În urma unei astfel de solicitări a fostului și actualului premier al României, s-a vorbit mult în ultimul an despre introducerea unor criterii de performanță care să stea la baza salarizării diferențiate în sistemul național de educație. Pentru a nu fi înțeleasă greșit, spun din capul locului că, personal, susțin și am susținut întotdeauna meritocrația. Da, consider că este corect, cei care muncesc mai mult și mai bine să primească mai mult și să fie apreciați în consecință de societatea care beneficiază de rezultatele activității lor.
În același timp, însă, cine cunoaște domeniul din interior înțelege că este practic imposibil să stabilești niște criterii obiective care să reflecte corect performanța în sistemul de educație. De ce? Dintr-un motiv foarte simplu: condițiile nu sunt egale și nu depind întotdeauna, ba chiar îndrăznesc să spun că depind într-o măsură prea mică, de cel evaluat. Nu e ca și când ai număra merele culese din livadă să vezi dacă ți-ai făcut norma. Nu este ca într-o fabrică sau într-o corporație, unde rezultatele tale depind aproape exclusiv de tine. Dacă am introduce astfel de criterii în sistemul național de sănătate, de exemplu rata de vindecare, oncologii ar fi printre cei mai năpăstuiți. Sunt multe variabile independente de pregătirea și competența medicului care influențează evoluția unei boli: reacția particulară a organismului pacientului, cât de mult a întârziat prezentarea la medic, în ce grad a ținut cont de recomandări, etc. La fel e și în educație. Elevii nu sunt identici. Nici condițiile lor sociale și familiale nu sunt aceleași. Nici cele din școli. Putem compara dotările uneia dintr-un sat uitat de lume cu cele dintr-un Colegiu Național al unui mare oraș? Cine e mai performant, profesorul cu mulți olimpici (care au genetic un nivel ridicat de inteligență și condiții favorabile acasă) sau cel care reușește măcar să aducă în bănci sau să ridice de la 3 la 5 niște elevi care trăiesc sub limita sărăciei (ale căror minți ocupate de grija a ce mănâncă mâine consideră nesemnificative definiția textului liric, Teorema lui Lagrange sau Legea lui Ohm)?
Cel mai des vehiculat criteriu prin comentariile publice, mai ales pe grupurile de părinți, este cel determinat de rezultatele elevilor. Lăsând la o parte absurdul ideii ca activitatea ta să fie evaluată pe baza performanțelor altcuiva, îndrăznesc să întreb: care rezultate? Cele de la clasă? Atunci problema se rezolvă simplu, toți vor avea doar note de 10, toți vor avea burse, toată lumea va fi fericită și statul va cădea și mai mult în abis. Deci ar fi nevoie de o evaluare externă. Rezultatele de la examenele naționale? Pe lângă faptul că, așa cum am mai spus, elevii nu au același nivel de inteligență, nu vin cu același nivel de pregătire anterioară sau motivație de a învăța, cu aceleași condiții în familie, etc, examenele naționale nu au probe pentru toate materiile. Cum evaluezi activitatea profesorului de educație plastică, religie, sau a celui de educație fizică? Pentru că nu este corect să existe criterii de performanță numai pentru unii. Cine are senzația că profesorul trebuie să facă minuni (deși nu se știe cum, e treaba lui), n-a simțit niciodată deznădejdea venită din momentele cumulate de neputință de la capătul unei zile din care vii complet stors de energie. Da, uneori faci minuni. Dar nu sunt posibile întotdeauna.
Într-o lume normală, directorul unei școli ar putea evalua cel mai bine activitatea din instituția pe care o conduce. Știe condițiile, știe limitările, eforturile. Sau cel puțin ar trebui să le știe. Doar că noi nu trăim într-o lume normală. Din secunda doi în care s-ar da directorilor puterea de a influența veniturile subordonaților, s-ar forma o curte de „prieteni” binevoitori și „dezinteresați”, desigur. Și nu știu câți dintre ei ar rezista eroic pe meterezele meritocrației și obiectivității, cu niște oameni pe care sunt nevoiți să-i vadă zilnic și care i-ar bombarda în permanență cu „dovezi de prietenie”. Sau pe care sunt nevoiți să-i țină în școală pentru că pur și simplu nu au alții sau le-ar fi teamă să nu vină unii mai răi.
De aceea cred că preocuparea principală a statului ar trebui să fie crearea acelor condiții pentru a-i motiva pe cei mai buni și potriviți oameni să vină în sistem. Pentru că are nevoie ca de aer de ei. A devenit deja o chestie de supraviețuire. Și, dacă s-ar întâmpla asta, vom constata că poate nici nu va mai fi nevoie de criterii de performanță.
____________
Despre autor:
Iuliana Șerban este profesor informatică Gr I, Coordonator de proiecte și programe educative la Colegiul Național Cantemir-Vodă, București.
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.