“Băieții își refac ierarhiile emoționale, în funcție de dominația pe teren sau de la sporturi, în general”. “Asta aduce foarte multă durere în sufletul unor mame care i-au învățat să fie sensibili, să nu dea, să nu lovească, să-și reprime cât poate de mult și gestul simplu de a împinge pe cineva”, a declarat Oana Moraru, consultant educațional și fondator al unei școli private, în cadrul evenimentului “Educația copiilor, de la naștere la școală”, organizat de comunitatea La Primul Bebe.
Dacă la băieți puterea și agilitatea sunt cele care stabilesc ierarhiile în grup, fetele – prin clasele I, a II-a – au o mare temă de viață – “aceea de a-și exersa ideile de trădare și exclusivitate în relație. Dacă au o prietenă, această prietenă nu trebuie să mai fie niciodată prietenă cu altcineva”, a povestit Oana Moraru.
“E foarte important să fim conștienți de aceste trăiri și să fim alături de ei, fără să judecăm situația. Doar să o simțim ca naturală”, a explicat aceasta.
De ce se bat copiii și cum își câștigă băieții supremația
“Se încaieră, apropo, nu pentru că sunt agresivi și că au văzut acasă. Până în 6 ani, copiii repetă etapele de evoluție ale umanității, sunt tribali, sunt extrem de cu gândirea ancorată în ideea de tabără, de teritoriu, de revendicare a spațiului meu și agresivitatea este primul instinct natural de trăire a acestei realități. (…)
Băieții, pe la 6 ani, când începe primul puseu de testosteron, trebuie să își exerseze cearta, că au nevoie să se certe, pe terenul de fotbal. Care e alfa, care joacă bine, care nu dă cu dreptu-n stângul, care nu pune mâna pe minge, că așa e regula la fotbal?
Atunci e o întreagă schimbare a dinamicii în clasă: cei care sunt buni pe teren devin dominatori în tribul băieților și asta aduce foarte multă durere în sufletul unor mame care i-au învățat să fie sensibili, să nu dea, să nu lovească, să-și reprime cât poate de mult și gestul simplu de a împinge pe cineva. Aici este vorba despre băieții care nu au învățat să-și revendice teritoriul, care au fost un pic mai cocoliți sau natural nu s-au născut cu nu știu ce zvâc sportiv, că nu toți suntem.
Dar realitatea e cruntă: băieții își refac ierarhiile emoționale în funcție de dominația pe teren sau de la sporturi, în general.
E dureros pentru noi și mulți spunem că nu este corect. Dar este o fază prin care trec.
E foarte important să fim conștienți de aceste trăiri și să fim alături de ei, fără să judecăm situația. Doar să o simțim ca naturală.”
Ce se întâmplă cu fetele, la începutul școlii: fazele prin care trec
“Americanii au făcut un studiu cu privire la ce fac copiii în curtea școlilor pretutindeni, în toate culturile. Și au descoperit patternuri comportamentale. De pildă, fetițele prin clasele I, a II-a, au o mare temă de viață, aceea de a-și exersa ideile de trădare și exclusivitate în relație.
Dacă au o prietenă, această prietenă nu trebuie să mai fie niciodată prietenă cu altcineva. Din cauza acestor dorințe de a avea exclusivitate asupra unei relații, se nasc extrem de multe conflicte între ele, în care intră și mamele, de multe ori, pentru că unii dintre noi am stagnat la vârste emoționale pentru care psihologii au destul de lucru astăzi.
Dar fetițele de pretutindeni au aceeași temă de viață: de a-și exersa exclusivitatea și de a se trăda.”
Durerea și influența părinților
“Reacțiile noastre emoționale modelează fundamental inclusiv pragurile de durere. Reacțiile noastre emoționale la ce pățesc sau sunt copiii cablează creierul în formare cu inclusiv ceea ce copilul percepe ca durere.
Eu asta văd pe copiii de 5-6 ani, unde deja s-au sedimentat reacțiile maternale la durere, reacțiile în oglindă. Se mai întâmplă să se răstoarne cu scăunelele de grădiniță, pe saltele. La unii sunt reacții extraordinar de furtunoase, cu panică de plâns, la unii sunt scuturări. Unii își inhibă total durerea, chiar dacă se lovesc realmente și văd că e durere.
Sunt copii care, când se lovesc, se ridică repede cu panică să nu simtă durerea, pentru că probabil în viața lor a existat o mămică, un tătic care au reacționat: aoleu! ce? cum? ce ai pățit? Emoția părintelui turnată în momentul ăla ca și cum și el este împovărat, și pe el îl doare, și el este destabilizat de durerea copilului, e atât de dureroasă, încât unii dintre ei învață să se condiționeze să nu mai arate că sufere, ca să nu mai susțină și emoția mamei, și panica ei.
Un copil care zice: nu, nu! n-am nimic!, deși se vede că îl doare – este la o extremă. Dar este și extrema în care plâng furtunos, pentru că mami, tati au oglindit poziția de victimă.
De ce dau exemplul cu durerea? Ăsta este modul de a ține spațiul pentru copii. În momentul în care au o durere sau un conflict, nu îmi mai torn și eu emoțiile în eveniment, stau întâi și sunt martoră la emoțiile lui.”