Editorial semnat de Antonia Pup: studentă în anul I la Istorie, la Universitatea de Vest din Timișoara
Cu nota 10 în examenul de Bacalaureat și activități extracurriculare care îmi puteau orna un CV decent, puteam alege să plec din țară fără să mă uit înapoi. Nu am făcut-o. Mandatul de un an la cârma structurii naționale de reprezentare a elevilor mi-a oferit o oportunitate pe care, din nefericire, din ignoranță, din pasivitatea guvernanților, din lipsă de mentori, majoritatea tinerilor nu o au: oportunitatea de a crede că România se poate schimba puțin în fiecare zi, în mai bine. Nu am fost niciodată adepta credinței potrivit căreia o strategie guvernamentală izvorâtă dintr-un pompos proiect de țară poate schimba România la față mai mult decât putem să o schimbăm fiecare dintre noi, dacă alegem să fim mai buni în fiecare zi.
Sub raport axiologic, România nu a fost nicicând mai stearpă, iar frica, niciodată mai prezentă decât este acum în politica educațională. Frica trădează incompetența guvernanților de a își asuma o serie de decizii impopulare, creionând abitir portrete de dușmani invizibili și utilizând la fel de abitir erori de logică pentru a își justifica stângăcia. Între ele, le listez pe cele mai frecvente:
- apelul la autoritate, întâlnit în jocul de ping-pong dintre ministrul Educației și ministrul Sănătății, pentru a justifica vacanța prelungită de primăvară;
- apelul la milă – ad misericordiam, utilizat de către secretarul de stat pentru învățământul preuniversitar (,,Subiectele vor ține seama de perioada prin care trecem”, comentând dificultatea subiectelor la simularea examenului de Bacalaureat, chiar înainte ca aceasta să fie organizată);
- eroarea jucătorului, incorecta opinie cum că probabilitatea unui eveniment aleator poate fi influențată de (sau dedusă din) alte evenimente independente, care este folosită de conducerea Ministerului Educației pentru a justifica faptul că Biblioteca școlară virtuală nu a fost terminată din cauza unei licitații tergiversate. Totuși, Ministerul Educației nu a mișcat un deget pentru a solicita profesorilor să pregătească resurse educaționale digitale pentru momentul lansării Bibliotecii virtuale. Vecinii noștri de peste Prut au reușit să o operaționalizeze într-o lună, cu 2500 de lecții virtuale disponibile tuturor copiilor.
- apelul la majoritate – ad populum, prin care ministrul Educației ne transmite franc că nu își asumă prelungirea anului școlar în curs (,,Dacă vrem să modificăm ceea ce știm deja, ministerul nu va veni cu propunere, dar dacă profesorii, elevii, părinții vor cere acest lucru ministerul Educației va susține”.) Dacă profesorii, elevii, părinții pot delibera asupra unei decizii de țară în cel mai complex an din istoria postdecembristă a României, care este rolul mandatului de ministru?
Dacă la capitolul discurs, erorile de relevanță acoperă ca un panaceu dezbaterea asupra politicilor educaționale, la capitolul conținut stăm chiar și mai prost. Descartes, arhitectul sistemului cartezian, ne-a învățat că, atunci când suntem nesiguri de un lucru, să îl descompunem în mai multe unități care pot fi analizate fără prea multe complicații – unitate cu unitate. Cum arată, așadar, patologia fricii la Guvernul României, la doar patru luni de la instalarea cabinetului Cîțu?
Fiind prima sub linie la intrarea în noul Legislativ, liderul tineretului liberal din România (care reușește performanța de a se numi liberală, deși în toată cariera ei a lucrat doar la stat) propune, din poziția de consilier de stat în cancelaria primului-ministru, un sistem de credite pentru studenții care vor să studieze în străinătate pe cheltuiala statului. Dacă majoritatea o văd drept o măsură ce trădează impostura, eu o văd drept o expresie a fricii. Frica de a rămâne irelevantă politic, după ce singura inițiativă înregistrată în mentalul colectiv în mandatul de președinte TNL este jignirea decrețeilor printr-o campanie ce abundă de cinism. Frica de a propune o măsură consistentă într-o coaliție disfuncțională. Frica de a tăia de la rădăcină impostura din mediul academic românesc, astfel încât acesta să fie dezirabil studenților performanți: publicarea tuturor licențelor, disertațiilor și a lucrărilor de doctorat, inclusiv cele ale demnitarilor, respectiv verificarea lor. Frica de a recunoaște că a fost o eroare de judecată să propui un nou sistem de burse pentru elevi în aceeași săptămână în care rezultatele la simularea examenului de Bacalaureat arată că 60% dintre elevi nu au reușit să ia o notă peste 6.
Cum să nu îți vină, totuși, să pleci din țară, dacă vezi că aceeași consilieră primea la consultări studentul care a copiat la examenul de intrare în corpul studenților evaluatori al ARACIS? La aproape o lună de când cei doi președinți ai asociațiilor de studenți, USR și LSRS, au fost prinși copiind, Ministerului i-a fost prea frică să își asume o poziție fermă, care, din respect pentru studenții muncitori și cinstiți din România, ar fi trebuit să sune cam așa: Ușa ministerului pe care îl conduc este închisă plagiatorilor! Faptul că Ministerul Educației încă îi recunoaște pe acești lideri ai studenților este o palmă peste obrazul tuturor studenților din România pentru care cinstea și onoarea nu pot fi tranzacționate.
