„Viitorul în care vom trăi va fi un viitor hibrid“, atrage atenția profesorul Mircea Miclea, fost ministru al Educației și fondatorul școlii cognitive în psihologia românească. „Modul în care va arăta viitorul depinde de cât de inteligent facem hibridizarea dintre om și tehnologii. Cei care vor face hibridizări inteligente când predau vor avea performanțe ridicate ca profesori, și elevii lor la fel”, spune Miclea, în cadrul conferinței „Școala din viitor – resurse și conținut transdisciplinar pentru profesorii de gimnaziu” care a fost organizată de Fundația Vodafone și de Edupedu.ro.
- Declarațiile au fost făcute la Conferința Națională „Școala din viitor – resurse și conținut transdisciplinar pentru profesorii de gimnaziu”. Aceasta s-a desfășurat pe 15 octombrie 2024, la centrul cultural ARCUB Gabroveni din București, cu participarea a peste 160 de profesori.
Profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și fondator al Institutului de cercetare-dezvoltare Cognitrom, Mircea Miclea a declarat în cadrul conferinței că, pentru a folosi eficient tehnologiile digitale la clasă, profesorii trebuie să le utilizeze strategic. „Să se gândească de fiecare dată dacă aplicația respectivă sau conținutul respectiv, care poate să fie extraordinar, favorizează adâncimea procesării informației sau nu. Adică ce rămâne în capul elevului pe termen lung depinde, și astea sunt tot date de științe cognitive evidente, de cât de adânc a procesat informația pe care eu i-am transmis-o. Nu depinde de cât de mult i-a plăcut, de cât de repede a accesat-o”, atrage acesta atenția.
VIDEO Discursul susținut de Mircea Miclea la conferința „Școala din viitor – resurse și conținut transdisciplinar pentru profesorii de gimnaziu”:
„M-am concentrat pe două întrebări. Prima întrebare: ce trebuie să facă profesorii pentru ca să promoveze o școală a viitorului? Și a doua întrebare: care sunt competențele pe care trebuie să le aibă elevii și pe care să le dezvolte profesorii, pentru a face față unui viitor din ce în ce mai tehnologizat?
Așadar, prima întrebare se referă la faptul că profesorii sunt esențiali în modul de a promova această școală a viitorului. Cum trebuie ei să utilizeze aceste tehnologii digitale? Primul răspuns scurt: trebuie să utilizeze tehnologiile digitale strategic. Am făcut cercetări cu o doctorandă de-a mea, sunt publicate în Journal of Early Adolescence. Am descoperit că este o diferență foarte mare între cei care utilizează tehnologii digitale strategic versus situațional. Ce înseamnă asta? Una este să utilizezi tehnologie digitală strategic, adică de exemplu vrei să cauți semnificația unui cuvânt și utilizezi tehnologia ca să cauți semnificația respectivă sau vrei un algoritm și cauți algoritmul respectiv. Asta este utilizarea strategică: tu, pe baza scopului tău, decizi ce utilizezi.
Utilizarea non-strategică este folosirea tehnologiei în funcție de ceea ce îți zic aceste tehnologii digitale că trebuie să faci. Îți apare un SMS, te uiți la telefonul celular, îți apare o tentație de a utiliza nu știu ce conținut de pe youtube, tu te uiți la conținut. Deci ele, aceste tehnologii, fac ce vor cu tine, nu ești tu cel care face ceea ce vrea cu ele. Prin urmare, nu numărul de ore – aceasta este una dintre descoperirile pe care și noi le-am făcut – nu numărul de ore pe care le petreci cu tehnologie digitală, cu telefonul, contează, ci dacă utilizezi telefonul strategic, pentru ca să-ți atingi obiective de învățare, sau utilizezi non-strategic, situațional, în funcție de cum te tentează ele prin conținuturile și prin notificările pe care le trimit. Utilizarea strategică dezvoltă cognitiv, utilizarea non-strategică are efecte de fragmentare pentru memoria de lucru, atenție etc.
Așadar, ce trebuie să facă profesorii ca să utilizeze eficient tehnologiile digitale? Primul răspuns este: să le utilizeze strategic.
