Mai țineți minte metafora folosită de Al Gore în documentarul Un adevăr incomod (An Inconvenient Truth): dacă o broscuță ajunge într-o apă fierbinte sare imediat afară, însă dacă broscuță stă într-o apă care începe să fiarbă ușor-ușor, nu conștientizează schimbarea lentă, și ajunge să fiarbă de vie?
Un scurt context. În ultimii 10 ani, dar cu precădere în ultimii 4-5 ani, numărul de ore la nivel preuniversitar ale unor discipline fundamentale, precum Istorie și Geografie, dar și cele de Chimie, Fizică și Biologie (unele într-o măsură mai mare, altele într-o măsură mai mică) au început să scadă constant și sigur, puțin câte puțin.
Au fost invocate motive de reformă a curriculei, dar în principal pentru a face loc diverselor materii precum Pregătiți pentru viață, Educație pentru un corp sănătos, Educație financiară, Abilități pentru Adolescență, Istorii orale, Educație Rutieră, Istoria Holocaustului, Educație incluzivă și identitate de gen, Mari personalități române, Dezvoltarea Abilităților pentru Viață, Istoria românilor din sudul Dunării și lista continuă. O comisie înțeleaptă și transparentă a hotărât că astfel de materii trebuie făcute un an întreg și că ele nu pot fi integrate ca module sau capitole în cadrul materiilor deja existente. Având în vedere rezultatele de la testele Pisa ale elevilor români, justificarea necesității unor astfel de noi materii devenea redundantă, nu-i așa?
Academia Română, prin vocea cu autoritate morală a președintelui Ioan Aurel Pop, a protestat printr-o scrisoare deschisă împotriva reducerii numărului de ore la materii fundamentale precum Istoria, dar și Geografia, materii esențiale în conturarea spiritului de apartenență și identitate națională. La fel cum au făcut-o și Societatea de Geografie din România, Societatea de Chimie din România, Asociația Profesională a Geografilor din România și multe alte organizații profesionale reprezentative care au protestat împotriva reducerii numărul de ore ale materiilor fundamentale.
Recent a fost întâlnirea Consiliul Național al Rectorilor și tot recent a apărut informația, pe surse, că Ministerul Educației nu va mai finanța domenii universitare care au mai puțin de 40 de studenți. O cifră aparent rezonabilă, nu? Adică dacă există un domeniu cu două specializări, dacă nu reușești să aduni câte 20 de studenți pe specializare, meriți să nu mai exiști, nu-i așa? Ce tot atâta inflație de specializări la tot felul de universități, “universitărele”și “universitărașe”?
Tot recent, unele universități, din motive de performanță și eficiență financiară și pentru a fi proactive cu privire la schimbările impuse de minister, au crescut nivelul minim de școlarizare la 25 de studenți per specializare. Însă cum specializări precum Istoria, Geografia, Geologia, Biologia, Chimia și Fizica au fost mereu niște specializări foarte „populare” (mai ales pentru că se concentrau pe latura de pregătire a viitorilor profesori, un domeniu cu câștiguri de invidiat și de mare prestigiu social), viitorul acestor domenii în universitățile mici nu ar fi nicidecum periclitat. Cine ar putea să își dorească și să facă așa ceva, nu-i așa?
Destul de recent, chiar în această primăvară, întreaga comunitate academică s-a mobilizat, cum rareori o face, pentru a protesta față de modul în care s-au luat deciziile privind modificarea criteriilor de provocare pentru conferențiar/CS II și profesor/CS I. Încet-încet lucrurile se schimbă, căci schimbarea în educația românească este o constantă națională. Cine a mai văzut progres și performanță fără schimbare și sacrificii? Și de această dată însă reacția comunității academice este solidară și sublimă, dar… știți continuarea. Absolut întâmplător decizia s-a luat chiar înaintea vacanței. Cine să se mai gândească la consecințe tocmai în concediu? Se pare că e mai mare pericolul să nu avansezi decât acela vă vor dispărea domenii sau specializări din micile universități.
