Voi începe direct cu un aspect ce nu este luat în considerare nicăieri până în momentul de față: între cauzele degradării rezultatelor elevilor la examenele naționale și respectiv simulările lor, indiferent de nivel (evaluare pentru admitere la liceu sau bacalaureat), cu siguranță, deși nimeni nu vorbește, în afară de pseudo digitalizarea educației (la clasă sau în examene), este și fragmentarea activității didactice de predare-învățare prin cele 5 module adăugate peste vacanțele naturale tradiționale (de iarnă, primăvară, vară).
În plus, săptămânile cu Școala Altfel și cea Verde sunt puse oricând, la alegerea școlilor, fiind însă alte vacanțe mascate, întrucât activitățile, deși obligatorii, sunt slab frecventate. Adesea precedă vacanțele intermodulare sau le urmează acestora, dar așa am putea spune că s-a ajuns la 7 vacanțe. Și mai mult, multiplele simulări rup și ele desfășurarea fluidă a cursurilor. Toate acestea la un loc, și altele pe care nu le mai discut aici, au făcut deja praf Școala românească și România educată.
Dar să conturez contextul dezastrului. Săptămâna trecută a fost vacanță. Înainte a fost simularea evaluării naționale pentru clasele gimnaziale. Rezultatele mult mai slabe decât în anii anteriori sunt desigur subiecte fierbinți pentru știrile din aceste zile. După vacanță urmează simularea bacalaureatului. Nu am nicio îndoială că vor urma, de asemenea, alte serii de dezastre, naționale desigur. Și anticipez alte măsuri restrictive pentru profesori sau, din contră, de noi relaxări pentru elevi.
Apoi vor curge acuzațiile din toate părțile către profesorii incompetenți, deși nu vor mai putea da vina pe evaluatori întrucât corectarea digitală ar trebui să elimine în mare parte și subiectivitatea. Nu știu cum vor fi subiectele pentru bacalaureat, dar dacă s-a dorit corectarea digitală, cel mai probabil vor ieși în evidență subiectele de la matematică unde exercițiile, cu grade diferite de dificultate, dar cu rezultate precise, sunt ușor de verificat. În schimb, pentru limba și literatura română tendința se păstrează pentru subiectele “de tocit” pentru că acestea presupun rezolvări standard care pot fi corectate fără subiectivitate.
Oricât ar părea de neobișnuit la prima vedere, toceala la literatură nu vine din perioada comunistă, nici din inerția unor profesori acriți de munca lor, ci dintr-o necesitate de standardizare a unor examene pe discipline ce nu pot fi standardizate fără riscul de a se pierde rostul, calitatea și miza educativă reală a lor. Așadar, așteptați-vă la această situație: cu cât mai multă digitalizare a examenelor, cu atât mai multă toceală și implicit o creștere a analfabetismului funcțional în rândurile elevilor. Astfel, în mod paradoxal, cu cât urcă gradul de digitalizare, cu atât scad competențele cognitive ale elevilor: scrisul de mână se uită, greșelile gramaticale devin normă, povestirea și gândirea în construcții verbale sau scrise își pierd fluiditatea și coerența, fiind reduse la reproducere mecanică. Iar asta devine un criteriu de notare pe care îl putem numi “munca de a memora mecanic”. Ea este “din obligație” și, fără măcar să glumim, epuizantă. Nu e de mirare stresul care se resimte și nevoia de cinci vacanțe!
Pentru toată lumea ar trebui să fie evident însă – dar nu este – că elevii din ultimii ani sunt deja afectați de pasivitatea și restrângerea gândirii active din cauza folosirii excesive a telefoanelor mobile, în realitate imposibil de oprit fără depozitarea lor separată în timpul orelor.
Pe de altă parte, pentru cine este atent, deja în țările care au considerat digitalizarea un avans în educație, au revenit la reintroducerea orelor dar și a evaluărilor așa zis “clasice”. Pentru că s-au trezit în fața unui gol imens de cunoaștere și, culmea, a dificultății de adaptare la realitate; practic, acești tineri nu răspund cerințelor reale pe piața muncii, deși s-a muncit enorm tocmai la transformarea conținuturilor “prea teoretice” la adaptarea lor viață. Practic, s-a eliminat atât de mult ponderea exersării teoretice în favoarea unor false aplicații, încât s-a uitat la ce folosește ideea, iar acea încântare și strălucirea minții pe care o dau descoperirea pe cont propriu, dar cu modele din lecturile cărților sau din manuale (care au devenit de prisos), sunt rare.
