva la excluderea acestora. Scaunul cu rotile este foarte des asociat cu faptul că persoana respectivă nu poate avea intelectul „normal”. În Spania, toată lumea vorbește cu mine, mă întreabă pe mine și nu pe mama. Sunt luată în serios, sunt considerată ca fiind un student ca toți ceilalți și nu mă simt diferită în sensul negativ al cuvântului. Așa se comportă atât profesorii, cât și colegii. 

Profesorii știu exact cum să-mi adapteze examenele, lucrările practice, și nu a fost nevoie să le spun ce pot face și ce nu. Totul a decurs de la sine. La fel și în cazul colegilor.

Eu, din nou, sunt un caz fericit. Niciodată nu am experimentat bullying-ul în școală. Mai mult decât atât, în liceu am avut o gașcă de prieteni cu care am făcut toate prostiile specifice vârstei. Însă, spre deosebire de colegii de la facultate, mi-a luat ceva timp să le explic celor din liceu că este în regulă să pună întrebări, să vrea să mă cunoască, să se comporte normal în preajma mea. La facultate, îmi simt colegii mai relaxați în preajma mea, mai îndrăzneți în a întreba. Le este mai ușor să anticipeze lucrurile la care am nevoie de ajutor.

Este vorba de educație. Despre mentalitatea cu care am fost crescuți. În România, suntem învățați să stăm în banca noastră, să nu ne băgăm, să ne inhibăm orice urmă de curiozitate. Să nu sărim în ajutor pentru că nu e treaba noastră. Așa este cultura, cu toate că eu, personal, nu pot găsi o scuză în asta. Nu le arătăm copiilor realitatea. Nu le vorbim despre faptul că în lumea asta există persoane din comunitatea LGBTQ+, persoane cu alt pigment al pielii, persoane cu dizabilități. Nu le explicăm că „diferit” nu înseamnă „anormal”. De aici pornește totul. Educația este cheia.

Însă cum putem vorbi despre educație într-un sistem de educație în care nu se asigură egalitate de șanse și care, prin asta, discriminează?

Edupedu.ro: Ai învățat spaniola în trei luni și după examen ai intrat la Terapie Ocupațională la Facultatea de Medicină din cadrul Universității Complutense din Madrid. Ai reîncercat la Medicină și ai reușit. Ce te fascinează atât de mult la medicină, încât nu ai renunțat la acest vis? 

Maria Teodora Dumitru: Simțeam că nu este locul meu. Un an întreg am dus o luptă interioară. Simțeam cum mi se strângea inima în fiecare dimineață când intram pe ușa Facultății de Medicină fără să studiez medicina. Vedeam cum studenții din anul I și II să pregăteau să între la Centrul de donări de corpuri unde învățau anatomie pe cadavre, iar eu mergeam să învăț cum se scrie un CV. Era ca și cum eram atât de aproape de visul meu, îmi era chiar sub nas, dar nu-l trăiam. Când studiam terapia ocupațională tot timpul mă gândeam că există altceva ce mi-ar fi plăcut mai mult. Nu mă puteam vedea terapeut. Simțeam că nu era pentru mine. Am spus că trebuie să mai încerc pentru ultima dată. Întotdeauna era ceva ce-mi spunea „tu trebuie să devii medic”. 

Cred că faptul că am făcut un an ceea ce nu trebuia să fac m-a făcut să realizez că eu într-adevăr nu pot face altceva decât medicină. M-am convins că dacă nu ajung doctor nu voi fi fericită. Acum sunt. Nu mă mai gândesc la nimic altceva, la ce altceva mi-ar plăcea să fac, așa cum făceam anul trecut.

____________

Teodora scrie pe blogul personal teoonwheels despre viața sa fabuloasă chiar și într-un scaun cu rotile! Wheelchair girls can be beautiful too!