Al doilea răspuns la întrebarea «ce trebuie să facă profesorii ca să utilizeze eficient tehnologiile digitale»? Să se gândească de fiecare dată dacă aplicația respectivă sau conținutul respectiv, care poate să fie extraordinar, favorizează adâncimea procesării informației sau nu. Adică ce rămâne în capul elevului pe termen lung depinde, și astea sunt tot date de științe cognitive evidente, de cât de adânc a procesat informația pe care eu i-am transmis-o. Nu depinde de cât de mult i-a plăcut, de cât de repede a accesat-o. Nu, depinde de cât de adânc a procesat-o. De exemplu, dacă eu vă scriu pe tablă sau vă arăt un PowerPoint și voi doar fotografiați PowerPoint-ul, ați făcut un efort minimal din punct de vedere cognitiv pentru a simila ce am prezentat eu. Dacă voi citiți PowerPoint-ul meu, ați făcut efort mai mare. Dacă voi rezolvați o problemă pe baza a ceea ce am scris eu pe tablă, ați făcut un efort cognitiv și mai mare. Cu cât efortul cognitiv este mai mare, cu atât adâncimea procesării informației este mai mare și deci vă va rămâne mai multă vreme în memoria de lungă durată conținutul respectiv. Așadar, ce trebuie să avem în minte de fiecare dată când utilizăm un conținut sau o tehnologie digitală? Această chestiune adâncește ea procesarea informației în capul elevului sau nu? Pentru că acesta este lucrul critic. Ceea ce rămâne în minte este ceea ce este procesat în adâncime, nu ceea ce este accesat ușor, nu ceea ce este accesat cu plăcere. Foarte bine dacă e plăcut, foarte bine dacă e ușor, dar esența este adâncimea procesării informației.
Al treilea lucru pe care cred că trebuie să-l facă profesorii este să rezolve cu tehnologiile acestea digitale ceea ce nu pot rezolva fără ele. Tehnologiile digitale și aplicațiile le pot permite să rezolve lucruri pe care altfel nu le-ar putea rezolva, asta e o mare valoare adăugată pe care aceste tehnologii le aduc. Uitați, de exemplu, eu cu colaboratorii mei am creat tot felul de aplicații digitale. Una dintre ele îi permite unui profesor să facă o evaluare multi-method și multi-informant. Adică dacă vrei să evaluezi, din poziția de consilier școlar, care sunt competențele de auto-reglare emoțională ale unui copil de grădiniță sau de școală primară, atunci prin tehnologiile astea tu dai o evaluare, adică o scală părintelui, o scală educatoarei sau profesorului, iar o scală e pentru tine. Sistemul coroborează toate aceste trei evaluări, deci ai o evaluare multi-method și multi-informant; ai mai mulți informatori și mai multe metode. Extragi, așadar, o concluzie mai validă despre care este nivelul de dezvoltare al acestor competențe. Se putea face fără aceste tehnologii? Nu. Deci ce trebuie să faci, ca profesor, este să utilizezi aceste tehnologii acolo unde ele îți aduc valoare adăugată. Mă opresc aici cu răspunsul despre ce trebuie să facă profesorii în utilizarea acestor tehnologii. Sigur răspunsul poate să fie mai detaliat.
Abordez a doua întrebare, care se referă la ce fel de competențe sunt necesare pentru elevi, ca să facă față unui viitor tehnologizat, suprasaturat în tehnologii digitale și ce ar putea să facă profesorii ca să-i ajute, pentru a face față acestui viitor tehnologizat? Iar răspunsurile mele sunt punctuale. Primul răspuns la întrebarea despre ce competențe sunt necesare pentru elevi pentru a face față unui viitor saturat în tehnologii digitale? Să știe să întrebe. Ceea ce acum în inteligența artificială se numește prime engineering. Adică dacă nu știi ce să întrebi, nu primești un răspuns bun. Nu se poate da un răspuns bun la o întrebare proastă. Prin urmare, eu ca elev trebuie să am competența de a ști cum să întreb ChatGPT-ul sau alt sistem de inteligență artificială pe care îl am la dispoziție.
