Mircea Miclea: Fețele singurătății

Adesea, izolarea și distanțarea socială ce ni se impun astăzi ne pot face să ne simțim singuri. Ce se întâmplă în astfel de momente, în mintea noastră? Care sunt soluțiile, pentru a contracara singurătatea? Redăm mai jos un text scris cu ani în urmă de Mircea Miclea, care poate fi util în aceste momente. Articol publicat pe Edupedu.ro cu acordul autorului, după ce a apărut în revista Sinteza în 2014:

Deși suntem tot mai mulți, se pare că suntem tot mai singuri. O serie de studii (Berguno et al., 2004, Weeks, 1994) au arătat că cel puțin 80% dintre respondenții sub 18 ani și 40% dintre adulții peste 65 de ani se simt adesea singuri. Un alt studiu influent, publicat în 2006 în American Sociological Review, arată că, spre deosebire de 1985, când americanii aveau, în medie, 3 prieteni de încredere, în 2004 aveau doar două persoane apropiate cu care să poată discuta chestiuni personale relevante (McPherson et. al., 2006). Încă de acum 100 de ani, Durkheim ne atrăgea atenția că am trecut de la societăți organice la societăți anomice, în care calitatea relațiilor interumane e puternic deteriorată. Trăim în aglomerări urbane tot mai mari, dar ne simțim tot mai singuri în aceste mari mulțimi de oameni. Existențialismul a consacrat singurătatea ca stare definitorie a ființei umane: suntem singuri, într-un univers care n-are sens, nu știm de unde venim și nici încotro mergem. Oare ce se întâmplă cu singurătatea noastră? Încerc aici un răspuns în doi timpi – unul științific, experimental, altul personal,  reflexiv.

I.

1. Ce este singurătatea? Singurătatea este costul colateral al nevoii noastre naturale de afiliere. Suntem condamnați de codul nostru genetic să stăm împreună. Fără interacțiuni cu un co-specific de sex opus, genele noastre nu se pot replica, iar creșterea unui pui de om (care are o copilărie mult mai lungă decât la orice altă specie) e o sarcină extrem de dificilă dacă nu suntem ajutați de semenii noștri. Interacțiunile sociale fac posibilă reciprocitatea și cooperarea, adică jocuri de tip win-win, în care ambele părți aflate în interacțiune au de câștigat, niciuna nu pierde. De-a lungul filogenezei umane, asocierea în grupuri s-a dovedit infinit mai adaptativă decât izolarea socială, decât indivizii singuratici.

Singurătatea rezultă din diferența dintre cantitatea și, mai ales, calitatea dorită a interacțiunilor și realitatea acestora. Nu e o situație obiectivă, ci o stare subiectivă. Pot să mă simt singur în mijlocul unei mulțimi, într-o relație maritală sau la locul de muncă, deoarece calitatea interacțiunilor e mult sub așteptările mele; ceilalți nu mă înțeleg și nu le pasă de mine. După cum pot să trăiesc într-un ținut izolat, dar să nu mă simt singur, pentru că îl am cu mine pe Dumnezeu. Chiar și o mare iubire ține mai degrabă de cât de mult te gândești la celălalt când el nu e lângă tine, decât de câte interacțiuni ai cu el în fiecare zi.

2. Ce ne predispune la singurătate? Cercetările recente (asistăm la un boom al investigațiilor științifice asupra singurătății după 1980) au identificat antecedentele sau factorii cei mai importanți care predispun la singurătate. Ei se pot grupa în mai multe categorii:

a) factori genetici: aproximativ 37% din nivelul singurătății noastre ar putea fi explicat prin mecanisme genetice, arată un studiu efectuat pe 8.683 de gemeni, publicat în Behavioral Genetic în 2010. Ca să fim mai preciși: nu moștenim singurătatea, ci cât de mult suferim de pe urma ei. Fiecare dintre noi are setat genetic un fel de termostat, care stabilește până la ce prag poate tolera singurătatea și de unde ea devine dureroasă (Howkley & Cacioppo, 2010).

b) factori ce țin de contextul de viață. Separarea fizică (de exemplu, faptul că tot mai mulți oameni locuiesc singuri, că mobilitatea socială îi face să schimbe mereu locurile și colegii de muncă), schimbările de statut social (de exemplu, pensionarea, șomajul, ascensiunea rapidă sau prăbușirea carierei personale), terminarea unei relații interpersonale importante (de exemplu, divorțul, plecarea copiilor, văduvia) sunt întâmplări de viață care au un rol major în a ne induce singurătatea.

c) factori ce țin de personalitatea noastră. Timiditatea, capacitatea redusă de a-ți asuma riscuri în relațiile interpersonale, stima de sine scăzută, anxietatea socială, depresia favorizează instalarea singurătății.

Cum anume acești factori interacționează pentru a produce singurătatea ne este deocamdată necunoscut. Foarte probabil, ecuația personală a fiecărui individ este mai relevantă explicativ decât invarianții statistici. Abordarea nomotetică ar trebui, aici, să lase locul celei ideografice.

