“Ferească Dumnezeu, iarăși vreți online? Distrugeți poporul!!!!” Așa sună una din multele reacții ale părinților și profesorilor din România la o postare realizată pe Facebook care promova un studio de învățare online construit în Nigeria.
“Dacă nu ne întoarcem în clase ne ia dracu’ pe toți! Se duce de râpă viitorul copiilor noștri!!!” este “vocea” scrisă a unui cadru didactic pe unul din numeroasele grupuri de educatori, învățători și profesori pe care le citesc curent.
“Vrem să ne întoarcem în amfiteatre! Nu înțelegem mare lucru din orele online!” spun studenții din Timișoara și Arad intervievați de colegii mei.
“Vă rog, deschideți camerele video, e îngrozitor să nu vă văd fețele!” am auzit în sufragerie vocea unei doamne profesor universitar la unul din cursurile soției mele, care urmează acum a doua facultate.
Dincolo de crâmpeiele auzite sau citite, una din cele mai puternice concluzii procesate din zeci de focus-group-uri organizate de colegii mei voluntari în ultimele luni este aceasta: fără contact direct elevii, studenții și profesorii simt că soluția “la distanță” nu funcționează. Atât elevii cât și dascălii vor să se întoarcă înapoi în clase. Nu toți. Cei mai mulți. Nu toți … pentru că avem și cadre didactice aflate în grupul de vârstă vulnerabil – unele chiar peste vârsta de pensionare. Nu toți pentru că avem și cadre didactice cu condiții medicale instabile, suferințe cronice sau insuficiențe – renale, respiratorii, cardiace, circulatorii.
Dar cei mai mulți doresc cu disperare să se întoarcă la normalitate. Cu toții își doresc normalitatea de dinaintea acestei pandemii.
Din păcate, fenomenul necredincionșilor în ale COVID pe care îl vedem în spațiu public, în manifestări, la televizor sau pe rețele sociale începe să se manifeste organic și în segmentul părinților, al elevilor și al cadrelor didactice. Lipsa de respect pentru prevederi și pentru limitările din perioada pandemiei devine simptomatică și în cazul multor părinți. În cazul profesorilor, dezamăgirile anterioare din partea ierarhiei educaționale s-au cronicizat perioada aceasta transformându-se într-un cinism fără margini.
Și, dacă nu era suficient, nesiguranța și lipsa de comunicare percepută adaugă kerosen pe focul care începe să ardă din ce în ce mai tare. Și cum să nu ardă dacă pentru milioane de părinți nu a existat nici măcar o ședință cu părinții (online acolo unde se poate, din poartă în poartă peste gardul curții acolo unde tehnologia nu este disponibilă ) în care diriginții și învățătorii să le explice părinților ce se întâmplă, ce știm și ce nu știm, ce anume va urma și în ce condiții. Părinții află de la televizor ce se va întâmpla la școala copiilor lor. Nu de la profesori, nu de la directorul școlii. De la televizor.
Mai grav decât atât, cadrele didactice află de la televizor cele mai recente decizii pe care Ministerul Educației și Cercetării sau Inspectoratul Județean le-au luat.
Mai grav decât atât este faptul că, de cele mai multe ori, comunicatorii publici nu comunică cu părinții, nu comunică cu profesorii, nu comunică cu elevii. Comunică cu presa. Și mai comunică pentru ca opoziția politică să îi audă. Nu beneficiarii să îi audă ci ceilalți politicieni. Sau “presa” în general. Și atunci … Ce să mai spună profesorii? Ce să mai spună părinții? Ce să mai spună elevii și studenții când nimeni nu comunică cu ei?
Dacă te uiți la comunicările publice din Noua Zeelandă, din Statele Unite (statul New York) sau Germania vei vedea comunicări în care liderii nu se feresc să spună că sunt părinți, că sunt îngrijorați pentru sănătatea copiilor lor, că sunt îngrijorați, dar îi ascultă pe specialiști și ascultă datele. Date care spun matematic ce trebuie făcut pentru a reduce riscul de contagiune și rata de infectare.
Am vorbit chiar astăzi la telefon cu un părinte care mi-a spus disperat că după discuțiile purtate cu ceilalți părinți din clasă sunt gata să ajute școala cu orice. Cu bani dacă este nevoie. Pot strânge bani pentru repararea în regim de urgență a băilor, pentru achiziția de măști, pentru dezinfectant. Pot trimite echipe de muncitori pentru renovare, pentru marcarea spațiilor, pentru instalarea semnalisticii, pot să găsească spații noi de închiriat și de amenajat pentru învățare. Pot și ar vrea să facă asta, dar nu pot face singuri. Nimeni NU le spune nimic. Directorul școlii nu răspunde la telefon. A fost amânată ședința consiliului de administrație al școlii. Toată lumea așteaptă din altă parte soluția, în timp ce părinții pe care eu îi cunosc se umplu de amărăciune, își pun capul în piept și se așteaptă la mai rău începând cu luna septembrie.
În acest context, când zilele trec cu viteză și ne îndreptăm grăbiți către data de 14 septembrie pe fondul unor cifre absolut îngrijorătoare, comunicarea devine critică. Punerea în legătură devine vitală. Chiar dacă nu sunt cunoscute toate răspunsurile, este important să fie stabilit rapid cadrul de autonomie al unităților școlare în gestionarea crizei COVID și apoi școlile să înceapă rapid pregătirile pentru nou an școlar. Cu primăria să pregătească infrastructura fizică, cu Ministerul Educației și Cercetării, cu Casa Corpului Didactic, cu universități partenere și voluntari interesați să pregătească implementarea platformelor educaționale și formarea de competențe digitale în rândul profesorilor. Pe când putem aștepta primele ședințe cu părinții? Când vom avea primele chestionare cu sondarea celor care doresc și celor care nu doresc să își trimită copiii sau să revină la catedră în funcții de diferite scenarii de risc? Când vom avea primele reglementări ale Ministerului Sănătății privind condițiile de deschidere a școlilor?
Cu fiecare zi care trece nefolosită am mai pierdut o zi din șansa de a redesena și reseta sistemul educațional românesc. În lipsa comunicării și a acțiunii prompte cei mai mari monștrii se vor naște iar apoi vor deveni de nestăpânit. Și vor consuma cel mai important și drag lucru: copiii noștri și viitorul unei întregi generații.
Ștefan Pălărie este Coordonator Politici Publice în Educație PLUS. El scrie pe această temă pe Facebook.com/StefanPalariePLUS
Redacția
C.I.
Silvia Dinică
Mircea Miclea