Străzile și bulevardele goale din marile orașe. Peisajul apocaliptic. Liniștea înfiorătoare. Ecoul dintre blocuri. Frica din ochii oamenilor. Groaza de necunoscut. Zilele monotone de izolare. Dorul de părinții noștri, de toți ceilalți pe care azi nu-i mai putem vedea aproape deloc.
Nimic nu se compară, totuși, cu tristețea celor care pleacă singuri.
Cele mai cumplite scene văzute în ultimele zile au fost sicriele înșirate în biserici transformate în morgi, mărturiile preoților italieni despre cei care pleacă fără a fi alinați sau împărtășiți deoarece i-ar expune pe cei rămași, convoaiele de camioane cărând noaptea sicrie pe străzi, relatările despre telefoane care sunau în sacii negri cu care erau cărați morții din spitalul județean Suceava.
Greu de suportat pentru noi, cei vii, singurătatea suferinzilor răpuși de un virus apărut din neant. Ritualurile de trecere au și ele rostul lor. Ne amintesc de valoarea însemnată a vieții.
Singurătatea morților din aceste vremuri teribile ar trebui să ne întoarcă puțin la singurătățile fiecăruia.
A trebuit să ne izolăm cu toții în casele noastre ca să aflăm cât de singuri eram și înainte. Câte ore petreceam pe telefon, la televizor sau la calculator fără să mai vorbim, de fapt, între noi.
Cât de puțin și de rar ne-am văzut mulți dintre noi părinții. Azi, chiar dacă dorim să-i vizităm de Paști, ar fi bine să nu o facem. Cred că e primul an din ultimii 30 când nu voi merge acasă, la Sibiu, unde ajungeam tot mai rar.