3. Cum trăim singurătatea? Singurătatea este un colaj de trăiri, gânduri și comportamente. Avem un colaj de peste 40 de emoții care intră în compoziția și care orchestrează sentimentul copleșitor de singurătate, cele mai frecvente fiind: senzația de gol, de lipsă de sens, de inadecvare, de respingere, de tristețe și de milă față de propria persoană. Devenim hipervigilenți când avem un contact social, ne așteptăm ca ceilalți să ne facă mai degrabă rău decât bine, ne credem nedreptățiți, ne amintim mai degrabă întâmplările negative pe care le-am trăit cu ceilalți decât cele pozitive și proiectăm un viitor sumbru alături de ei. Acționăm compulsiv, oscilând între a ne apropia de alții până la umilire și a ne îndepărta de ei definitiv. La nivel fiziologic, apare o hipersecreție de corticosteroizi (sindrom de stres) și o hiperactivare neuronală generală. Singurătatea ne face să fim hipervigilenți cronic, iar asta ne epuizează.

4. Ce efecte are singurătatea? Negative, zice știința actuală (a se vedea Cacioppo, 2008, pentru o sinteză). Oamenii copleșiți de sentimentul singurătății au o rată mai mare de suicid, o incidență mai mare a tulburărilor cardio-vasculare, un consum mai mare de alcool și de droguri. Au o capacitate diminuată de autocontrol (de exemplu, o capacitate mai redusă de a persista într-o sarcina, de a face ce și-au propus), o incidență mai mare a actelor de automutilare, a depresiei și o probabilitate mai ridicată de a avea Alzheimer. Mai mult, producția de anticorpi (celule NK-natural killers) se reduce semnificativ.

Într-un cuvânt, nu e bine să fii singur; singurătatea e începutul multor nenorociri.

II.

Utilizez cunoașterea științifică zi de zi, în practica mea de psihoterapeut. N-aș accepta să fac psihoterapie fără știință! Dar psihoterapia de succes necesită mult mai mult decât cunoaștere științifică. Nu intru aici în detalii, dar, așa cum bazându-te pe ce-ți oferă un specialist în gramatică nu poți înțelege un poem, tot așa nu poți avea succes terapeutic doar aplicând mecanic câteva rezultate științifice, inevitabil lacunare. La fel e și cu singurătatea: e mult mai complexă decât modelarea ei științifică. Iată câteva reflecții bazate pe practica mea de terapeut.

1. Nu există singurătate; există doar singurătăți.

Eu mă simt singur pentru că omul pe care l-am iubit a murit, iar viața mea nu va mai fi niciodată cum a fost; tu te simți singur pentru că ai făcut Binele și ți s-a răspuns cu Rău; el se simte singur pentru că toți cei pe care (El) i-a ales l-au părăsit și l-au lăsat să moară singur pe cruce; ea se simte singură pentru că are un copil cu handicap grav și nimeni nu o ajută, noi ne simțim singuri pentru că, deși cândva ne-am iubit, acum ne purtăm ca doi străini; voi vă simțiți singuri pentru că ați intrat în universul kafkian al instituțiilor publice și totul vi se pare absurd; ei se simt singuri pentru că „Dumnezeu a murit” și nu mai știu unde să caute sprijin și alinare.

Numai aceste singurătăți, individualizate, contextualizate, scufundate în istoria de viață a fiecăruia, numai ele există. La ele trebuie să oferim o soluție, tot individualizată, tot contextualizată. Singurătatea este o abstracțiune conceptuală, iar soluțiile generice la ea – flatus vocis, ar zice scolasticii, vorba fără conținut. Fiecare are singurătatea lui.

2. Nu contează singurătatea noastră, ci ce facem cu ea.

Cândva, J.P. Sartre spunea că nu contează ce a făcut istoria din om, ci ce face omul cu ce a făcut istoria din el. Parafrazându-l, nu contează prea mult ce face viața cu noi, contează ce facem noi din ce a făcut ea cu noi. Singurătatea ține de esența ființei noastre. Dacă încă nu ne-am simțit singuri, o să ne simțim, nicio problemă. Nimeni nu se îmbolnăvește în locul nostru, nimeni nu îmbătrânește în locul nostru, nimeni nu moare în locul nostru, oricât ne-ar iubi. Singurătatea este inevitabilă, un fapt firesc al vieții. Ce facem cu ea? Unii, cei mai mulți, încearcă să fugă de ea, să o evite, să o reprime. Uitați-vă câți oameni încearcă, în fiecare zi, să-și umple viața cu orice tip de divertisment (de la bramburitul pe net, la zapping-ul la TV), numai să nu se simtă singuri, să nu se confrunte cu golul interior, cu neantul din propria viață. Singurătatea e ca un revelator: te arată așa cum ești și asta nu-ți convine. Oare câte căsnicii se fac nu din dragostea unuia pentru celălalt, ci din teama fiecăruia de a nu rămâne singur? Oare câți oameni acceptă să rămână într-o relație în care se simt umiliți zi de zi doar pentru că despărțirea înseamnă pentru ei singurătate, care înseamnă dezastru? Pentru mulți, singurătatea e atât de înspăimântătoare, încât fac orice ca să nu o trăiască. Singurătatea îi înspăimântă și caută să o evite sau să o îngroape prin abandonul în divertismente și mimetisme cotidiene. Dar există și alte atitudini posibile. A. Dürer are o gravură fascinantă: „Cavalerul, moartea și diavolul”. Daca aveți un pic de răgaz, cautați aceasta capodoperă. Priviți cavalerul: curând se va întâlni cu moartea, care îi arată clepsidra, cu trecerea inexorabilă a timpului. În spatele lui e Diavolul, ispititor, înspăimântator. E singur, în proximitatea morții, dar n-are teamă. Își urmează demn, calm, drumul; într-o singurătate asumată.

