Frica unui copil este în primul rând responsabilitatea părinților, spune psihologul Mircea Miclea, fost ministru al Educației și profesor universitar. Acesta a explicat într-un interviu pentru TVR Cluj că prin creșterea autonomiei unui copil, acesta poate deveni mult mai rezistent, mai rezilient la ce se întâmplă în școală. ”Dacă eu îi aranjez patul, îi pun farfuria în față, îi iau farfuria din față, îl duc până în buza școlii, îl iau din buza școlii în automobilul meu personal, îl pun la masă, îi pun totul pe masă, el nu are nici o responsabilitate”, a exemplificat Miclea. Acesta a vorbit și despre rolul școlii: ”modul în care interacționează profesorul cu elevii, aici este o a doua sursă de anxietate majoră”.
Redăm fragmentul din interviul cu Mircea Miclea:
“Moderator: Citeam un fel de interviu în care un copil spune mai multe motive pentru care nu-i place la școală. Spunea că, în primul rând, e frica. Frica de profesor, frica de note, este bullying-ul care adesea începe chiar de la catedră spre el și un alt motiv invocat era faptul că “școala nu face nimic pentru ca eu să mă simt fericit”.
Mircea Miclea: Primul factor pe care eu îl socotesc aici responsabil nu este școală, sunt părinții. Dacă părinții nu dezvoltă autonomia copiilor lor, atunci anxietatea copiilor lor va fi mult mai mare. Deci e o relație inversă între autonomie și anxietate. Cu cât un copil este mai autonom, cu atât el e mai puțin anxios, mai rezistent, mai robust. Cu cât el este mai lipsit de autonomie, el devine mai anxios. Deci, să intrăm în concret: dacă eu, nu copilul meu, îi aranjez patul, îi pun farfuria în față, îi iau farfuria din față, îl duc până în buza școlii, îl iau din buza școlii în automobilul meu personal, îl pun la masă, îi pun totul pe masă, el nu are nici o responsabilitate. Deci el nu face nimic, el nu își dezvoltă autonomia. El începe să înțeleagă în capul lui că el, lăsat singur, fără o protecție, el e vai de viața lui.
Mircea Miclea: Principala modalitate de a preveni bullying-ul este creșterea rezilienței.
Tot încercând să îi oferim prea multe lucruri, îi reducem din autonomie și cu cât îi reducem din autonomie, cu atât el e mai speriat. Păi creierul meu, dacă eu nu mi-am făcut niciodată singur patul, sau nu mi-am pus singur în farfurie, sau nu mi-am pus farfuria la spălat, sau nu mi-am spălat-o, dacă eu mă duc în tabără în vacanța de vară, ce poate să spună creierul meu despre cum va fi acolo. Că va fi dezastru, pentru că niciodată n-am făcut lucrurile acestea. Dar dacă eu le fac singur, eu sunt mult mai liniștit.
Părinții trebuie să dezvolte autonomia copilului. Adică să învețe pe copii să facă cât mai multe lucruri cu capul lor și cu mâinile lor. Practice. Să-și aranjeze în cameră, să-și pună farfuria pe masă – nu sunt filozofii – să facă lucruri cu capul lor și cu mâinile lor. Atunci o să aibă copii robuști. O să aibă copii rezistenți și atunci n-o să fie atât de sensibili la ce se întâmplă în școală. Principala modalitate de a preveni bullying-ul este creșterea rezilienței.
Adică vei avea copii care sunt tot mai rezistenți și atunci nu sunt ca fulgii de nea, cum se spune, pentru că acum a apărut în literatură acest concept de generația fulgilor de nea, adică generația copiilor care au fost atât de mult protejați de părinți încât ei acum devin vulnerabili la orice mică alterare a mediului în care trăiesc. Adică ce-am făcut cu supra-protecția? I-am vulnerabilizat.
Prin urmare, revenind la întrebarea pe care ați pus-o dumneavoastră, apropo de anxietăți. Anxietățile trebuie, în primul rând, prevenite prin modul în care se poartă părinții cu copiii. Regula principală este să dezvoltăm autonomia copiilor. Să-i învățăm să facă cât mai multe lucruri cu capul lor și cu mâinile lor, vor deveni mai autonomi, deci mai puțin anxioși. Altfel vor intra cu anxietăți, iar aceste anxietăți se vor dezvolta și mai mult în școală.
