Există două discipline ştiinţifice cu nume diferit, dar care, practic, au acelaşi obiect de activitate – urmele! Una, mult mai cunoscută publicului larg – Criminalistica – este axată în principal pe examinarea probelor judiciare în vederea descoperirii infractorilor. O alta, mult mai discretă, Paleoichnologia, este preocupată de identificarea urmelor pe care organismele animale şi vegetale l-au lăsat în trecutul geologic al Pământului.
Deși, mult timp, au fost privite ca fiind niște curiozităţi, urmele fosile (structurile sedimentare biogene) au trezit, în ultimii 70 de ani, un enorm interes în rândul paleontologilor şi sedimentologilor din întrega lume. Această perioadă, relativ scurtă, dar deosebit de fertilă, coincide de fapt cu dezvoltarea Paleoichnologiei (grec. paleo = vechi; ichnos = urmă) ca disciplină de sine stătătoare.
Scurt istoric și utilitate
Un scurt istoric al disciplinei arată că studiului structurilor sedimentare biogene (SSB) a început abia după anul 1820, odată cu apariția lucrărilor despre „fucoide” ale naturalistului francez Adolphe Brongniart. În anii de început ai paleoichnologiei, majoritatea structurilor sedimentare biogene (în special cele cilindrice şi în formă de „U”), au fost considerate a fi nimic altceva decât alge. Abia în 1881, observaţiile neoichnologice ale botanistului suedez Alfred Gabriel Nathorst au demonstrat că majoritatea structurilor reprezintă urme de activitate ale nevertebratelor. După 1900, în paleoichnologie câştigă teren abordarea etologică (grec., ethos = obicei, deprindere; logos = vorbire, ştiinţă) şi paleoecologică (grec., oikos = locuinţă). În intervalul de timp 1922–1941, odată cu recunoaşterea multor impresiuni organice drept urme fosile, geologul german Rudolf Richter pune bazele teoretice ale paleoichnologiei prin aplicarea observaţiilor neoichnologice (urme actuale) în descifrarea urmelor fosile. În 1953, studiile paleontologului german Adolf Seilacher au fundamentat clasificarea etologică a urmelor fosile, care este valabilă şi astăzi, marcând momentul crucial al paleoichnologiei. După 1955, Seilacher a publicat primele studii asupra urmelor de trilobiţi şi a început cercetările de paleoichnologie comparată ale urmelor din Paleozoic, Mezozoicul inferior, Cretacic–Terţiarul flişului alpin și molasa miocenă din Europa. Ulterior, el a pus bazele modelului batimetric după distribuţia urmelor fosile în mediul marin (1964), a enunţat conceptul de ichnofacies (1967) şi pe cel al evoluţiei comportamentului animal diferenţiat (1974, 1986).
Structurile sedimentare biogene (SSB) produse de nevertebrate şi vertebrate sunt din ce în ce mai mult folosite în Biostratigrafie, ca repere ichnostratigrafice pentru corelările locale, la datarea succesiunilor fără fosile-corpuri, cât și la corelarea regională şi la stabilirea polarităţii stratelor. În Paleontologie, urmele fosile demonstrează prezenţa nevertebratelor cu corpul moale (ca în binecunoscutul exemplu al faunei de Ediacara din Precambrian), evidenţiază mărturiile organismelor cu părţi scheletice tari, în special apendicii de trilobiţi, limulide şi unele insecte și oferă modele comportamentale ale organismelor fosile. În Taxonomie (clasificarea și descrierea speciilor), urmele de vertebrate au condus la importante concluzii privind originea şi filogenia unor grupe de amfibieni devonieni, iar în evoluţia metazoarelor au lămurit unele aspecte comportamentale induse de condiţiile de mediu şi a clarificat evoluţia unor grupe de organisme de la limita Precambrian/Cambrian (în urmă cu 430 milioane de ani). În Paleoecologie, studiul urmelor fosile arată larga lor răspândire în timp şi spaţiu, caracterul autohton, capacitatea de a reflecta în mare măsură comportamentul şi răspunsul producătorului la interacţiunea cu mediul, urmele fiind un indicator ideal al condiţiilor de paleomediu. Răspunsul biologic al producătorului la schimbările mediului stă la baza utilizării SSB în reconstrucţiile paleogeografice, prin stabilirea zonelor batimetrice conform modelului elaborat de Seilacher şi completat ulterior. În principal, folosirea urmelor fosile poate conduce la reconstituirea ansamblului biotic şi a condiţiilor paleoambientale.
Rolul SSB în sedimentologie privește formarea sedimentelor şi a structurilor sedimentare, procese foarte complexe atât sub aspect cantitativ (acumularea în masă a părţilor minerale), cât şi calitativ (transformările produse de activitatea biotică în sedimente şi roci). Structurile sedimentare rezultate în urma activităţii animale pot furniza informaţii prețioase referitoare la procesele depoziţionale generale, la episoadele depunerii şi eroziunii locale, la caracteristicile curenţilor, consistenţa substratului şi cauzele sortării sedimentelor. Având o dublă conotaţie – biologică şi sedimentologică-, urmele fosile oferă un volum mult mai mare de informaţii privind procesele sedimentare decât structurile sedimentare mecanice (ex. urme de valuri, urme de curenţi etc.).