Nu știu cum se mai cheamă ultima generație a celor născuți în ultimii 18 ani, dar după toate aparențele, personal aș numi-o “generația bicepșilor și a botoxului”, una în care telefonul este prioritatea în viața lor, imaginea personală este dincolo de natural, conținutul și substanța libertății lor maxime înseamnă responsabilitatea formală, înțeleasă “după ureche”, pentru rolul de elevi. Cu excepțiile rare, de rigoare, dar indiferent de școală, fie ea de top sau nu, copii de bani gata sau de condiție medie dar “de București”, avem o tipologie nouă de elevi: băieții sunt preocupați de permisul de conducere la 18 ani, de mușchii și partenerele lor cu care se pot săruta fără jenă pe holurile comune cu profesorii, iar fetele sunt un fel păpuși “cu botox”, practic cu rujul întins la maxim, cu genele false “pe care se pot așeza vrăbiile”- vorba ceea – cu unghiile colorate și lungi, imposibil de imaginat pe vreun lucru cu mâinile altfel decât pe ecranul tik tok-ului, cărând niște genți imense nu cu manuale și caiete care adesea lipsesc, ci cu truse de machiaj. De regulă, aceste genți nu au loc în băncile școlii și sunt strategic așezate pe băncile pe care nu se văd manuale, adesea nici caiete, ci de-a valma sandvișul și cafeaua, Red Bull și comanda de fast food la care nu e de mirare că răspund în timpul orelor. Și totul pare foarte normal întrucât libertatea elevului și fericirea lui, deranjate doar de stresul bacalaureatului, sunt suverane în noua noastră școală.
Și de vină sunt desigur și profesorii care au devenit toleranți și “prieteni ai elevilor” atunci când nu țipă isterici și exasperați de indolența, apatia și suficiența elevilor care nu vor decât notele mari, indiferent cum, dar nu pentru ce știu cu adevărat și cum știu, ci doar “cât e nevoie pentru Bac”. Aceasta este deja mentalitatea generală hrănită tacit din toate părțile, la care și profesorii sunt complici, prinși într-un mecanism în care au fost forțați treptat și pe care în mod normal nu și-l pot dori.
Așa cum tac și fac ce li se spune, se obișnuiesc si ei cu relaxările multe din vacanțele intermodulare din timpul anului școlar, făcute parcă pentru a compensa stresul examenelor și simulărilor în jurul cărora se învârte școala românească actuală. Importanța și valoarea educației publice se reduc astfel la examenele de admitere la liceu sau la Bacalaureat și facultate. În plus, dacă nu sunt din “plutonul bicepșilor și botoxului”, elevii buni vor pleca la facultăți din afară, vor contribui la umplerea golurilor de specialiști din economia altor țări pentru că libertatea și individualitatea sunt rău înțelese. Statul cheltuie pentru bursele elevilor destui bani, dar nu le cere mai nimic în schimb; decât să se descurce la teste. Se lipsește ușor de ei, când rezonabil ar fi o minimă condiționare: de a nu pleca din țară eventual 5 ani după terminarea facultății sau a școlii de meserii. Nu mai poți cere să se întoarcă celor care merg la facultăți în străinătate, dar măcar să construiești strategii de a-i readuce (oferindu-le posturile corect plătite, case, facilități de progres în carieră), de a-i motiva să revină și asta ar trebui să fie un program național de importantă strategică, nu simulările și examenele de bacalaureat. Acestea ar trebui să fie doar o parte dintre procesele specifice fenomenului educațional și să își păstreze sensul inițial, cel de “examen de maturitate”. O maturitate care presupune: gândire și conștiință înzestrate cu competențe multiple pentru a face față unei vieți nu doar de profit și consum, ci și de membri conștienți de menirea personală, pentru sine, dar și pentru comunitatea și societatea din care fac parte.