Existența acestor specializări fundamentele, cu vocație didactică, este percepută ca fiind doar consumatoare de bani în viziunea Ministerului, dar și în cadrul universităților, mai ales din partea facultăților cu sute de studenți care resimt povara susținerii unor domenii neperformante, adică cu puțini studenți. Vorba cântecului (cu o ușoară adaptare): cine a zis că ce e mult, e neapărat și bun, ăla nu a fost om nebun. Căci până la urmă, universitățile nu sunt un sac fără fund, ele nu pot fi susținute doar de la buget. Dacă un domeniu teoretic, de pregătire a cadrelor didactice, nu atrage 25 de studenți per specializare, existența nu se justifică financiar. De ce ar mai continua să funcționeze? Cât să mai ducem în spate toate găurile negre ale economiei sau societății românești, nu-i așa?
Solidaritatea universitară între domeniile cu mulți studenți și cele cu mai puțini studenți mereu a funcționat ireproșabil, până la un punctul numit “brânză”. Sper din tot sufletul să mă înșel, însă doar criteriul performanței financiare va face în scurt timp (5-7 ani) ca universitățile mici să funcționeze doar cu specializări de succes, viabile din punct de vedere financiar prin numărul mare de studenți: medicină, științe economice/administrarea afacerilor, drept și educație fizică și sport. Poate chiar e mai bine așa, nu ai cum să stai stavilă înaintea eficienței și performanței financiare, nu-i așa? Ce nevoie avem de tot felul de domenii care nu reușesc să adune 20-25 de studenți rătăciți și debusolați per specializare?
Doar la Universitatea din București (UB) în domeniul Geografie există 410 locuri la buget la nivel de licență, mai mult cu aproape 70 de locuri decât toate locurile de la buget din domeniul Geografie de la universitățile “mici”: Universitatea de Vest din Timișoara (68 de locuri în total la buget), Universitatea din Craiova (65 de locuri), Universitatea Valahia din Târgoviște (50 de locuri), Universitatea Ovidius din Constanța (32 de locuri), Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava (70 de locuri) și Universitatea din Oradea (58 de locuri).
Numărul total de locuri la buget la nivel de licență pentru domeniul Geografie, la nivel național, în anul 2024 este de 1322, din care Cele 3 Mari (UB, UBB și UAIC) au 979 de locuri, adică 74% din total. Toate celelalte 6 universități mici au la un loc 343 de locuri (26%). Ar exista suficiente motive pentru a spune că această strategie de finanțare a ministerului, în congruență cu deciziile micilor universități și lipsa lor de reacție, va asigura într-un orizont de timp mediu ca Cele 3 Mari (UB, UBB și UAIC) să dețină o pondere de peste 90% din total numărul locurilor bugetate pe domeniul Geografie. Sunt convins că aceeași situație este valabilă și pentru alte domenii didactice: Istorie, Biologie, Chimie și Fizică.
Și acum un mic paradox care îmi aduce aminte de vorba matematicianului Grigore Moisil: ce n-aș da să fiu cap de locuitor (unitatea de măsură în statistică). Chiar dacă din punct de vedere statistic, nivelul de trai și salariul mediu în România a crescut considerabil (de jure), o bună parte din români sunt în continuare foarte săraci (de facto). Mulți elevi renunță la facultate dacă nu intră la un loc de la buget. Mulți elevi aleg o specializare doar pentru că intră la buget, fără să țină cont de abilitățile și interesele lor. Mulți elevi aleg să meargă la facultate în marile orașe universitare în primul rând pentru că au intrat la buget și pentru oportunitățile de pe piața muncii din acel mare centru universitar (pe principiul: las că văd ce fac eu după aceea) și abia după aceea pentru prestigiul centrului universitar. Dar în același timp mulți elevi renunță la universitatea dintr-un oraș apropiat cu universitate mică pentru că nu intră la buget și nu au suficienți bani să meargă într-unul unul din cele 3 mari centre universitare.
