Droguri și rețele de distribuție în școli, acum violența sub forma ei cea mai pură… Probleme de “oameni mari”, nu-i așa? Și ne șochează, ne indignează și căutăm vinovați și cerem să fie aspru pedepsiți.
Eu nu cred că noi, ca societate, am ajuns la nivelul la care să vedem în copii adevărate persoane și să le tratăm ca atare. Cu respect și cu dorința reală de a-i înțelege.
Pentru noi, copiii sunt aceia care trebuie să se poarte frumos, să asculte, să livreze performanță acolo unde spun adulții, să zâmbească frumos la poză, să stea în careu etc. Alte nevoi, în afara de a fi crescuți, ei nu prea au. Atenție? Afecțiune? Educație și valori? Ce-s toate astea, lumea celor mari e mult mai complicată de atât, cresc copiii și singuri….
Îi descoperim ca persoane abia atunci când ajung adulți și ”intră în lume”. Atunci când problemele lor încep să se identifice cu ale noastre, ale celorlalți adulți. Abia atunci ne captează cu adevărați atenția, că sunt egali de-ai noștri. Până atunci trebuie să asculte și, dacă nu o fac, trebuie pedepsiți.
Prin lentila asta văd eu cazul de la ”Ion Creangă”. E clar că acel copil are nevoie de sprijin și cine știe ce pietre cară el în spate… Nu îi scuz acțiunea, violența nu are ce căuta în școala. E firesc ca profesorii și elevii să nu se simtă în siguranță și aici trebuie să acționăm. Dar cred că trebuie să ne uităm mai departe de atât, la cauze.
Azi stingem un incendiu, mâine un altul, dar casa e tot mai șubredă.
Cred că trebuie să ne întrebăm cât de mult ne iubim noi copiii, cât și ce primesc de la noi, adulții, cum îi creștem. Mai întâi noi, ca familie. Indiferent cum e ea: mono- sau biparentală, natulară sau adoptivă, conservatoare sau progresistă, creștină sau musulmană… Apoi noi, ca școală- de la practicianul de creșă sau grădiniță, până la funcționarul sau autoritatea din Minister, Guvern și legislativ. Și, nu în ultimul rând, noi ca societate.
Cred că e nevoie de o discuție serioasă despre rolul familiei în creșterea, educarea și dezvoltarea armonioasă a viitorului adult. Despre cum învățăm să fim păriniți buni și responsabili, și nu de la traineri în pareting apăruți ca ciupercile după ploaia de diplome. Nu putem pune pe umerii școlii tot ceea ce acasă nu putem, sau nu vrem să facem. Școala are rolul ei, fără dubiu, și e nevoie și aici de schimbări majore.
Am auzit că deja există un zid al infamiei la care sunt puși toți elevii. Pentru că, nu-i așa, ei nu au același spațiu de manifestare și followers-i ca un influencer, să primească aceeași clemență…
Nu cred că ne iubim îndeajuns copiii.
(Opinie publicată inițial pe pagina de Facebook a autoarei și preluată cu acordul acesteia)
——————-
Despre autor:
Mirabela Amarandei-Duminică este Cercetător doctorand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, este director al Directiei de Orientare Strategică, Evaluare, Monitorizare și Politici Publice în cadrul Universității din București, unde până la începutul lunii aprilie 2023 a fost și purtător de cuvânt. A fost consilier și purtător de cuvânt al miniștrilor Educației Adrian Curaj și Mircea Dumitru.