Credeam că Septembrie 2020 a fost cel mai îngrozitor început de an din istoria mea de director.
- Articol de opinie semnat de Alina Dumitrache, director de școală privată.
Încep al doisprezecelea an de directorat. Și prima clasă a XII-a la liceu. Eu și ei, pare că dăm examenul de maturitate în același timp.
Eu speram că m-am maturizat. Știți meme-urile acelea cu Hold my beer? Cam așa e la noi în școli. Când crezi că le-ai văzut și auzit pe toate, mai face ministerul câte o surpriză.
De 12 ani încoace îmi chem profesorii la școală cam cu 3 săptămâni înainte de începere. Pentru că, în medie, cam atât avem nevoie să ne intrăm într-un ritm de muncă, să creăm planuri, să ne ascultăm unii pe ceilalți, să mai scriem niște proceduri și să fim fresh în același timp.
Anul acesta începem școala mai devreme. Zis și făcut. Ne-am obișnuit, mai ales psihic, cu noutățile, facem glume, pe alocuri, ca să destindem atmosfera de incertitudine. Realitatea, însă, este una dramatică.
A te juca cu detaliile unor sute de mii de profesori și ale 3 milioane de copii, punând liderii lor în situația penibilă de a ridica din umeri la întrebări pertinente, în timp ce încerci să educi o Românie întreagă, ca mai apoi să îi dai în cap cu toată calitatea, mi se pare o crimă.
De fapt, doamnelor și domnilor, cuvintele nu sunt alese aleatoriu.
Când România se îmbolnăvește direct în educație, e cu metastaze în toate celelalte domenii.
Adevărata dramă este aceea că suntem puși în fața faptului împlinit, în cea mai mare criză de personal din câte am cunoscut eu, încercând din răsputeri să ne facem treaba cât mai bine, blamați fiind din toate direcțiile.
Când oamenii buni ajung să-mi spună Oricum ne străduim degeaba, știi sigur că drumul nu e spre bine.
Reformele nu sunt comode. Și pot înțelege ambele părți: ministerul care zice, pe de-o parte: trebuie să începem de undeva. Pe de altă parte, școlile, cele care duc reforma la capăt au nevoie de mult mai mult. Mai ales informații, mai ales timp de procesare, dar mai presus de toate: avem nevoie de raportare ca la niște profesioniști. Dacă ni se cere să facem treabă grea, de schimbare, de expertiză, de motivare, de susținere, de calitate, important este să ni se dea încrederea și demnitatea unor profesioniști, care pot duce la bun sfârșit ceva început.
Citeam undeva că dacă vrei să fii iubit de oameni, vinde înghețată, în niciun caz nu alege rolul de lider.
Multe au fost zilele din viața mea de director de școală în care am fost aducătorul de vești proaste, în care mi-am enervat oamenii cu unele decizii pripite, altele nedocumentate. Cu toate acestea, singurul aspect care m-a ajutat să trec peste reacții și greutăți a fost…comunitatea.
Iar criza despre care vorbeam mai sus este că școlile noastre nu au loc și timp să devină comunități. Iar profesioniștii care ar trebui să se ocupe de acest lucru, sunt de multe ori scoși la tablă de mai marii lor, umiliți, tratați ca niște copii și certați pentru neajunsuri, pe care nimeni nu le poate rezolva peste noapte.
Vreți vindecare și deziderate de tip România educată?
Lucrurile sunt simple, dar nu simpliste:
Ceea ce semeni, aceea culegi.
Cât timp semănăm incertitudine, ridicat din umeri, decizii pripite și lipsă de transparență, e absurd să așteptăm o recoltă bogată.
Eu mă întorc la treabă. Că oamenii au întrebări multe și noi trebuie să ținem un Consiliu Profesoral. Mă întreb dacă o să mai apară vreo schimbare. De fapt, nu mă mai întreb nimic. Ne-am obișnuit deja să se schimbe regulile în timpul jocului. Și să fim puși în fața faptului împlinit.
Au obosit oamenii buni. Contează?
____
Despre autor:
Alina-Cristiana Dumitrache este doctor în științele educației și fondatorul primei școli de inspirație finlandeză din România, începând cu 2010. În momentul de față conduce Liceul Româno-Finlandez, care găzduiește 897 de copii, de la 2 la 18 ani.
Nota redacției: Opinia exprimată aparține autorului și nu reprezintă neapărat opinia redacției.