Dacă eu întreb: ce să fac când am gripă?, sistemul îmi dă un răspuns. Dacă întreb: ce să fac eu, care am 7 ani, când am gripă și cum mă sfătuiesc tratatele de medicină din ultimii ani?, atunci primesc un cu totul alt răspuns. Asta pentru că am știut cum să pun întrebarea. Dar ca să știu cum să pun întrebarea, trebuie să am o grămadă de cunoștințe în cap. Și asta este unul dintre lucrurile asupra cărora trebuie să insiste profesorii: să aibă elevii multe cunoștințe în cap, că altfel nu știu ce să întrebe. Nu poți primi un răspuns bun la o întrebare proastă, asta e o competență esențială în viitor. În condițiile în care sistemele de inteligență artificială vor înmagazina tot mai multe cunoștințe, să știi să întrebi devine o abilitate fantastică, esențială. Cunoașterea este, dar trebuie să știi cum să o accesezi. O întrebare proastă înseamnă un răspuns prost.
Al doilea răspuns, la întrebarea ce competențe sunt necesare pentru un viitor supra-tehnologizat? Răspunsul meu poate vi se pare ciudat: să-ți dezvolți alte competențe decât cele legate de tehnologie. Vrei să nu fii înlocuit de inteligența artificială? Bun, sunt competențe care se pot dezvolta și care te fac mult mai greu de înlocuit. Domnul profesor vă poate spune [referire la profesorul Mihnea Moisescu, decanul Facultății de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București, prezent la conferință – N.Red.], e o teză, Church-Turing, care spune, simplificat, că un proces care poate fi definit printr-un număr finit de pași va fi algoritmizabil, va fi transpus într-un soft. Prin urmare, toate procesele cognitive sau mecanice, fizice care pot fi descrise printr-un număr de pași vor putea fi preluate, mai devreme sau mai târziu, de o tehnologie de inteligență artificială. Și atunci oare nu cumva ai putea fi locuit? Poți să fii înlocuit. Dar dacă dezvolți abilități non-algoritmizabile? De ce nu cum să fii un bun instalator? Instalațiile, de exemplu, sunt foarte diferite. La mine în bucătărie instalația este într-un fel, la tine este în alt fel, la alții este alt fel, prin urmare instalatorul e mult mai greu de înlocuit. Dau un exemplu, așa, la prima mână. Ideea este aceasta: avem nevoie să dezvoltăm și competențe non-algoritmizabile, dacă vrem să competiționăm cu sistemele care sunt de inteligență artificială și care adesea vor face lucrurile mult mai bine și mult mai repede decât noi. Dar unele lucruri nu le vor putea face, pe cele non-algoritmizabile. Aici trebuie să învățăm ne să dezvoltăm. Vreți o profesie în care să fiți mai greu de înlocuit prin inteligență artificială, trebuie căutate aceste lucuri sau, foarte avansat, să deveniți niște aristocrați epistemici, adică să știm niște lucruri pe care sistemele nu le pot face sau să dobândiți abilități care sunt greu algoritmizabile.
În fine, al treilea lucru: viitorul este incert. E foarte greu să precizăm ce se va întâmpla mai târziu de 10 ani de aici încolo. E imposibil. Nicholas Taleb are o carte întreagă, Lebăda neagră, care spune că orice predicție pe mai mult de 10 ani este ca și cum ai da cu banul. Nu poți prezice, ai doar iluzia. Uitați-vă ce s-a întâmplat în ultima vreme: nu am putut prezice criza economică din 2008-2009, n-am putut prezice COVID-ul, n-am putut prezice ChatGPT-ul, n-am putut prezice războiul din Ucraina, n-a putut prezice războiul din Gaza. Nimic esențial din ceea ce s-a întâmplat. De ce? Pentru că lumea este foarte volatilă și foarte dinamică.
Și atunci întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: ce putem face noi, ca să facem față unei lumi pe care nu putem să o prezicem? Iar răspunsul meu la această întrebare este: să dezvoltăm metacompetențe. Adică să dezvoltăm niște competențe capabile să producă, atunci când va fi nevoie, competențele de care va fi nevoie atunci.
Cel puțin patru metacompetențe trebuie dezvoltate în școală.
- Prima este autodisciplina. Dacă eu învăț să fiu autodisciplinat, această autodisciplină mă va face pe mine peste 10-15 ani, într-un viitor pe care nu-l pot prezice, să performez. E o metacompetență, e competența care poate produce competența de a utiliza extrem de rapid, de exemplu, o nouă tehnologie care tocmai atunci a apărut. Pentru că sunt disciplinat îmi stabilesc scopul, realizez unde vreau să ajung, îmi stabilesc reguli, le pun în practică – pentru că asta înseamnă autodisciplina – și atunci eu voi ajunge să folosesc bine această tehnologie. Asta este o metacompetență. Autodisciplina este o metacompetență.