„Infractoriifosili” din Vrancea.
În urmă cu 18-20 milioane de ani, în timpul epocii miocene (era terţiară), cu excepția regiunilor muntoase înalte, teritoriul românesc era ocupat de apele unei mări puţin adânci. Această mare era supusă unor convulsii telurice foarte active, care au condus la formarea unor structuri tectonice complicate, ultima dintre acestea fiind Pânza Subcarpatică, dezvoltată de la graniţa de nord a ţării până în zona de curbură a Carpaţilor Orientali. Întărirea pietrişurilor, nisipurilor şi mâlurilor fine, care ocupau zonele depresionare aflate de-a lungul culmilor muntoase şi deluroase, a dus la apariția unor roci, cum ar fi stratele de gresii fine şi silturile.
Suprafețele acestora conservă urme de valuri (fig. 1), crăpături de uscare şi picături de ploaie (fig. 2), piste de nevertebrate (fig. 3), numeroase urme de paşi de păsări migratoare mici – prundăraşi şi sitari de mal (fig. 4, 6), specii de raţe şi gâşte, ale căror urme au amprenta membranei interdigitale, sau urme ale unor oaspeţi „de vază” ca stârcii şi cocorii, cu inconfundabili lor paşi cu degetele robuste şi halux proeniment (fig. 5). Din acest tablou nu lipsesc urmele de mamifere ierbivore mici, din neamul antilopelor (fig. 7, 8), urmele de carnivore şi chiar de elefanți (fig. 9). Toate acestea dovedesc că sedimentele acumulate în bazinele acvatice din depresiuni formau plaje întinse şi câmpii aluvionare, supuse inundaţiilor repetate. Iar într-un astfel de peisaj străvechi, cu lacuri nesfârșite şi lagune mărginite de pâlcuri de palmieri, îşi duceau viaţa odinioară numeroase specii de animale.
Rezervaţia paleontologică din zona pârâului Bozului, din apropierea localităţii Valea Sării din județul Vrancea, este un bun exemplu în acest sens. Ea adăposteşte un adevărat muzeu în aer liber, cu o ichnofaună excepţională, care este doar parţial cunoscută. Întreaga regiune a Sucarpaților Moldovei și de Curbură are un potențial paleoichnologic deosebit, datorită prezenței aici a molasei miocen inferioare. Urmele fosile din molasa miocen inferioară din Subcarpatii Moldovei și de Curbură au făcut, de altfel, obiectul proiectului național de cercetare „Valorificarea şi promovarea patrimoniului geologic din România prin elaborarea unei strategii de geoconservare unitare la nivel national”, derulat de GeoEcoMar în 2019.
Proiectul științific enunţat mai sus se integrează în lunga tradiție a cercetării paleoichnologice românești. Nu trebuie să uităm meritele de necontestat ale geologilor români la dezvoltarea acestui domeniu științific. Pe lângă faptul că au descoperit primele urme de paşi de păsări terţiare din România şi, implicit, din Europa, ei au contribuit în mare măsură la descrierea, crearea nomenclaturii și clasificarea raţională a urmelor fosile de păsări și de mamifere (artiodactile, carnivore, proboscidieni), fiind adevăraţi pionieri ai paleoichnologiei naționale și mondiale.
__________
Despre autor:
Titus Brustur este licențiat în Geologie, specialitatea Paleontologie, teza sa de doctorat fiind intitulară ”Studiul paleoichnologic al formaţiunilor cretacic–miocene din Moldavidele externe” (Universitatea Bucureşti, 1996). Aria cercetărilor sale științifice cuprinde domenii ca paleontologia nevertebratelor, neoichnologie şi paleoichnologie. Autor a peste 140 lucrări științifice publicate, el a fost secretar științific de redacție al revistelor de geologie ale Academiei Române (”Studii și cercetări de geologie” și ”Revue Roumaine de Géologie”), secretar de redacție al revistei Geo-Eco-Marina a GeoEcoMar (1997-2004); membru al Colegiului de Redacție al revistei ”Academica” a Academiei Române (2000-2006); membru al Colegiului de redacție al revistei ”Ocrotirea Naturii” (serie nouă) a Academiei Române (din 2010).
În cariera sa, el a fost distins cu mai multe premii: premiul „Gh. Munteanu Murgoci” al Academiei Române pentru lucrarea ”Paleoichnocenoza cu Subphyllchorda din Formaţiunea Gresiei de Tarcău din Valea Trotuşului” (cu Gr. Alexandrescu), premiul „Liviu Ionesi” al Societăţii Paleontologilor din România, premiul „Grigore Cobălcescu” al Academiei Române și premiul „Gheorghe Munteanu-Murgoci” al Academiei Române pentru studiul realizat în colaborare ”The mud volcanoes from Berca: a significant geological patrimony site of the Buzău Land Geopark (Romania)”.
Foto: 136197610 © Ruben Gasparyan | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi, în contextul pandemiei Covid-19, oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil.
Costin Ionescu
Raluca Pantazi
Redacția