Dar să stăm și să dormim liniștiți, acest lucru nu se va întâmpla, căci cineva veghează. Ministerul, prevăzător cum ne-a obișnuit, are o viziune de ansamblu privind o dezvoltare teritorială echilibrată a tuturor universităților pentru a împiedica realizarea unor oligopoluri, pentru ca studenții cu oportunități financiare reduse, dar talentați, să nu meargă la 200-300-400 de km distanță în centrele universitare mari, unde chiria unei garsoniere e de la 3-400 de euro în sus. Oricum Cele 3 Mari atrag deja peste ¾ din totalul fondurilor de cercetare, în interesul cui ar fi să monopolizeze totul cu peste 90%? Și chiar dacă ar fi așa, micile universități se vor opune unor astfel de măsuri, se vor lupta din răsputeri în cadrul CNR, al consorțiilor universitare din care fac parte, vor inunda Ministerul cu petiții și cu siguranță se vor abține să voteze în propriile Senate universitare condiții și mai draconice decât cele adoptate de către Minister. Căci nu-i așa, ce universitate care își apără interesele academice ar putea să fie de acord cu asemenea decizii prin care să își închidă 30-40% din domeniile existente?
Cum ar arăta o lume în care specializările didactice s-ar studia doar la București, Cluj și Iași? Ar fi mai bine, nu-i așa? Și așa universitățile mici fac rabat de la calitate, pregătesc viitori profesori slabi, toți studenții iau doar 9 sau 10 la licență și sunt mici făbricuțe care dau diplome doar în baza unor amărâte de susțineri orale a lucrării de licență, fără să mai dea și examen scris. Nu știu cum e în cadrul altor domenii, dar la examenul de titularizare pentru Geografie pe județul Constanța, din 24 de candidați, peste 17 sunt absolvenții noștri atât la nivel de licență cât și/sau de master, iar din primele 6 note, 5 sunt ale absolvenților noștri. Sunt convins că așa este și în cazul absolvenților din Suceava, Oradea, Timișoara, Craiova sau Târgoviște, toate universități de stat cu domenii și specializări de Geografie (care, nu-i așa, în mentalul colectiv inundă piața forței de muncă cu sute de absolvenți în fiecare an). E evident pentru toată lumea că Cele 3 Mari că sunt cele mai bune, însă nu putem să excludem mulți elevi care nu au oportunități financiare să studieze într-un mare centru universitar.
În momentul în care senatul roman l-a votat pe Cezar dictator perpetuo, a făcut-o cu un ropot de aplauze. O instituție veche de aproape 500 de ani, creată tocmai cu gândul să împiedice concentrarea puterii în mâna a 1-2 oameni și de a preveni abuzurile, avea să dispară… în aplauze. Aveau să conștientizeze consecința după nici o lună, însă doar pentru a crea un martir care avea să dea naștere Imperiului cu puteri absolute și discreționare. Da, avea să urmeze o perioadă de incredibilă dezvoltare a Imperiului Roman, pe toate domeniile, dar cu ce abuzuri, asasinate, epurări, persecuții și războaie civile? Elagabalus, Caligula și Nero nu ar fi avut puteri discreționare asemenea zeilor. Toate aceste transformări au fost graduale, ele s-au întâmplat în timp, puțin câte puțin. Oare toate schimbările care se petrec sunt semne ale progresului? În cinstea profesoarei mele de latină de la liceu (la ce e bună materia, o limbă moartă, nu-i așa?): sic transit gloria mundi.
Despre autor: Andrei Schvab este lector la Universitatea Ovidius din Constanța (UOC) și cercetător la Centrul Interdisciplinar de Cercetări Avansate privind Dinamica Teritorială (CICADIT). Are, de asemenea, câțiva ani de experiență în predarea Geografiei din programa britanică și a altor discipline umaniste la o școală internațională din București. Cu un masterat, o licență și un doctorat în geografie, compasul său academic inițial s-a îndreptat în spre geografia umană și turism. Timp de peste 10 ani, munca sa a aplicat (cu succes discutabil) teoria complexității pentru a descoperi modele spațiale de nedreptăți sociale, economice și, foarte recent, de mediu.
Nota redacției: Opiniile din această analiză aparțin autorului și nu sunt în mod necesar și opiniile redacției.
Mihai Peticilă
Alexa Stănescu
Costin Ionescu
