OPINIE Pandemia școlară, două luni mai târziu. Când își recapătă elevii rolul central în educație?

Două luni au trecut de când, tot înt-o zi de miercuri, s-au închis școlile. În acest timp, peisajul învățământului s-a schimbat radical în unele privințe și mai deloc în altele. Cel mai important personaj din povestea școlilor, elevul este și cel mai grav afectat după acest răstimp haotic. Dar el tinde să capete un rol marginal în multe dintre discuțiile curente ce domină dezbaterea publică și să pălească iar în fața cumetriilor și intereselor care afectează prin tradiție educația, în vremuri sănătoase și bolnave deopotrivă.

• Din martie, mulți dintre copiii și profesorii forțați să stea acasă își văd de treabă într-o lume complet diferită, iar pentru alții e fix ca înainte, doar că fără școală și fără apropiați.
• Comunitatea, companiile, ONG-urile și chiar părți ale sistemului public de învățământ au dat dovadă de solidaritate ieșită din comun, alții s-au plâns la începuturi și se plâng și acum, pe forumuri și Facebook. Atâta câtă e, școala e online și se schimbă toată paradigma într-un ritm prea alert pentru un sistem disfuncțional.
• Părinții care trebuie să și muncească, să și aibă grijă de copii sunt în continuare bulversați și, educați la rândul lor în perioade confuze, le este greu să găsească repere de încredere și sprijin.
• Iar toate acestea trebuie lămurite de un aparat guvernamental care ia după o lună măsuri pe care ar fi trebuit să le ia într-o săptămână și care are, mai presus de orice, și obiective politice, fiind un an cu două runde de alegeri.

Ce a fost

Copiii în formare și tinerii au fost lăsați, brusc, nu doar fără școala obișnuită. Lumea își amintește din când în când, dar problema e serioasă: ei au rămas la fel de abrupt fără contactul cu prietenii și colegii, fără acces la loc de joacă sau de întâlnire, iar din tot contextul copilăriei și tinereții le-a rămas contactul cu părinții, contact la rândul său influențat de problemele de muncă ale acestora din urmă și de schimbarea rutinei în familie. Pentru cine are, a rămas și telefonul, tableta sau calculatorul.

Săptâmâna aceasta, în pregătire pentru data magică a ieșirii din starea de urgență, 15 mai, aceste lipsuri s-au tradus printr-o revărsare de tineri pe străzi. Cu sau fără mască.

Revenind la școala de acasă: elevii cei mari știu cel mai bine să lucreze cu instrumente digitale, iar cei mici sunt cei mai capabili să asimileze acest tip de lucru, mai facil pentru ei decât mersul la școală. Dar puțini, în România, au putut învăța online de la bun început, când profesorii nu știau ce să facă. Iar dintre aceștia, chiar mai puțini au putut pricepe ceva când, așa cum semnalau atunci numeroși copii și părinți, profesori neinstruiți “în online” au început să verse pe ecrane tone de informații imposibil de asimilat și priceput în format la distanță.

Au apărut, în timp, numeroase exemple de bună practică pentru profesori, EduPedu.ro a prezentat și continuă să prezinte astfel de cazuri. Au apărut valuri de resurse online și aplicații.

Pentru cei care au de dat examene, au apărut teste, iar TVR, atât cât a putut, a ținut “ore TV”, nu e clar câți se uită la ele. Iar totul s-a amplificat după vacanță, când profesorii au fost nevoiți să înceapă efectiv predarea. O parte din stres a dispărut când autoritățile în frunte cu președintele Iohannis au anunțat – fie și folosind exemple false din alte țări – că școala față-în-față nu se reia până la sfârșitul actualului an școlar. Pentru elevii din ani terminali, a apărut problema desfășurării examenelor, mult politizată, hrănită de interese “standard” (precum business-ul fabricilor de diplome) și exacerbată de poziții radicale – cele pentru care pandemia e ca și inexistentă, respectiv cele pentru care a venit deja sfârșitul lumii, iar copiii trebuie să stea în buncăre.

Unde am ajuns

Dar, după 2 luni, marile probleme ale elevilor rămân neschimbate. În analizele sale repetate, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare în Europa (OECD) subliniază, în privința elevilor, două astfel de probleme – cele legate de inechitate, respectiv de instruire pentru nevoile viitorului, viitor marcat de digital. Școala online, atât cât este, e un pas înainte, din acest ultim punct de vedere. Dar materia e adesea aceeași ca la clasă, ba chiar sumarizată sau livrată în format greu de asimilat, în ședințele de WhatsApp sau Zoom. În situații extreme precum învățarea la distanță, devine mult mai revelator momentul când observi că doar un crâmpei din informația pe care trebuie să o înveți îți va fi de folos pe viitor. Sau când, în online, urmezi un orar analog, atât de complicat încât profesorii care îl aplică se plâng că li se strică laptopurile și, în plus, trebuie să scrii cu pixul pe hârtie – chiar și în clase mari, în care tinerii scriu pe hârtie doar pentru școală și niciodată că ar avea nevoie în “viața reală”, sau pentru că ar mai avea valoare instructivă.

În privința inechității, toată ultima lună a fost dominată de problema lipsei de acces la educație online, chiar și obligatorie, pentru mulți elevi din categorii defavorizate. După două luni de la începutul crizei, abia încep să apară programe de distribuire de SIM-uri și tablete. Unealta de învățare și contectivitatea sunt, însă, potrivit OECD, doar o mică parte dintre multele nevoi ale copiilor din medii dezavantajate, pe lângă spațiul de învățare, accesul la software, pregătirea profesorilor (la rândul lor, afectați de mediul dezavantajat în care trăiesc) etc..

