Op-ed / Cercetătorul Ștefan Szedlacsek: Vreți reînnoirea României? Investiți, reformați educația și cercetarea!

Articol de opinie semnat de Profesor Ștefan Eugen Szedlacsek, Cercetător știintific I, Institutul de Biochimie al Academiei Române

De obicei nu mă uit la televizor însă în ultimele zile, fiind într-o scurtă vacanță, am urmărit mai mult știrile de la TV. Am remarcat că o știre a acaparat pe departe atenția televiziunilor și a mass mediei, și anume faptul că România, conform clasamentului Shanghai a universităților din lume (ARWU), nu mai are nicio universitate printre primii 1000 clasați. Cadre universitare dar și mulți părinți din România au primit cu îngrijorare această știre căci, evident, le pasă unde își vor îndruma copiii să-și facă studiile universitare. 

Altă știre a fost aceea că o tânără, datorită indolenței cadrelor sanitare de la Spitalul din Urziceni și a celor de la 112, a fost nevoită să nască pe trotuarul din fața spitalului. Această știre mi-a adus aminte de filmul lui Cristi Puiu, devenit celebru, “Moartea domnului Lăzărescu”… În fine, s-a mediatizat intens și protestul antivacciniștilor organizat de o anume formațiune politică. De remarcat, cu aceeași îngrijorare, că această formațiune politică ocupă locul 2 în lista preferințelor românilor, cu 20%!  Am serioase îndoieli că publicul a recepționat și știrea însoțitoare conform căreia România este undeva pe un rușinos loc 100 din lume în privința procentului celor vaccinați. Mă întreb câți dintre protestatari sunt conștienți ce consecințe devastatoare ar avea dacă de mâine s-ar reduce sau chiar s-ar elimina administrarea vaccinurilor “obligatorii” la copii…

Și iar în fine, a trecut ca și neobservată vestea de la Eurostat care ne anunța că în 2022 guvernele EU au crescut cu 5% alocările bugetare (exprimate în € per locuitor ) pentru Cercetare și Dezvoltare. Pe primul loc se afla Luxemburg, cu 661,6€ per locuitor. Cât credeți că aloca România? 17,6€ adică vreo 88 lei pe locuitor. Evident că suntem  pe ultimul loc dar, asta nu ne mai miră; ca să ne dăm totuși seama cât de departe suntem de celelalte state EU, aflați că penultima clasată, Bulgaria, aloca pe cap de locuitor cu 55% mai mult, mai exact 27,3€

Presupun că citind cele de mai sus, ați ajuns la concluzia că am adunat vești disparate, fără vreo legătură între ele. Sau poate veți spune că toate sunt într-un fel consecințe ale regimului comunist prin care am trecut. Inițial așa am crezut și eu; de exemplu în privința clasamentului universităților: mi-am zis că e normal să fim la coadă căci universitățile noastre au trecut și ele prin anii de comunism iar acum vedem urmările acelor ani. M-am întrebat totuși dacă situația universităților din alte state post-comuniste este similară? M-am dus la clasamentul ARWU unde am aflat cu surprindere că relativ multe state fost comuniste totuși au universități printre primele 1000 (Slovenia, Slovacia, Lituania, Estonia, Ungaria, Croația, Serbia, Cehia, Polonia). Mai mult, Serbia, Croatia, Cehia și Polonia au chiar universități printre primele 500 din lume (1, 1, 2 respectiv 2 universități).

Deci sunt universități bune, chiar foarte bune și în Estul post-comunist… Atunci care să fie explicația? Premiile Nobel acordate universităților – care contribuie alături de Premiile Fields cu 30% la punctajul clasamentului Shanghai – cu certitudine că nu au înclinat balanța spre universitățile din Europa Est care figurează în clasamentul Shanghai: cu toate că mulți laureați ai premiilor Nobel au absolvit și s-au format inițial în universități Est-Europene, totuși consacrarea au obținut-o în universități mari din Occident. Exemplul lui George Emil Palade este relevant: deși a absolvit și a lucrat la Școala de Medicina “Carol Davila” din București, rezultatele științifice remarcabile care i-au adus consacrarea și implicit premiul Nobel, le-a obținut la Rockefeller Institute în Statele Unite.

Am mers mai departe pe firul datelor statistice și am aflat că toate statele ex-comuniste mai sus menționate investesc din PIB-ul lor în Educație procente mai mari sau mult mai mari decât România. In timp ce România investește în jur de 3,2%, Polonia investește 4,9%, Cehia 5,1%, Croația 5,2% iar Ungaria 5%. Cât despre investițiile în Cercetare și Dezvoltare a acestor țări, discrepanțele sunt cu mult mai mari: în timp ce în 2022 România aloca 17,6€ pe locuitor Polonia, Cehia, Croația, Ungaria aloca 69,4, 151,2, 113,8 respectiv 62€/locuitor. Să mai adăugăm și faptul că din 2012 până în prezent practic toate țările europene au crescut investițiile în Cercetare și Dezvoltare în vreme ce România aproape  și-a înjumătățit investițiile (de la 0,21% din PIB în 2012, în 2022 a ajuns la 0,12%). Remarcați și “consecvența” Romaniei de a investi tot mai puțin în cercetare: în 2021 erau alocați mai mulți €/locuitor decât în 2022 (Tabel 1).