- A doua metacompetență este autonomia. Ce înseamnă autonomia? Autonomia este capacitate de a te baza în primul rând pe ceea ce este în capul tău, de a crea independență epistemică. Să vă dau un exemplu: dacă vă spun propoziția «Balenele și-au făcut de cap pe plajele din Budapesta», dumneavoastră cu siguranță ați zâmbit. Pentru că dumneavoastră ați coroborat această propoziție cu ceea ce aveți în cap: știți că Budapesta este un oraș, că este pe Dunăre, că acolo nu sunt plaje și nu sunt balene, că doar balenele nu trăiesc într-un fluviu. Și atunci spuneți: nu, nu e adevărat! Deci nu acceptați ce vă spun eu. Dar dacă n-ați avea cunoștințele în cap? Atunci ați putea fi ușor ușor de manipulat de orice propoziție spune cineva. Cu cât mai multă cunoaștere, cu atât mai multă libertate.
Libertatea noastră de a nu fi manipulați se datorează cunoștințelor pe care le avem la purtător. Doar așa înțelegem propozițiile, dacă avem cunoștințe în cap. Adică asta ne face autonomi. Pentru că altfel, dacă nu avem aceste cunoștințe în cap, suntem foarte ușor de influențat de fake-news-uri, de manipulări etc. Deci asta este o metacompetență esențială: să devii autonom din punct de vedere epistemic. Să ai la purtător anumite cunoștințe.
Dacă eu vă dau propoziția «Ștefan cel Mare s-a întâlnit cu frații Jderi în Cetatea de Scaun a Sucevei», atunci dvs înțelegeți această propoziție pentru că știți cine a fost Ștefan cel Mare, pentru că știți că frații Jderi erau niște oameni, nu niște animale, jderii, și pentru că știți că Cetatea de Scaun nu se referă la acest scaun. Ați înțeles propoziția? Pentru că ați avut în cap cunoștințele necesare pentru a decoda informația pe care eu am transmis-o. Vedeți, asta ne face liberi. Știți cum zice Cartea: veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi.
- 3. A treia metacompetență se referă la antreprenoriat. Ce înseamnă antreprenoriat? Nu înseamnă neapărat că ne facem o firmă. Ca metacompetență, înseamnă că de fiecare dată când învățăm ceva ne gândim la două lucruri, indiferent ce cunoștință învățăm:
- ne gândim la ce anume pot folosi această cunoștință – și încerc să o folosesc. Asta e gândirea antreprenorială, o gândire care pleacă de la epistemic (ce știu) către un scop (ce vreau să fac cu ceea ce știu).
- dar și invers, dacă aveți un scop trebuie să gândim invers, de la scop la cunoaștere. Vreau să fac cutare lucru, oare ce cunoștințe mă ajută pe mine să fac aceste lucruri? Nu contează de la ce discipline sunt cunoștințele de care am nevoie, de la matematică, de la biologie, de la ecologie, nu contează! Am un scop. Care sunt cunoștințele pe care le am și care cele pe care le pot învăța ca să-mi ating scopul?
Asta este o mentalitate antreprenorială. Te gândești ce poți face cu ce știi, dar și invers: ai un scop clar și te gândești ce cunoștințe poți utiliza ca să-ți atingi scopul. Și asta e o abilitate pe care trebuie să o dezvoltăm permanent, pentru că un om care are gândirea asta antreprenorială va face față oricărui fel de viitor. Nu știm cum va arăta, dar nici nu trebuie să știm, dacă ai această metacompetență antreprenorială de a gândi așa cum am sugerat.
