Op Ed / Profesoara Iuliana Șerban: În oglinda unui eșec previzibil

Din când în când, de regulă cu prilejul publicării rezultatelor vreunei testări, sau pe marginea vreunui scandal legat de fraudă sau meditații, diverși (intitulați sau autointitulați) experți (re)descoperă că școala – și, în general, educația – în România este dezastru. Și se dezlănțuie un concurs de arătat cu degetul și de invective aruncate mereu în direcția opusă, desigur. Sau, uneori, în direcția agreată de cei pe care vrei să îi câștigi. Toată lumea știe mult mai bine ce ar trebui să facă ceilalți, atunci când nu este doar cuprinsă de o văicăreală isterică și sterilă.  

Da, educația în România (de fapt nu numai aici, dar mai ales aici), în acest moment, este dezastru. Și va fi la fel (dacă nu mai rău) și mâine, și peste un an și peste trei. Indiferent câte examene vin și trec. Chiar dacă s-ar rezolva rapid printr-un miracol toate problemele logistice. De ce? Pentru că motivul este unul mult mai adânc, avându-și rădăcinile în țesătura societății actuale, în valorile și modelele ei, în mentalitățile majoritare. Da, există destui copii minunați, profesori formidabili și părinți care fac eforturi supranaturale, însă la nivel statistic se pierd, devin nesemnificativi, se dizolvă în mâzga lăsată în urmă de majoritate. Pentru că în statistică se vede doar media. De altfel, despre majorități voi și vorbi în continuare. 

În primul rând copiii nu mai sunt motivați să învețe. Nu văd rostul. Specia umană are trei înclinații fundamentale: minimizarea efortului, maximizarea confortului și integrarea în grup, de preferat într-o poziție de alpha. Motivația internă a dispărut pentru că un copil nu înțelege de ce trebuie să învețe informații pe care le poate accesa cu o simplă căutare pe google, sau instrumente matematice a căror semnificație sau legătură cu realitatea nu o văd. Degeaba le spun eu în discuțiile pe care le am din când în când cu ei că a învăța (orice) e important pentru a-ți ordona mintea, pentru a înțelege lumea și a-ți forma o viziune mai amplă asupra vieții și, implicit, o personalitate mai complexă.

Pe lângă faptul că este un efect îndelungat iar ei s-au obișnuit să aștepte rezultate și recompense imediate, în societatea actuală asta i-ar face doar să se simtă foarte singuri. Ei văd în jurul lor – în grupurile prin care se mișcă sau pe rețelele sociale – că exponenții alpha pot fi caracterizați în general prin tupeu, dezinhibare, infatuare, lipsă de respect față de reguli și față de ceilalți, senzația că li se cuvine orice și ”dreptul” de a face ce au chef când au chef fără să țină cont de nimic. Acesta este prototipul dominant, nu personalitățile complexe și echilibrate. În urmă cu mulți ani, succesul în viață era corelat cu școala. Azi, nu mai au nicio legătură. O lună de videochat sau de ”influencereală” ori de difuzare de clipuri penibile pe Tiktok cu scopul de a-i distra pe unii îți poate aduce, din punct de vedere material, mai mult decât câștigă un intelectual într-un an. 

Apoi, motivația externă, cea care era legată de relația cu părinții, de dorința de a-i mulțumi, a dispărut și ea. Pentru că mulți părinți, indiferent de ce declară ei, nu se comportă ca și când școala ar fi importantă. Atunci când suni copilul în timpul orelor, din te miri ce motiv, exact acesta e mesajul pe care îl transmiți, chiar dacă inconștient: că școala nu contează. Dacă spui de față cu el că școala e inutilă și profesorii idioți, se va comporta în consecință. Când trimiți copilul la meditații începând cu clasele primare, îi dai de înțeles că școala nu este de încredere. Exceptând niște situații absolut excepționale, nu reușesc să găsesc niciun motiv rațional pentru care un copil aflat la început de drum școlar ar avea nevoie de meditații.

Doar că aici nu este vorba despre copii, ci mai ales despre părinți. Pe de o parte îi țin pe copii ocupați, să nu-i deranjeze din treburile lor, iar pe de altă parte reprezintă o etalare socială. Doar că, în timp, apar două probleme. Prima constă în faptul că le subminează copiilor autonomia în învățare, nu se mai pot descurca fără o ”dădacă” angajată de noi să îi împingă permanent de la spate. Capacitatea de gândire independentă, abilitatea de studiu individual și în grup, de a cerceta și a căuta informații și a învăța să le filtrezi singur sunt în egală măsură importante față de însușirea cunoștințelor. Mulți dintre copiii obișnuiți de mici cu meditațiile pierd capacitatea de a studia în grup, devin dependenți de atenția individuală a cuiva. Iar un profesor care are în grijă 30 de copii nu le-o poate acorda permanent. A doua problemă constă în faptul că, în timp, în percepția copiilor, spațiul de învățare se mută în aria meditațiilor private, prin urmare școala își pierde semnificația pentru ei, vin în clasă ca la o zonă de distracție și socializare, cu live-uri pe Tiktok în timpul orelor. 

Exceptând anumite situații, printre care a avea nevoie să studiezi (pentru un examen sau un concurs de exemplu) la o disciplină pe care nu o faci la școală, sau la un nivel de performanță care din diverse motive nu este posibil la școală, meditațiile nu reprezintă o necesitate absolută pentru nimeni. Orice elev cu un IQ rezonabil care nu are niște profesori dezastruoși la clasă și nici probleme serioase în familie nu ar avea nevoie de meditații dacă ar fi atent la ore și interesat să studieze, atât la școală cât și acasă. Da, știu, o să mi se spună că sistemul de învățământ românesc este un dezastru, profesorii sunt slab pregătiți și de aceea nu se poate altfel. Doar că… meditații nu fac copiii amărâți din cătune uitate de vreme și care învață în școli care nu dispun de condiții civilizate de învățare (familiile lor nu își permit astfel de costuri), ci copiii din familii cu venituri peste medie, care de regulă învață la școli considerate de elită. În plus, meditatorii sunt tot dintre profesorii aceia considerați de alții motivul pentru care copiii au nevoie de meditații.  

Obiectivele principale sunt azi nota (cât mai mare) și diploma. Nu contează dacă au sau nu acoperire reală. Contează cum pare. Pentru ca părinții să se laude în cercurile de prieteni, și atât ei cât și profesorii și politicienii să nu simtă că au eșuat. De aceea facem subiecte standardizate, cu nivel din ce în ce mai scăzut de dificultate, pompând în copii șabloane de rezolvare care omoară creativitatea dar salvează aparențele. Cu toate astea, realitatea continuă să crape.

Nu, copiii de azi nu sunt nici mai buni nici mai răi, nici mai proști nici mai inteligenți decât copiii de altădată. Sunt oglinda și victimele prostiei, orgoliilor și imaturității adulților din jurul lor și ale realității pe care aceștia le-au făcut-o cadou.

____________

Despre autor:

Iuliana Șerban este profesor informatică Gr I, Coordonator de proiecte și programe educative la Colegiul Național Cantemir-Vodă, București.

Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.