Trei profesori și persoane care lucrau cu copiii au fost acuzați în ultimele 10 zile de pedofilie, de abuzuri sexuale, de viol cu victime elevi și studente. Cum apar aceste deviații sexuale și cum pot fi prevenite aceste abuzuri în școală și universitate? Pentru a vedea cum își poate apăra societatea copiii și tinerii de astfel de abuzatori, Edupedu.ro a stat de vorbă cu Anca Panfil, medic primar psihiatru și psihoterapeut sistemic specializat în psihotraumă, de la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” din Timișoara. „Nu există circumstanțe care să explice un viol sau un abuz sexual”, a avertizat medicul, avertizând că în România cei care sunt dovediți abuzatori trebuie „să fie mai intens monitorizați după repunerea în libertate”.
„În America sunt foarte stricți cu privire la distanța la care le este permis să se apropie de școli, de locuri de joacă după ce sunt puși în libertate și există un registru național cu pedofilii. Sunt metode și chimice de restricționare a activității sexuale pentru cei care sunt dovediți ca fiind abuzatori, în America. La noi, lucrurile stau diferit; încă suntem în stare să acuzăm victima și să o învinovățim pentru actele la care a fost supusă. (…) Primul lucru pe care ar trebui să îl schimbăm este mentalitatea cu privire la ce înseamnă viol, abuz și să știm cine are responsabilitatea: adultul are întotdeauna responsabilitatea”, a declarat pentru Edupedu.ro medicul psihiatru Anca Panfil.
Medicul psihiatru le-a transmis profesorilor și părinților că ei sunt cei care îi pot proteja pe copii, învățându-i să spună «nu» și să cunoască limitele corporale. „Copiii trebuie să știe să spună «Nu», să știe ce este și ce nu este permis să se întâmple cu corpul lor și să nu se teamă de educația sexuală în școală, pentru că nu înseamnă expunerea la sex, ci la a învăța care sunt limitele corporale, ce nu este permis, când să ceară ajutor, copilul este învățat cum să nu se expună la o situație la risc și să spună cuiva ce se întâmplă, dacă identifică o situație la limită, cât de repede posibil”, a precizat Anca Panfil.
„Acolo unde educația în familie nu oferă suficientă deschidere, atunci diriginții, profesorii de biologie, oamenii care înțeleg necesitatea acestor informații fără a fi supra-specializați trebuie să le explice copiilor ce este permis și ce nu. Nu cred că trebuie o supra-specializare pe educație sexuală, pentru că sunt informații de bun-simț, dar care este nevoie să fie întărite astfel încât copilul să știe să identifice situațiile la risc și să se protejeze. Să fie întărite de profesori și de oameni din comunitate; de exemplu, în situația în care copiii sunt într-o comunitate religioasă, se poate întări ideea că la corpul meu există limite și oameni precum cadrele didactice, profesorii, deci cei cu care copiii au contact oricum au o mai mare putere decât o pot avea medicii, fără să vină cu informația într-un cadru formal pentru așa ceva”, a avertizat aceasta.
INTERVIUL integral cu Anca Panfil, medic primar psihiatru și psihoterapeut sistemic specializat în psihotraumă, de la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” din Timișoara:
Rep: Cum apar aceste deviații groaznice, în care vorbim despre adulți învestiți cu autoritate de profesor și care încalcă toate normele legale, morale, valorice și abuzează sexual copii, adolescenți, tineri?
Anca Panfil, psihiatru specializat în psihotraumă: Nu comentez cazurile în sine, pentru că ele sunt în fața justiției care va lua deciziile finale. La modul general, legat de pedofilie, abuzatorii la rândul lor cel mai adesea în statistici sunt și ei victime, de obicei au un istoric de abuz sexual, însă asta nu este nicio justificare a alegerii pe care acești oameni o fac. Este o decizie luată în deplinătatea facultăților de a face alegeri, deci vor răspunde legal. În niciun caz un istoric de abuz nu poate să justifice fapte în afara oricăror norme morale și sociale.
Din păcate, lucrurile nu sunt noi, doar că în trecut nu se raportau statistic și legal. Abuzurile de genul acesta nu sunt rare, ci relativ frecvente și nu mă refer aici la context, dacă este vorba despre unul școlar sau familial, ci vorbesc statistic. Numărul raportărilor de abuz sexual care a avut loc în copilărie nu este în creștere neapărat, ci acum aceste raportări se fac și legal, și sunt reflectate și în media, pentru că oamenii sunt un pic mai informați și lucrurile nu se mai ascund. Oamenii din domeniul traumei psihologice vorbesc despre o epidemie tacită prin expunerea la psihotraumă, pentru că rata de expunere este între 70 si 90% și nu mă refer la trauma sexuală, ci la psihotraumă în general. Adică abuz fizic, abuz emoțional, expunere la abuz fizic în familie, deci violență domestică, bullying, situații de abuz sexual, expunere de fotografii și filmulețele în online. Toate acestea sunt evenimente cu potențial de psihotraumă. Și vorbim despre o epidemie, dacă expunerea este undeva la 70%. Nu avem date exacte pe țara noastră, dar la nivel internațional undeva între 70 și 90% din populația oricărei țări sunt persoane expuse la evenimente potențial traumatice.
Rep: Care este soluția pentru identificarea din timp a acestor agresori? Este posibil ca abuzatorii să fie identificați și înlăturați din sistemul de învățământ înainte să facă vreo victimă?