- 4. Al patrulea lucru care cred că este important este gândirea de tip designer. Ce înseamnă un designer? Un designer nu rezolvă probleme date. Din păcate, școala te evaluează pe modul în care rezolvi probleme formulate de alții. În culegerea de probleme, sunt serii de probleme. Care sunt formulate. Tu rezolvi o problemă formulată de cineva. Tu rezolvi și poți să fii extraordinar de bun. De ce? Pentru că ai rezolvat probleme formulate explicit. Ei, un designer n-are problema formulată, ci el formulează problema. Chemați un designer de interior și îi spuneți: «aș vrea să arate mai bine apartamentul ăsta!» Dar este foarte vag formulată cerința. El trebuie să ne formuleze, să definească problema: «ce înseamnă să arate mai bine?» Deci el redefinește problema și, în al doilea rând, construiește o soluție. Nu are algoritmi. Construiește soluția luând în calcul constrângerile pe care le are acolo: dumneavoastră aveți 70m² cu un geam spre stânga, un geam spre dreapta, aveți un buget. Construiește soluția încercând să satisfacă niște constrângeri și mai ales să fie o soluție care să fie acceptabilă de către user, adică de către tine, cel care ai cerut amenajarea apartamentului.
Deci ce înseamnă o gândire de tip designer? Înseamnă o gândire a unor oameni care nu rezolvă doar problemele pe care alții le-au descoperit și li le adresează, ci ei descoperă și definesc probleme pe care nimeni nu le-a formulat.
Realitatea nu vine cu o tablă dimineața în fața geamului tău să îți spună: «iată problemele pe care trebuie să le rezolvi!» Realitatea își vede de drumul ei. Tu trebuie să descoperi problemele care sunt în realitate, să le definești și apoi să începi să le rezolvi. Dar cum? Creativ. Adică satisfăcând mai multe constrângeri, pentru că tu creezi o soluție la aceste constrângeri. Dar soluția aceea trebuie să fie și de uzabilitate mare, ușor de învățat, să fii satisfăcut în urma ei, să fie ușor de folosit. Asta este o gândire de tip designer.
Ce pot face profesorii? Pot contribui la toate aceste metacompetențe. Pot contribui la dezvoltarea autodisciplinei, prin faptul că ei sunt disciplinați și prin faptul că impun disciplină la oră. Și atunci, dacă ai disciplină jurul tău, ți-e ușor să internalizezi și să faci din timp disciplina în care trăiești autodisciplina. Altfel ți-e greu.
Profesorii pot să dezvolte autonomia prin faptul că stimulează dobândirea de cunoaștere și posesia de cunoaștere în capul elevului, nu doar prin accesarea cunoașterii, ci să o ai, să o ții minte, să o poți folosi cum trebuie.
Profesorii poți să dezvolte gândirea antreprenorială stimulând drumul acesta: Iată ce poți face cu ce știi! La scopul pe care-l ai tu, iată care sunt cunoștințele relevante care te-ar putea ajuta.
Iar gândirea de tip designer un profesor bun o ilustrează prin propriul lui exemplu. Știți ce înseamnă să fii un bun profesor? Sunt studii în ultima vreme care arată următorul lucru: aproape toți profesorii buni au aceleași metode. Care este diferența dintre un profesor bun și un profesor extraordinar? Modul în care se utilizează metodele! Dacă eu vă dau tuturor o căruță de scule, diferența dintre noi va fi dată de cine știe să utilizeze scula potrivită în momentul potrivit. Avem același lucru. Prin urmare, datele de cercetare arată următorul lucru: un profesor excelent este un profesor care tot timpul are o conștiință foarte acută a ce se întâmplă în clasă, în fiecare moment, și utilizează metoda care e cea mai potrivită în momentul respectiv. Așadar, expertiza ține de modul în care utilizezi metodele pe care le ai. Este un designer.
Eu sau oricare dintre noi, dacă vrem să predăm o lecție bună, ceea ce facem este un design. Să zicem că trebuie să predăm teorema lui Pitagora. Dar noi trebuie să definim problema: cui predăm? Pentru că într-un fel predăm teorema lui Pitagora unei clase de la ora 2:00 la ora 3:00, care este obosită, unei clase care nu a avut profesor bun de matematică înainte de a veni unul dintre noi se le predea și într-o clasă în care avem și un elev cu nevoi speciale. În alt fel predăm teorema lui Pitagora unei clase la care predăm de la ora 9:00 la 10:00, unde elevii sunt odihniți, au avut profesori foarte buni înainte, știu o grămadă de lucruri și noi putem începe cu reactualizarea cunoștințelor și clasa respectivă este o clasă doar de olimpici. Deci ce facem? Un design, construim o soluție.
