„Dacă ei pot să vină de la patru-cinci ani și să stea în internat departe de părinți, să învețe, să spere poate la o viață mai bună, cred că noi ceilalți putem face orice, de fapt.”
În primul an petrecut la Școala Gimnazială Specială pentru Surzi nr.1 din București, Iulia Sfetcu-Măndășescu a plâns aproape zilnic. „Plângeam înainte să intru la ore, plângeam când terminam orele și plângeam seara, că știam că o să vin a doua zi iarăși.” Avea 23 de ani în 2010, când a dat examenul de titularizare. Absolvise Psihologia și, după doi ani în care lucrase la o companie de cercetare de piață, decisese să încerce profesoratul. Nu mai predase niciodată și, până atunci, nu știuse de existența școlilor speciale.
A primit clasa I, cu opt copii, dintre care o parte locuiau la internat. La șase dintre ei, hipoacuzia era însoțită și de o altă deficiență, precum autism sau sindrom Down. Progresul nu se măsura în mâini ridicate – un progres a fost ziua când unul dintre copii a ieșit de sub bancă.
Școală specială: Primul alfabet a fost cel al emoțiilor. Măndășescu a început prin a le oferi ce le lipsea cel mai tare: afecțiune. Îmbrățișările și pupicii de dimineață au devenit un obicei zilnic.
„Nu am început să le transmit cunoștințe din prima zi. Aproape o lună de zile a fost acest moment de conectare, ca să poată să prindă încredere în mine, să nu le fie teamă.” A trecut apoi la jocuri cu care să le capteze atenția și să creeze coeziune. Abia apoi au urmat literele, cifrele. Limbajul semnelor l-a învățat odată cu ei, predându-l.
În școală sunt înscriși 113 copii cu deficiențe de auz și deficiențe asociate, dar și copii cu afecțiuni din spectrul autist. Peste 60% provin din mediul rural, din familii fără posibilități. Mulți au povești triste, amplificate de discriminare și bullying în școlile obișnuite. „Dacă vrei, ajungi să-i cunoști pe toți bine, cu tot cu backgroundul lor, cu tot cu familiile și cu problemele pe care le au.”
La sfârșitul primului an, Măndășescu s-a gândit serios dacă mai rămâne. „Sufletește eram deja aici, nu mai vedeam sensul să plec. Și atunci am început să lupt să fac schimbări în viața lor. Mi-am dat seama că dacă școala nu le poate oferi niște lucruri, nu vor avea acces la ele altfel. Și atunci a început o luptă cu mine, o ambiție.”
Măndășescu e profesoară de psihopedagogie specială (școală specială). Poate fi diriginta unei clase până într-a VIII-a și predă toate disciplinele, folosind limbajul semnelor în paralel cu cel verbal, pentru că e important să-i deprindă pe copii să citească pe buze și, pe cât posibil, să vorbească. Din clipa în care a decis să rămână la o școală specială, s-a preocupat de formarea ei profesională, mergând la cursuri, fie ele despre surdocecitate (deficiență de auz asociată cu deficiența de vedere), sau despre scrierea proiectelor. De la mama ei, profesoară de matematică, a învățat să facă proiecte didactice, dar și să structureze ora de matematică. (…)
A văzut și vede în continuare profesori care își doresc schimbări de sistem și se înfurie că ele nu se realizează, își pierd motivația și se plafonează într-o existență de tip „venit-predat-plecat acasă”. Ea crede, în schimb, că dacă vrei cu adevărat, poți să faci lucruri, dar trebuie să conștientizezi că ai puterea asta. Și să începi schimbarea cu tine și cu cei de aproape: rotiță cu rotiță.
„Trebuie să faci lucruri, chiar dacă nu-ți dă altcineva”, spune ea. „Nu poți să aștepți și să te plângi că n-ai. Să te plângi tot timpul că sistemul e așa cum e. OK, sistemul sunt și eu. Și dacă eu nu fac ceva, atunci cine să vină să facă?”
- Povestea Iuliei Sfetcu-Măndăşescu, profesoară pentru învăţământul special, Şcoala Gimnazială Specială pentru Surzi nr. 1, Bucureşti, este preluată din Galeria Profesorilor MERITO
- Citește aici articolul integral
Redacția
Alexa Stănescu
R.P.
Ștefan Lefter
Raluca Pantazi