Apoi este rolul școlii, doar în al doilea rând. Modul în care interacționează profesorul cu elevii, aici este o a doua sursă de anxietate majoră. Dar cum v-am spus înainte – un profesor care predă și o anumită atitudine față de disciplina pe care o predă. Dacă eu sunt un profesor ultra sever și îl critic de fiecare dată pe elevul meu, nu numai că îl critic pentru că nu știe, îl ironizez, îl supăr, îl minimalizez, atunci el va asocia emoția pe care eu i-am pricinuit-o la ora mea de matematică, de exemplu, i-am pricinuit anxietate, sentimentul de rușine, sentimentul de umilință, el va asocia aceste sentimente cu materia mea.
Și atunci aveți explicația de ce inclusiv elevii buni, care învață de frica profesorilor, când este să aleagă matematica sau fizică spun „Nu, mulțumesc!”. Și tu-i spui bine, dar ai fost foarte bun la matematică? Și îmi spune da, dar nu prefer. De ce? Pentru că s-a asociat cu o emoție negativă. Asta trebuie să înțeleagă profesorii, că emoția pe care ei o produc atunci când predau va fi asociată cu materia pe care o predau și atitudinea elevilor față de materie va fi mediată de această emoție pe care ei o livrează alături de conținut.
Dacă sunt lehămisiți față de materia pe care o predau, elevii lor vor fi și mai lehămisiți decât ei și de materia respectivă. Să nu mai facă pe inocenții, să spună elevii aceștia nu vor să învețe. Dar dumneavoastră cum predați? Adică dacă dumneavoastră predați cu lehamite, vreți ca să învăț eu cu entuziasm?
Iar pe de altă parte, apropo de fericire, deci clar e bine să avem copii cât mai fericiți. Da, dar să ne lămurim: școala nu este locul în care principalul rezultat trebuie să fie creșterea stării de fericire. Școala este un loc unde principalul rezultat trebuie să fie creșterea calității de cunoștințe. Ăsta este principalul lucru la școală. Nu mergem la școală numai ca să fim fericiți.
Fericirea este un fenomen, o stare care este fulgurantă, e foarte trecătoare, pe care o obținem din faptul că practicăm un sport, că avem un proiect personal, ceva ce vrem să facem noi, că avem un hobby, că profesorul ne predă cu entuziasm ceea ce predă, că părintele nostru ne-a făcut rezilienți ș.a.md. Din conjuncția aceasta am eu o stare de bine.”
Daniel David
Costin Ionescu
Raluca Pantazi
Mandita Baias
Alexa Stănescu și Ștefan Lefter
11 comments
Ma uit la comentarii , la articol … si realizez inca o data rezultatul sistemului de invatamant Romanesc , stim de toate dar niciodata nu ajungem la un numitor comun ! Sistem de invatamant creat de comunisti pentru a crea sluga perfecta fata de sistem in perioada cand gandea statul pentru tine , sistem continuat dupa 89 cand statul si-a luat palma de la fundul cetateanului ! Sistem care iti baga in cap de toate si nimic ! Sistem care scoate la suprafata doua categorii de oameni , cei care invata mecanic ( viitorii analfabeti functionali , si cei care copiaza ( viitorii hoti cu gulere albe ) , iar restul ce ramane , sunt incadrati in infractori , asistati sociali , muncitorimea etc.
Acest sistem a fost facut special pentru a distruge inclinatia fiecaruia , pentru ca un om care isi urmeaza vocatia , poate deveni un pericol pentru sistem !
Nu poti avea pretentii de la copii , cand ei sunt rezultatul educatiei noastre mostenita de la parinti si dezvoltata de noi in timp !
Va dau cel mai simplu exemplu ! Daca intr-o familie de medici , copilul vrea sa devina mecanic auto , fi sigur ca parintii vor face tot posibilul sa il opreasca si il indruma spre o cariera superioara ! Acelasi lucru se poate intampla si intr-o familie de muncitori , copilul isi doreste sa devina medic , insa parintii nu ii dau sanse !
Total de acord cu analiza dumneavoastră! Dar nu găsesc ultima categorie de “produse” ale învățământului românesc: cei care ne-am format in paralel sau în plus de, sau după încheierea studiilor in România comunistă ( cazul meu!) sau post (dar și pro-)-comunistă!
Ce facem cu noi, aceștia care îi vedem tarele și amorfismul și nedreptățile?! Suntem totuși prezenți și încercam sa schimbam idei, baza oricărui proces progresist!