E cineva, e vreun manual care să ne spună: «dumneata, de la ora 2 trebuie să predai așa?» «dumneata, de la 9 trebuie să predai așa!» Niciunde nu este! Asta este design thinking. Un profesor bun gândește ca un designer, construiește designul.
Așadar viitorul în care vom trăi va fi un viitor hibrid, un viitor în care factorul uman va fi esențial, dar în același timp vor fi tehnologii digitale și conținuturi digitale. Cine știe să facă un blending inteligent, o hibridizare inteligentă va câștiga. Asta e tot. Așa că modul în care va arăta viitorul depinde de cât de inteligent facem hibridizarea dintre om și tehnologii. Cei care vor face hibridizări inteligente când predau vor avea performanțe ridicate și ca profesori, și elevii lor la fel. Cei care vor face hibridizări proaste pot să aibă cele mai bune conținuturi pe care cineva le-a creat aici. Utilizarea mecanică, utilizarea independentă de context și de modul în care funcționează mintea userilor este o utilizare proastă, nu va aduce la niciun fel de performanță. Cheia este în hibridizarea inteligentă a omului cu tehnologia.”
Răspunsurile oferite de Mircea Miclea, la întrebările ridicate de profesori în conferință:
- „Cred că una dintre funcțiile fundamentale al școlii este transmiterea de valori. Cred însă că vehiculul cel mai bun pentru a educa un caracter nu este o disciplină numită «educația caracterului». Studiile, de exemplu, despre etică au arătat că cei care au studiat cursul de etică nu devin mai etici. Cred că trebuie căutate alte căi de a dezvolta caracterele. Caracterele se pot dezvolta de către fiecare profesor la fiecare disciplină, de exemplu dacă vrem să creăm ca valoare adevărul sau corectitudinea, prin modul în care fiecare își predă disciplina și se comportă cu elevii dezvoltă caracterul, pentru că dezvoltă un model despre ce înseamnă să fii corect. Școala, ca atare, trebuie să intervină aici, să creeze niște reguli pe care să le respecte și atunci va promova corectitudinea. Deci cred mai degrabă că metodele sau vehiculul prin care se vor dezvolta valorile și caracterul sunt non-disciplinare, prin modelări, prin interacțiunea cu oameni care ilustrează aceste valori prin ceea ce au făcut în viața lor, nu doar vorbesc despre ele și mai ales prin confruntarea cu probleme dificile.
- Caracterul nu se formează prin interacțiune cu foaia format A4. Se formează prin interacțiunea cu aversivitățile vieții. Se formează caracterul mai degrabă dacă rezolvă o problemă dificilă și înveți să perseverezi în rezolvarea problemei dificile, decât stând în fața unei probleme ușoare sau evitând să rezolvi problema respectivă. Deci așa formăm caractere: prin mai multe vehicule la nivelul fiecărei discipline și printr-o anumită politică a școlii de a respecta valorile”.
- „Ca și dumneavoastră, cred din ce în ce mai puțin că schimbarea se poate face de sus în jos. Din păcate, leadership-ul politic pe care îl avem în momentul de față nu ne dă speranțe că schimbarea s-ar putea face de sus în jos. Am început să cred tot mai mult că schimbarea se poate face de jos în sus. Cum? Creând câte o insulă de normalitate. Cred că un primar bun într-o localitate poate să rezolve acolo multe lucruri pe care le are școala, creează un exemplu de cum anume trebuie gestionată problema educației în localitatea respectivă. Am întâlnit cândva un primar într-o localitate din Banat care a găsit soluția la cum anume să-i plătească mai bine pe profesori. A inventat o fundație și i-a pus pe profesori să fie angajații fundației respective, la care a dus bani și profesorii respectivi făceau meditații cu toți elevii din localitatea respectivă și erau plătiți în plus. Efectul? Oameni din Timișoara și-au mutat copiii în satul respectiv. Vedeți, e un exemplu. Deci cred că schimbarea de sus în jos e, din păcate, puțin probabilă, cu leadership-ul pe care le avem. Dar asta nu trebuie să ne demobilizeze să facem și schimbarea de jos în sus, creând câte o insuliță de normalitate aici, câte o insuliță de normalitate acolo. Treptat, aceste insulițe vor fi mai multe, poate vor forma un arhipelag, poate nu o țară, nu un continent, dar un arhipelag în care se poate trăi. Așa că nu cred că trebuie să ne demobilizăm. Cred că trebuie să creăm exemple de normalitate contextuale, acolo unde putem.”