Și pentru copiii care “vor primi tablete” de la guvern sau de la autorități locale, și pentru copiii care folosesc de mult timp astfel de instrumente rămâne întrebarea, asupra căreia o persoană implicată în educația media insista recent: ce fac acești tineri cu ele, când nu sunt la școală și nu învață? Când utilizarea Internetului și a tehnologiilor crește exponențial, din lipsă de alternative, cine îi îndrumă pe copii să nu cadă în capcane dureroase? Vezi, între altele, toate conspirațiile vehiculate chiar în medii școlare (grupuri de profesori sau de părinți, grupuri de elevi), sau vezi cazul recent semnalat de Scena9, despre canalele de pornografie infantilă.

Efect de ricoșeu – problemele profesorilor, părinților, autorităților

Tot elevii resimt pe pielea lor problemele tuturor celorlalți actori din povestea școlii:

Profesorii: Cei mai mulți trebuie să facă lucruri pe care nu le cunosc deloc, online. Unii se adaptează rapid, alții mai greu, alții deloc, alții pur și simplu nu vor sau se simt “prea bătrâni pentru așa ceva”. Cei care se adaptează, o fac bine și în interesul elevului sau o fac “să fie”, ca să bifeze și să trimită “printscrin-ul”. Multă vreme, nu au știut ce se întâmplă cu veniturile lor. Mulți au propriii copii de crescut acasă. Mulți au interese sindicale și sunt obligați să intre în joaca politică – dovadă valurile de postaci care se aud pe Facebook și pe site-uri, în orice decizie a ministerului, postaci care adesea îngroapă opiniile pertinente, pro și contra, într-un val de copy-paste-uri sau idei fixe. Profesorii nu au știut multă vreme ce se va întâmpla cu școala în primăvară și vară, unii se gândesc chiar ce se va întâmpla la toamnă. Ei încearcă să se gândească și la propriile nevoi profesionale și presează pentru ele – vezi situația titularizărilor. Și, generalizând la rândul nostru, toți se simt afectați de generalizările false, dar omniprezente în dezbaterea publică. Și profesorii sunt la rândul lor oameni care reacționează omenește la stresul produs de o pandemie globală, accentuată de pandemia isteriei mediatice.

• Părinții: Cei mai mulți trebuie să lucreze de acasă, de la serviciu, sau să-și caute de lucru. O bună parte se gândesc că oricum va fi nevoie să-și caute de lucru, în curând. Ei trebuie în același timp să îi protejeze pe bunici și să aibă grijă de propriii copii. Să fie atenți și la ce fac copiii pe telefon, și la ce i-ar putea interesa, să mai învețe câte ceva. Iar părinții se tem cel mai mult – și pentru propriii copii, și pentru bunici, și pentru propriul loc de muncă.

Autoritățile: Când a început pandemia, Ministerul Educației condus de Monica Anisie și aparatul de învățământ aveau alte priorități. Se discuta despre schimbarea de curriculum, despre o reformă care nu mai venea, dar era în lucru, despre proiecte prezidențiale de făcut și dres. În plan politic, se pregăteau alegeri, erau încă în lucru anticipatele. În așa context, cu lucruri mari de “rezolvat”, cu sfaturi de la OECD și progres “garantat” pe toate planurile după dezastrul guvernării PSD, guvernul PNL nu dorea nici măcar să închidă școlile, în primă fază. Apoi le-au închis. Chiar devreme, comparativ cu alte țări europene. Dar în timp ce altele s-au mișcat rapid, iar școlile lor au trecut imediat pe online, școlile românești au rămas “online” doar cu vorba, în mare parte, până după vacanța de Paști, când au fost forțate să înceapă lucrul. În toată această perioadă, au existat unele cursuri de pregătire pentru profesori, s-a făcut “școala TVR”, au apărut decizii privind situația administrativă – programul școlilor, obligativitatea școlii online, examene, proceduri de testare. A fost atotprezent modelul „să ne facem că lucrăm”. Au fost enorm de multe bâlbe, rezolvate în timp multe dintre ele. Dar, de la decizia reținută de a închide școlile, până la decizia de a nu le redeschide până la toamnă și până la măsura de e elimina corijențele, totul a fost folosit politic, în contextul pregătirilor pentru viitoarele alegeri, sau în interesul business-urilor conexe. Inclusiv discuțiile despre echitatea învățării, care au rămas discuții, sunt tot mai des orchestrate de PR-ul politic.

După două luni, elevii știu că deocamdată nu mai trebuie să meargă la școală, că trebuie să învețe online, dar că trebuința aceasta implică riscuri vagi care pot fi trecute cu vederea. Că situația e dificilă și că trebuie să mai aștepte fără prieteni, colegi, bunici. Și știu că au tot timpul pentru TikTok, Insta și Youtube.

• Nu știu când se vor întâlni cu prietenii și colegii sau când vor ieși la joacă. Mulți nu știu când și dacă școala online va fi școală. Nu știu cât de dreaptă sau nedreaptă e, în esență, dispariția corijențelor sau schimbarea regulilor de admitere la facultate – ei ar spune mai degrabă că e o nouă mostră de inechitate. Mulți nu știu ce o să facă la examene. Nu știu ce li se va întâmpla de la toamnă încolo. Nu știu ce înseamnă toate chichițele și interesele politice și nu știu să descifreze când alții vorbesc prostii în locul lor. Nu știu cum vor recupera ce e de recuperat și nu știu care va fi rostul lor, când lucrurile se vor așeza din nou într-o matcă – dacă va mai interesa pe cineva ce-și doresc ei să facă.

În toată această neștiință, pentru mulți boala devine ultima grijă. Iar pentru alții, e mai simplu să rezume: nimic altceva, doar boala contează, dă-o încolo de școală, viitorul e acum.

Foto: Inquam Photos – Octav Ganea