Pe de altă parte, a educa Altfel și cu respect pentru natură și „în spirit ecologic” nu este nevoie de săptămâni separate, ci trebuie să fie constante discrete pe tot parcursul anului, la toate disciplinele. În acest sens, programele after-school sunt de înființat în interiorul școlilor publice, prin ateliere sau laboratoare unde pot funcționa profesorii cu orele lor în completarea normelor. Și nu, nu în stilul de la orele obișnuite, ci aici cu accentul pe aplicațiile practice și apropiate de situații concrete de viață. Este cazul celor care nu pot avea la o singură școală norma completă asigurată în programul standard. Sau pot fi profesori specialiști voluntari, din afara sistemului. După cum, educația ecologică poate fi mult mai bine reprezentată și practicată prin înființarea unor mici sere în incinta școlilor în care au loc acum autoturismele elevilor.
Pe deasupra, digitalizarea educației este parazitată de folosirea deja la nivel de dependență a telefoanelor pentru orice altceva, mai puțin pentru învățare și cunoașterea necesare unei culturi generale solide și pentru cetățeni responsabili, conștienți de locul lor în lume, în societatea în care s-au născut.
Și deși discuția este mult mai complexă decât este posibil aici, doar am vrut să atrag atenția, cu riscul de a fi strâmb văzută (și participând eu însămi), la această altă aberație a învățământului românesc actual: structura pe cinci module a anului școlar. Și adaug: nu se justifică și se dovedește un eșec! Mai ales pe fondul adaptării la provocările unei tehnologii încă incomplet echilibrate în dinamica eficienței umane. S-ar putea spune: “intră oricine, scapă cine poate” în această nouă ispită a unui ucenic vrăjitor unde jucăria cu pricina (telefonul, tableta, calculatorul) devine aur doar pentru cine stăpânește puterea minții exersată în lectura, scrierea, cunoașterea teoretic-abstractă dar și practică ce presupun inteligența activă; dar sunt dezastru pentru cine imită și se preface precum actorul mediocru ce, fără să știe mai nimic, interpretează roluri de specialiști. Unii dintre aceștia sunt deja sau devin profesori, de regulă cu rol doar de “facilitatori ai educației”, dat fiind că internetul îi poate înlocui la nivel de cunoștințe. Și astfel suntem din nou în istoria formelor fără fond.
Dar adevăratul profesor nu transmite doar cunoștințe ci ceva mai mult: cunoaștere, mai exact tocmai cunoștințele ce construiesc acea conștiință capabilă să înțeleagă și să folosească ceea ce știe nu doar în interes personal ci și spre folosul altora. Nu din slăbiciune, nici din bunătate sau ideologii politice ci din asumare rațională, una care servește și respectă viața, atât personală, cât și a semenilor, dar și a celorlalte viețuitoare.
Dar până la profesorii ideali, între care nu îndrăznesc să mă număr, cu tot efortul sincer, sunt încă multe de făcut. Între altele:
1. depolitizarea educației prin desființarea intervenției directe în structura naturală a anului școlar și revenirea la vacanțele firești: de iarnă și de primăvară (cu sărbătorile știute), de vară pentru odihna tuturor.
2. desființarea săptămânilor cu Școala Altfel și Săptămâna Verde și menținerea, pe tot parcursul anului, a atitudinii, intenției și programelor, la latitudinea fiecărui profesor la clasă (cu documentele inserției unor proiecte care se vor reflecta efectiv în raportul activității la finalul anului școlar).
Apoi: 3. desființarea simulărilor în varianta națională și, din nou, lăsate între activitățile obligatorii, dar la latitudinea fiecărui profesor cu predare a disciplinelor de bacalaureat. Sigur fiecare profesor știe să își gestioneze procesul simulării acestui tip de examen de la finalul liceului.
4. înființarea unor spații pentru dulapuri individuale ale elevilor unde își pot păstra telefoanele de care nu au nevoie în timpul orelor precum și materiale didactice, în speță manuale, atunci când nu au nevoie de ele acasă.
Iată câteva măsuri simple și accesibile cu efect imediat pentru un început în revenirea educației românești pe făgașul unui echilibru, o bază pentru evoluție, cu tot cu tehnologie, destule școli având la clase tablele smart, cu totul suficiente pentru elevi și profesori în același timp.
Despre autor:
Nina Vasile este profesoară și predă filosofie şi logică.
Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.