- „Cred că una dintre misiunile pe care le au profesorii, pentru orice disciplină ar preda, este aceea de a face recrutarea resursei umane pentru a promova disciplina respectivă. Iar una dintre modalitățile de a face recrutarea tinerilor minți pentru a promova propria lor disciplină este de a crea în jurul conținuturilor pe care le predau ei, indiferent de disciplină, o emoție care să-i facă pe elevii lor să dorească să lucreze în continuare, o metodă de învățare și o utilizare adecvată a conținutului respectiv. Și atunci vor recruta resursa umană. Și cred că dacă vor proceda așa, atunci cred că profesorii pot să tindă spre o justă măsură între predarea unui conținut și crearea unor atitudini, mai ales a unor atitudini față de propria disciplină. Și acest lucru se poate crea la orice disciplină. Cred că etica utilizării inteligențe artificiale se poate crea foarte bine de către cineva care predă inteligența artificială. Cred că etica mediului se poate crea foarte bine de cineva care predă știința mediului sau geografie ș.a.m.d. Cred că etica corectitudinii și a disciplinei și a perseverenței, apropo de întrebarea de dinainte, că printre altele trebuie să-i învățăm pe elevi și să persevereze, să continue să facă eforturi, chiar dacă e greu. Când o să-și dezvolte abilitatea aceasta, dacă nu în școală? Să-și dezvolte abilitatea de a persevera confruntându-se cu probleme dificile. Este asta o abilitate esențială pentru viața de adult? Da. Atunci hai să facem în școală un mediu în care să se confrunte cu probleme dificile. Deci cred că fiecare disciplină, fiecare profesor se poate gândi cum anume să dezvolte componenta aceasta morală, de atitudine, de etică, de raportare la disciplină și la ceea ce înseamnă disciplina respectivă. În interiorul fiecărei disciplină se poate crea și cred că dacă fiecare profesor contribuie la această construcție de atitudini față de disciplină, cred că vom ajunge să facem un echilibru între conținuturile predate și etică sau atitudinea față de lume și față de disciplina respectivă”.
Informații de background
Declarațiile au fost făcute la Conferința Națională „Școala din viitor – resurse și conținut transdisciplinar pentru profesorii de gimnaziu”. Aceasta s-a desfășurat pe 15 octombrie 2024, la centrul cultural ARCUB Gabroveni din București, cu participarea a peste 160 de profesori. Evenimentul a fost organizat de Fundația Vodafone și de Edupedu.ro.
Conferința despre Școala din Viitor a fost susținută de Angela Galeța – Directorul Fundației Vodafone, Mircea Miclea – cercetător și fondator al Institutului de cercetare-dezvoltare Cognitrom, Domnica Petrovai – coordonatoarea și co-autoarea Strategiei Naționale de Sănătate Mintală a Copilului și Adolescentului din România, fondatoarea companiei Mind Education, Csaba Asztalos – cadru didactic la Universitatea din București și la Universitatea Româno-Americană și președintele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), și Mihnea Moisescu – decanul Facultății de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnica București.
Specialiștii invitați au abordat în cadrul conferinței următoarele teme: Cum putem ajunge mai eficient la mintea noilor generații de copii? Ce tehnici trebuie să stăpânească profesorii în era în care Inteligența Artificială modifică viețile familiilor? Cum îi sprijinim pe copii să aibă un echilibru sănătos în modul în care-și petrec timpul online și offline, în așa fel încât să rămână conectați cu lumea din jur, dar și cu ei înșiși și cu profesorii lor?
În cadrul evenimentului, Fundația Vodafone a lansat 48 de activități de învățare adaptate curriculumul național împreună cu experți și profesori români. Acestea sunt grupate în patru module tematice: Mediu & Ecologie, Inteligența digitală, Robotica și Pregătiți pentru viitor.
Activitățile de învățare lansate de Fundația Vodafone sunt în format multimedia, sunt însoțite de Ghid didactic, respectă curriculumul național și pot fi accesate de orice cadru didactic interesat de educația prin metode moderne, interesat de adaptarea la elevii săi și la nevoile lor de dezvoltare.