Faptul că Ministerul Educației nu a luat încă nici o poziție față de hegemonia fenomenului de impostură academică pe fondul tranziției la examinările online (inclusiv în mediul preuniversitar avem părinți care șoptesc odraslelor răspunsurile la lucrările de control în spatele ecranelor), denotă tot frică. O frică de a nu deranja, de a nu face zgomot, în timp ce impostura ne sufocă și hrănește cultura datului din umeri, practică de guvernanți cu frecvență.
Cum altfel, dacă nu urmând exemplul celui care ne conduce? Prim-ministrul României, Florin Cîțu, a declarat că Guvernul pe care îl conduce va elimina prin OUG cotizarea automată la sindicat, deci și a sindicatelor din educație. Ceea ce putea fi oportunitatea de a vedea care este legitimitatea reală a sindicatelor din educație, parteneri sociali cu care Ministerul Educației se consultă mereu, este, de peste o lună de zile, doar o altă promisiune. Același Florin Cîțu care poate să se laude cu faptul că Guvernul său a girat cel mai mic buget din educație din ultimii 30 de ani pare să nu aibă vreo problemă cu faptul că 8 milioane de lei se scurg anual din bugetul statului pentru a plăti salariile sindicaliștilor degrevați de norma didactică. Și atunci, de ce ne mai mirăm, infantil, că ,,În educație și sănătate s-au băgat foarte mulți bani și rezultatele nu se văd”? Auri sacra fames ar putea fi subtitlu pentru România Educată în care 1,4 milioane de copii sunt în risc de sărăcie și excluziune socială.
Pe acest fundal al dublului discurs, pasarea responsabilității este cea mai asumată politică de stat. România are cel mai scurt an școlar din Uniunea Europeană, iar la această structură deja comprimată, ,,vacanța de COVID” nu a făcut altceva decât să lovească și mai mult în cei mai vulnerabili copii din România, care au pierdut deja 24 de săptămâni de școală. ,,Nu dorim să inducem încă o modificare pentru anul școlar următor”, sau, tradus din română în română, ,,ne este prea frică să decidem prelungirea anului școlar, ne este prea frică să cerem primarilor din propriul partid să organizeze infrastructura școlară ca să aducem copiii la școală vară, ne e prea frică să ne punem rău cu operatorii de turism, ne e prea frică să aducem profesorii la școală vara, după ce deja am înfuriat sindicatele, tergiversând creșterea salariilor”.
Cea mai mare frică pe o care o am eu în momentul de față? Faptul că generația noastră va prelua din proastele obiceiuri ale guvernanților pentru a își justifica lenea, cinismul, dublul discursul și ura față de carte și învățătură. E o decizie, nu una ușoară, pe care trebuie să o luăm conștient, zi de zi. Copiind, mințind, alegând calea ușoară, folosind pandemia drept scuză pentru a nu învăța, uitând de obligațiile pe care le avem ca membri ai cetății, nu facem altceva decât să arătăm că nu merităm alți lideri, că nu suntem cu nimic mai bun decât ei. Studenților, elevilor – le lipsește o voce care să le spună că nu e vina ministrului de la București că ei refuză să învețe, să descopere, să cunoască, că aleg să copieze și să se refugieze în bezna școlii online pentru a abandona învățarea. Ne este frică, inclusiv nouă, să arătăm cu degetul, în oglindă, propriile greșeli, iar dezbaterea din educație nu face decât să întrețină această frică inconștientă. Atunci când știm că acel coleg de lângă noi copiază, nu denunțăm, ci spunem că e ,,o problemă sistemică”. Atunci când nu înțelegem o formulă la matematică sau o operă la română, alegem să detestăm programa. Facem apel la retorica anti-sistem pentru a ne justifica propria comoditate și… propria frică.
La un an de când am solicitat organizarea examenului de Bacalaureat în pandemie, în timp ce coaliția de elevi conduși de Diana Șoșoacă și difuzați de Antena 3, solicitau echivalarea, constat că, sub raport axiologic, România n-a găsit încă un vaccin împotriva imposturii și a fricii. Speriat de propria-i umbră, Guvernul României caută dușmani (greaua moștenire, oponenții politici, trendurile europene) ca să-și justifice propria neputință. E un coping mechanism pentru un Guvern anxios, neputincios, care promovează o politică a fricii. Atâta timp cât politicile educaționale în România vor continua să fie conturate sub zodia fricii și a milei, România Educată are toate șansele să devină o zerocrație, nicidecum o democrație funcțională.
_________________
Antonia Pup este studentă în anul I la Istorie, la Universitatea de Vest din Timișoara, unde este reprezentanta studenților în Consiliului Facultății și a Senatului Universitar. Este coordonator al departamentului de advocacy la Societatea Academică din România, implicată în proiectul Școli curate. A fost președintele Consiliului Național al Elevilor, poziție din care a militat pentru organizarea examenului de Bacalaureat în primul an de pandemie, digitalizarea educației și transport gratuit pentru elevi. S-a născut, a crescut și a făcut școala generală într-un sat din județul Timiș.
Foto: Antonia Pup/Arhiva personală