Niveluri de semnificaţie ale arderii accidentale oamenilor – cercetătorul Virgil Iordache

Rana deschisă a durerii lasă la vedere adevărul: că ne ucidem nou născuţii şi bolnavii, ne batjcorim elevii şi studenţii, ne vindem tinerele prin reţele de trafic şi, în ansamblu, suntem mândri că suntem români. Dacă cineva întreabă cine este vinovat unii spun că cineva, alţii că toţi, rana se închide superficial şi o luăm de la capăt. Nu e uşor nici să taci, nici să vorbeşti despre această realitate. Ne interesează să spunem adevărul cu folos, fără să alimentăm teorii ale conspiraţiei asociate războiului hibrid.

La nivel personal moartea în flăcări a celor pe care pretindem că vrem să îi îngrijim este un fapt cumplit de viaţă pentru toţi. În centrul lui se află victimile, aparţinătorii şi cei care s-au străduit să le salveze. Pe măsura reţelei sociale relevante şi a nesimţirii noastre ne aflăm unii sau alţii tot mai departe. Poate nu mulţi ştiu chiar că nu e treaba lor.

La nivel organizaţional cineva se presupune că va răspunde: electricianul, directorul administrativ, directorul mare. Dar ce fel de răspundere este aceasta când ştim că resursele pentru sistemele publice sunt puţine şi peste tot trăim sub riscul apariţiei unor astfel de situaţii cu riscuri mai mici numai pentru că nu lucrăm într-un spital? Managerii organizaţiilor publice de bază sunt numai interfeţe în reţele de influenţă mai largi, ei trebuie să servească interese mai mari decât cele ale propriei organizaţii. Unele sunt legate de contracte de achiziţii, altele de prestări de servicii, unele de roluri politice şi informative ale oamenilor cheie de pe lista de angajaţi, orice altceva decât misiunea organizaţională. Ce trebuie să facă efectiv e undeva la coadă, ca acoperire. Situaţia din comunism în care interesele de partid şi stat contau mai mult decât orice interese organizaţionale de producţie s-a păstrat identică, nealterată cu nimic. A avut loc o oarecare diversificare, ca pentru economia de piaţă, o anume privatizare pe ici pe colo a reţelelor comuniste, dar pentru cetăţeni acestea sunt detalii nerelevante la scara unei boli: arzi în pat. Da, cineva o să răspundă după multe lupte legale, ca şi pentru Colectiv.

La nivel de stat vinovaţi suntem cu toţii, ni se spune, pentru că am acceptat să ne rezolvăm prin corupţie mică problemele punctuale fără să ne lăsăm apropiaţii să moară până se rezolvă la scară instituţională tot. Când începuse o reformă a sistemelor de educaţie şi sănătate, acum vreo zece ani, iniţiatorii au fost demonizaţi şi îndepărtaţi ca să nu fie dizlocate reţelele securisto-comuniste din zonele unde se fac banii mulţi şi nemeritaţi. Acele reţele care plantează directori după voia şi interesele lor, totul legal, cu concursuri, comisii, proceduri. Câteva sute, poate mii de familii, au datoria să gestioneze toată România de la managementul operaţional în organizaţii, până la şefii de stat. Dacă a apărut vreun urmaş mai puţin inteligent, sau mai leneş, e blindat cu diplome fără acoperire, şcolit cel mult pe undeva prin exterior şi e bun să managerieze măcar ceva prin ministere. Şcoala de partid Ştefan-Gheorghiu s-a descentralizat intern şi extern fiind distribuită unor reţele de influenţă care luptă între ele pentru a servi interesele europene, atlantice, iar cine nu mai are loc a încercat cu Rusia şi China. Dacă Rusia, China şi NATO vor cădea la pace prin absurd, se vor împăca şi aceste reţele imediat servind ca şi până acum ce altceva decât patria.

La nivel geopolitic evenimentele dureroase de acest fel sunt oportunităţi pentru o constelaţie sau alta ca să schimbe cursul evenimentelor. Dacă la putere sunt cei aflaţi în defensivă de când am ieşit din Egiptul comunismului, răii, atunci străzile vor fi umplute cu oameni prin acţiuni de propagandă portocalie. Dacă la putere sunt bunii, pe care îi iubim cu toţii, atunci arderea accidentală a oamenilor nu trebuie să devină o lebădă neagră electorală, ceea ce ne bucură pentru că nu ţinem cu răii. Totul se joacă în termeni de spin, de propagandă, de soft-power, într-un război hibrid.

La nivel istoric suntem victimele ambiţiilor noastre de modernizare accelerată, din care cei bine plasaţi decizional câştigă mereu bine, picând de fraieri numai dacă au pariat geopolitic greşit, iar oamenii simpli suportă externalităţile negative ale progresului forţat. Neantrenaţi suficient, neîncălziţi, vrem să ridicăm haltere tot mai grele şi câte-un ligament mai cedează, o fibră musculară se rupe, un om mai arde. Aceste fenomene au loc numai în cazul sportivilor, nu al antrenorilor care decid şi dau sfaturi. De vină e sportivul, iar când nu mai e de folos se caută altul. Cererea e mare, mai mică decât în comunism când nu exista posibilitate de exit ca acum, dar suficient de mare încă pentru ca familiile de antrenori să o ducă bine îngrijiundu-se de sănătate în ţării cu infrastructură mai bună.

La nivel religios explicit sau implicit, creştini sau atei, suntem idolatri, nu vom lăsa sec de arderea accidentală a semenilor prea curând pe altarul imposturii şi hoţiei pentru că avem alte priorităţi. Dacă suntem creştini lăsăm sec de brânză, carne ouă, de ce e mai simplu, durerea lumii ne îndurează, dar banii publici ne sunt de folos şi nu vrem să îi punem în pericol. Nici nu ne-ar conveni un stat secular puternic, ne e teamă de vremuri de prigoană în loc să vedem oportunitatea muceniciei. Mucenicii sunt jos, prin şcoli, spitale, poliţie, unde intră în foc să salveze ce se poate. Mucenicii sunt cei care cred în oameni şi merit şi fişa postului fără influenţă de partid şi informaţională. Îi vom lăuda şi îi vom scoate la pensie, ori decora post-mortem, folosindu-i pentru noi. Dacă au sărit în foc înseamnă că le-a plăcut, mulţumim. Dacă vor vor comenta ulterior, îi scoatem nebuni, un om normal nu trebuia să intre în foc, trebuia să fure şi să îşi facă vilă ca noi,. Dacă suntem atei ne preocupă calendarele ştiinţifice, să înceapă lumea cu anul 1  de la Einstein au revoluţia noastră, să facem tabula rasa din orice tradiţii, să fim şefi, că doar nu la munca de jos, să semnalizăm pe toate căile ce virtuoşi suntem noi şi ce oribili şi proşti sunt semenii noştri. Dacă suntem atei la urma urmei moartea e ireversibilă şi mortul de la groapă nu se mai întoarce, nu e timp de pierdut pentru a lucra la viitorul luminos al ţării noastre, ştiinţific.

Am abordat în acest text câteva niveluri de semnificaţie ale arderii accidentale a oamenilor. Rana deschisă a durerii lasă la vedere adevărul: că ne ucidem nou născuţii şi bolnavii, ne batjcorim elevii şi studenţii, ne vindem tinerele prin reţele de trafic şi, în ansamblu, suntem mândri că suntem români.

Despre autor:

Virgil Iordache predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București.