Astfel lucrurile devin cât se poate de clare. Este binecunoscut că intervin mulți factori în situația educației și a cercetării dintr-o țară, totuși investițiile financiare reflectă importanța pe care guvernele le acordă acestor domenii. Guvernele României din ultimele două decenii și mai ales cele din ultimul deceniu au ajuns să subfinanțeze educația și au adus cercetarea în pragul falimentului prin finanțarea derizorie a Cercetării și Dezvoltării. Lipsa unor reforme structurale de fond a cercetării și a educației și-au adus și ele aportul la declinul celor două domenii esențiale.

Rolul fundamental al educației și al cercetării este binecunoscut și dovedit de istoria ascensiunii economice a numeroase state. Educația și cercetarea sunt catalizatorii dezvoltării economice și spirituale a unei țări: ele generează specialiști, experți și contribuie substanțial la nivelul spiritual al populației. Neglijarea acestor două domenii-cheie conduc treptat la deprofesionalizarea nației, emigrarea masivă a specialiștilor, diminuarea până la dispariție a inovării, și implicit, creșterea dependenței tehnologice de alte state și treptat descreșterea economică. Nivelul spiritual scăzut al populației crează un teren propice unor mentalități retrograde, cum ar fi și atitudinea ostilă față de vaccinare și în general față de actul medical, căștigă tot mai mult teren înlocuirea medicului cu vracii și vrăjitoarele iar a medicinii și a terapiei fundamentate științific cu superstițiile, descântecele. În general, declinul educației și a cercetării într-o țară, conduc la substituirea științei cu pseudo-știința sau cu ne-știința iar profesionalismul cu amatorismul și cu mediocritatea.

Din păcate la un astfel de proces asistăm în prezent și în România. Curentul antivaccinist, emigrarea masivă a cercetătorilor și a specialiștilor, cazurile tot mai frecvente de malpraxis, nivelul (foarte) scăzut al educației științifice a populației, pregătirea tot mai slabă a studenților și a absolvenților universităților, situația universităților românești în raport cu cele din elita mondială, toate sunt în bună parte consecința acestei stări de fapte.

Ce se poate face? Fără intervenția energică și urgentă a politicului, practic nimic. Consider că politicienii ultimelor 3 decenii sunt principalii responsabili de situația creată. Numirea constantă (cu foarte puține excepții) a unor miniștri care nu au nicio tangență și niciun interes real de a reforma din temelii educația și/sau cercetarea, reflectă și mai mult desconsiderarea acestor domenii de către clasa politică. În ultimii 10-20 de ani asistăm la un fenomen paradoxal: planurile de guvernământ, miniștrii de resort, politicienii în general (mai ales în campaniile electorale) promit creșterea substanțială a alocărilor financiare pentru cercetare și educație (de exemplu, în planul actual de guvernare a coaliției PSD-PNL este scris următorul obiectiv: “Atingerea țintei de 2% din PIB pentru finanțarea cercetării”). Pe de alta parte, la începutul fiecărui an, constatăm același lucru și anume că nu numai că nu au crescut alocările pentru Cercetare și Dezvoltare ci au scăzut.  

Revenirea la normalitate nu se mai poate realiza decât printr-o intervenție energica, susținută, de lunga durată, tot din partea politicului. Sunt vitale investițiile masive, în paralel cu evaluarea obiectivă, pe principii meritocratice a tuturor unităților de cercetare, urmate de măsuri de reformă de fond, cu scopul însănătoșirii sistemelor cercetării și educației, Altfel, educația și cercetarea din România își vor continua drumul către dispariția de facto de pe arena normalității europene.

TABEL 1

¹Shanghai Ranking 2023

²Eurostat

³Eurostat

⁴ Date Banca Mondială – 2019

⁵ Biroul de Statistică al Serbiei

—————–

Nota: Opiniile aparțin autorului și nu reflectă în mod necesar poziția sau opinia redacției.

Despre autor: Ștefan Eugen Szedlacsek este conducătorul Departamentului de Enzimologie al Institutului de Biochimie al Academiei Române. Este absolvent al Facultatii de Chimie industriala cu un master in sinteza organică (Universitatea Politehnică- București) si absolvent al Facultatii de Matematică (Universitatea din București). Deține un doctorat în biotehnologie la Universitatea Politehnică din București. Ștefan Szedlacsek este bursier al Fundatiei Alexander von Humboldt (Germania).si recent, bursier Fulbright Visiting Scholar la MD Anderson Cancer Center (Houston, Texas, SUA).