Anca Panfil: Din păcate, screeningul pentru abuzatori se dovedește ineficient ca metodă preventivă, dar ar exista metode de prevenție legate de ceea ce se întâmplă post-event, ca măcar cei care sunt dovediți abuzatori să fie mai intens monitorizați după repunerea în libertate. La noi în țară, legislația este încă foarte permisivă. În America sunt foarte stricți cu privire la distanța la care le este permis să se apropie de școli, de locuri de joacă după ce sunt puși în libertate și există un registru național cu pedofilii. Sunt metode și chimice de restricționare a activității sexuale pentru cei care sunt dovediți ca fiind abuzatori, în America.
La noi, lucrurile stau diferit; încă suntem în stare să acuzăm victima și să o învinovățim pentru actele la care a fost supusă. Au fost în presă mai multe cazuri de legislație neaplicată, din cauza faptului că victima a fost învinovățită pentru actul la care a fost supusă. Primul lucru pe care ar trebui să îl schimbăm este mentalitatea cu privire la ce înseamnă viol, abuz și să știm cine are responsabilitatea: adultul are întotdeauna responsabilitatea. Nu poți să pui responsabilitatea unui act sexual pe umerii unui minor. Adultul nu poate să învinovățească victima pentru actul pe care îl face. Nu există circumstanțe care să explice un viol sau un abuz sexual.
Rep: Cum se desfășoară evaluarea psihologică a cadrului didactic? Îi poate identifica pe cei cu derapaje sexuale?
Anca Panfil: Dacă vorbim exclusiv despre deviațiile sexuale, va fi extrem de complicată sarcina pe care o punem în cârca medicului evaluator. Dacă vorbim de alte tipuri de deviații, cum ar fi tulburările de personalitate, atunci da. Dar deviațiile sexuale strict este extrem de dificil să fie identificate, uneori nici măcar familia sau cercul strâns de prieteni ai acestor oameni nu bănuiesc. Prin urmare, intervențiile de prevenție ar trebui să fie concentrate pe prevenția secundară: dacă știm că omul are un astfel de comportament, minimalizăm riscul de recădere. Și o altă zonă pe care trebuie să ne concentrăm este aceea de educație pentru copii și pentru părinți, astfel încât expunerea la situații periculoase să fie minimă sau zero. E ideal să identifici din timp abuzatorul, înainte de a face vreo victimă, dar nu sunt analize care să ne spună clar: acest om este potențial abuzator sexual. Gândurile nu sunt egale cu faptele, deci nu poți condamna apriori. Sigur că poți ridica un semn de întrebare, dar până și cazul în care un pedofil îi expune din timp gândurile pe care le are unui psiholog este o situație foarte foarte foarte rară, poate doar în filme să se întâmple. Așa că putem face ceva cu copiii noștri, cu părinții, cu cei care știm că au făcut astfel de acte. Exista cazuri de pedofilie și în rândul oamenilor aflați în poziții de putere și care au un grad mare de încredere a comunității, pentru că pozițiile le facilitează comportamentul. Un exemplu este ceea ce s-a întâmplat în cadrul Bisericii Catolice.
Rep: Care ar fi mesajul pe care l-ați transmite acum părinților și profesorilor diriginți?
Anca Panfil: Să învețe copiii să spună «nu», să cunoască limitele corporale. Educația sexuală nu este un risc pentru comportamente la risc, dimpotrivă, este un factor protector. Copiii trebuie să știe să spună «Nu», să știe ce este și ce nu este permis să se întâmple cu corpul lor și să nu se teamă de educația sexuală în școală, pentru că nu înseamnă expunerea la sex, ci la a învăța care sunt limitele corporale, ce nu este permis, când să ceară ajutor, copilul este învățat cum să nu se expună la o situație la risc și să spună cuiva ce se întâmplă, dacă identifică o situație la limită, cât de repede posibil. Asta cred eu că oferă educația sexuală în școli: oportunitatea ca un copil să știe sau nu ce este permis cu corpul lui, indiferent de poziția de putere a adultului.
O educație de genul acesta formează și părinți care își vor educa la rândul lor copiii să fie deschiși. Formăm o generație care înțelege mai multe decât au înțeles generațiile trecute despre limite, ce înseamnă să spui «nu», să fii protectiv cu tine. Acolo unde educația în familie nu oferă suficientă deschidere, atunci diriginții, profesorii de biologie, oamenii care înțeleg necesitatea acestor informații fără a fi supra-specializați trebuie să le explice copiilor ce este permis și ce nu. Nu cred că trebuie o supra-specializare pe educație sexuală, pentru că sunt informații de bun-simț, dar care este nevoie să fie întărite astfel încât copilul să știe să identifice situațiile la risc și să se protejeze. Să fie întărite de profesori și de oameni din comunitate; de exemplu, în situația în care copiii sunt într-o comunitate religioasă, se poate întări ideea că la corpul meu există limite și oameni precum cadrele didactice, profesorii, deci cei cu care copiii au contact oricum au o mai mare putere decât o pot avea medicii, fără să vină cu informația într-un cadru formal pentru așa ceva.
Dar dacă am înțeles toți că mesajul care trebuie adus la cunoștința copiilor este despre limitele corporale, ne-am blocat ca societate la livrarea mesajului. Copiii înțeleg, să știți, iar hiperprotecția poate să nască vulnerabilitate, în loc să facă ceea ce credem noi. Protejăm incoența spunând unui adult repede ce se întâmplă și spunând «nu».
Vezi aici Regulile de siguranță pentru corpul copilului tău – o inițiativă Grow Up Romania
Descarcă de aici Posterul în format PDF A3 și în format JPEG