Ma bucur sa va citesc și sa găsesc o analiza atât de realistă, dar eu cred în reziliența oricărui sistem care pune în centru umanitatea, cu toate sensurile ei!
Nu cred ca un copil dintr-o familie de medici vrea sa devina mecanic auto, sa lucreze sub mașini, in mizerie, e o meserie mizerabila, nu cred ca cineva și-ar dori sa lucreze asa.
Nu exista meserii mizerabile. Pentru comentariul tau, iti doresc sa ti se strice masina des.
Sunt strecurate greșeli de ortografie, vocabular, acorduri (ex ‘v-a asocia’), faceti proofreading.
Cat despre rezilienta, sunt de acord ca se înțelege din articol că rezilienta la bullying. Vin prea repede unul după celălalt cele două cuvinte.
Aș începe prin a cere o definiție a fericirii, dar știu ca este cea mai subiectivă noțiune și ca fiecare individ are o definiție proprie. Uitându-ne rapid la cum evaluează națiunile nivelul fericirii, ne dam seama că pentru unii continuitatea politica este primul criteriu, lipsa de apă la alții sau capacitatea de a călători…
La școală nu putem vorbi de fericire, este inadecvat și pompos. Avem de a face cu satisfacția de a reuși, cu stima de sine, cu succesul interacțiunilor între elevi sau cu profesorii, mândria sau decepția fata de propriile rezultate și, esențial, aprecierea adulților!
Dl Miclea vorbește despre “lehămiseală” la profesori, dar nu ar sugera o filiera pedagogică menită sa îi înarmeze cu uneltele adaptate pentru a își ameliora modul de a preda, de a comunica, ci pare ca această transformare ar trebui sa coboare din înălțimile celeste! Nu văd nimic solid în aceste afirmații, ci doar “n-au decât sa o facă!”
Boris Cyrulnik ne atrage atenția ca nu toți copiii pot deveni rezilienți, chiar dacă au toate condițiile necesare în mediul familial sau școlar. Evident, majoritatea va reuși în măsura în care sunt înțeleși si susținuți. Dar România continuă sa pună studiile pe un piedestal extrem de înalt și nu cred ca vom asista la o schimbare de mentalitate care ar putea aduce liniște multor tineri romani, într-un viitor apropiat… Școala,ca instituție, și oricât vor fi de bine voitori profesorii, va reprezenta o greutate care nu poate ajuta tinerii sa-și construiască reziliență, ci doar sa identifice eventualele probleme și conflicte.
Cât despre cum se construiește reziliența, nu am găsit niciun fel de argumentare… Sigur, faptul ca îi responsabilizăm pe copii, este esențial și are o deosebita influență în dezvoltarea lor la adolescentă!. Dar găsesc foarte lejera legătura între a participa la activități casnice – robustețe – rezistență și reziliență!! Climatul afectiv familial și, ulterior, relațiile de încredere stabilite cu școala și ceilalți adulți, sunt cheia construcției curajului unui copil de a comunica cu adulții si a le acorda încrederea pentru a avansa spre reziliență. Aici îl parafrazez din nou pe Boris Cyrulnik.
O alta idee este ca reziliența va ajuta tinerii sa suporte bullying-ul. Sa nu uitam ca un traumatism precede acest proces de readaptare (reziliență)și ca o educație în care încrederea în sine și valorile solide transmise de familie pot combate astfel de traumatisme.
Am fost decepționată sa găsesc o expunere de idei, chiar dacă unele sunt valabile, lipsită de argumentări solide, făcând conexiuni superficiale!
Lăsând la o parte „îmbogățirea” limbii române cu „lehămesit/lehămesiți” problema adusă în discuție este pertinentă. Menținerea copilului într-un mediu izolat complet față de realitatea în care va trăi este similară cu menținerea acestora într-un mediu aseptic. Ambele moduri de viață sunt falimentare și vor văduvi copii de acumularea treptată a anticorpilor necesari supraviețuirii în realitate.
Aha, deci sa-i facem mai rezilienti ca sa suporte bullyingul de la scoala – inclusiv cel venit din partea profesorilor? Deci, cam ce ar trebui sa faca o eleva din liceul Caragiale (Bucuresti, dedigur) ca sa treaca cu bine peste atitudinea profesorului de latina care ii spune “FA!”? Sa o trimitem sa spele vase si la vecini, pe la toate etajele??