Merită să avem în minte această gravură, în momentele noastre de cumpănă. Ca o mantră! De singurătate nu se fuge; ea se trăiește, văzându-ți de drum. Viața împlinită este o dialectică subtilă a singurătății și comuniunii.

3. Să ne îmbogățim sufletul!

Sunt oameni care au un suflet subțire, ca tabla de 2 mm. Te uiți la ei și vezi că sunt o colecție de mimetisme sociale; fac ce fac ceilalți, simt la fel, gândesc la fel, trăiesc la fel. Nu-și pot concepe fericirea decât în preajma celorlalți. Nu sunt incapabili să rămână singuri cu ei înșiși 24 de ore, fără să pună mâna pe telefon, pe telecomanda TV, pe o revistă, pe mouse, pe orice, numai să nu audă golul din interior. Dar, sunt și oameni puternici, care au dimensiunea verticalei: au valori care, trăindu-le, îi ridică spre înălțimi; au compasiunea sau înțelepciunea care-i ajută să înțeleagă profunzimile. Au etica lucrului bine făcut și le pasă de ceilalți.

Dacă sufletul tău e subțire, superficial, ești ca un satelit: gravitezi mereu în jurul a ceva; aceasta e rațiunea ta de a fi. Dacă acel ceva nu mai este, tu nu mai ești, nu poți exista singur. Cei cu sufletul subțire gravitează mereu în jurul rețelei sociale, care le dă identitate. Dacă rețeaua se deteriorează, ei suferă cumplit, pentru că deteriorarea rețelei în jurul căreia gravitează înseamnă periclitarea identității personale. Trebuie să se întâlnească cu cineva, să vorbească („chat-uiască) cu cineva, să aranjeze ceva cu cineva, să primească un like, să fie conectat… Când ai sufletul subțire, singurătatea e un cataclism nuclear. N-ai ce să-i contrapui, pentru că în tine e golul; n-ai identitate, decât cea a punctului într-o rețea de puncte.

Singurătatea se contracarează cu bogăția sufletului. Să ai un proiect personal, să ai o colecție de tabieturi, să ai hobby-uri pe care să le poți practica singur, să te uiți la cerul înstelat, să te bucuri de o carte bună, de un vin bun sau de Natură (Deus sive natura, zicea Spinoza!). Oamenii care au un suflet bogat sunt ca planetele: gravitează în jurul unui soare, dar gravitează și în jurul axei proprii. Singurătatea e rea doar pentru oamenii-satelit, nu și pentru oamenii-planetă. Dacă ajungem să trăim rotindu-ne nu numai în jurul celorlalți semnificativi, ci și în jurul propriei noastre axe, singurătatea nu e o amenințare, ci un minunat prilej de dezvoltare personală.

REFERINȚE

Hawkley, L.C., Cacioppo, J.T. (2010). Loneliness matter: A Theoretical and Empirical Review of Consequences and Mechanisms, Ann. Behav. Medicine, 40 (2).

Berguno, G., Leroux, P., McAinshk (2004). Children experience of loneliness at school and its relation to bullying and the quality of teacher interventions, Qualitative Reports, 9.

Weeks, D.J. (1994). A review of loneliness concept, with particular reference to old age, Int. J. of Geriatric Psychiatry, 9.

Cacioppo, J., Patrick, W. (2008). Loneliness: human nature and the need for social connection, NY, W.W. Norton & co.

McPherson, M., Smith-Lovin, L., Brashears, M.E. (2006). Social isolation in America: changes in core discussion network over the two decades, American Sociological Review, 71 (3).

Despre autor:

Mircea Miclea este profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la Universitatea Babeș-Bolyai, cercetător, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, a fost ministru al Educației în perioada decembrie 2004 – noiembrie 2005, a fost președintele comisiei prezidențiale în mandatul lui Traian Băsescu care a realizat Raportul pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării, diagnoză care a stat la baza Pactului național pe educație semnat în 2008 de toate partidele politice și apoi la baza legii educației nr. 1/2011.