Nu zice nimeni ca trebuie cocolositi, dar nu veniti sa spuneti ca asa rezolvam cazurile de hartuirw si agresivitate!! Iar parintii super-protectivi nu sunt rezultatul comunismului, aceasta e o problema cu care se confrunta toate tarile la ora actuala…. cu multumiri pentru Alfie Kohn…
Foarte buna interventia lui Mircea Miclea, si foarte bine-venit acest articol!
As adauga ceva:
In contextul discutiei respective, Mircea Miclea disociaza fericirea de invatare, scopul sau – evident pentru cei care inteleg pedagogia – fiind probabil acela de a accentua faptul ca rolul scolii este INVATAREA (ca parte a dezvoltarii umane a elevilor),
iar invatarea nu se poate intampla fara efortul elevului si deci fara motivatia lui pentru acest efort (motivatie care trebuie sa fie PRIMUL rol al profesorului, inainte de lectiile pentru materia invatata de elevi cu ajutorul lui – va rog observati cum am formulat, nu am spus “materia predata” ci “materia invatata”, accentul este esential – deoarece rolul scolii este invatarea elevului, deci activitatea scolii trebuie sa fie in jurul invatarii de catre elev).
… Iar efortul, si stresul de invatare nu sunt chiar o fericire. DAR, o preced. Si aici voiam sa ajung. Adica, cea mai buna motivatie pentru invatare este memontul ca un elev este fericit cand realizeaza ca a invatat ceva si este incantat de lucrul pe care l-a invatat. Astfel de momente trebuie sa fie tintite de orice profesor.
E adevărat, părinții crescuți în comunism au tendința să-și supraprotejeze copiii. Însă, din păcate, în școala românească nu se poate vorbi doar de o mică alterare a mediului copilului (rezilient sau nu de acasă), cât de foarte mult dispreț, de anxietate, de ignoranță, agresivitate verbală, nervozitate, spleen și demoralizare care vin de foarte multe ori din partea profesorului. Dacă omul de la catedră te dresează doar prin intermediul catalogului (și de multe ori nici măcar așa), dacă nu vezi nici o scânteie de compasiune sau plăcere în a preda, atunci poți fi Tarzan cel rezilient că – în curând – școala te va duce la dezinteres total sau depresie.
O reformă serioasă a învățământului presupune stabilirea de criterii la numirea de dascăli în diferitele posturi, la trecerea unor examene psihologice anuale, la secvențe de formare și evaluare permanente (făcute cu seriozitate și de către profesioniști). Mama, profesoară de română, îmi povestea că – pe vremea împușcatului -, se făceau examene psihologice profesorilor, însă era o pură formalitate nerușinată (ca mai toate atunci). Scopul nu e să-l prinzi pe om cu prostioara, cu păsărelele, ci să-l ajuți, să previi o criză sau dezastrul unei crize desfășurate cu un auditoriu format din elevi. Prea mult ne-am obișnuit, peste tot, la școală, în primării, la poliție, la medic, să întîlnim situații în care a fost prins ăla și ăla. Prea puține cazuri de prevenție, cât de amendare cu satisfacție a erorilor.
Când vin inspectorii școlari la clasă, zici că a coborât Dumnezeu cu cântarul, să-i stabilească fiecăruia IQ-ul, iar dascălii fac lecții pe care nu le-au mai aplicat până atunci niciodată. Relația n-ar trebui să fie una de teroare controlată, cât de colaborare și sfătuire. Mă întreb cât de adânc au lăsat turcii și fanarioții în genomul unora – în mod schizoid – atât starea de slugă, cât și cea de stăpân, în funcție de situație.
Respectul, dăruirea, adevărul, dreptatea se învață de acasă, dar și de la școală.
Părinții crescuți în comunism au tendinta sa-si supraprotejeze copiii?
De ce generalizati? Mie mi se pare că e exact invers. Noi în comunism aveam voie sa facem mult mai multe teribilisme decit au voie copiii acum. De ce nu l-as lasa pe copilul meu sa faca acelasi lucru, că sunt mai batrin?
Pe mine m-a inscris mama in clasa I si nu m-a dus niciodata la scoala. De l-as duce pe copilul meu cu masina pina-n banca cum fac multi parinti tineri?
Apropo, de unde ati luat ideile cu scoala, din basme?